Piatra Craiului - iarna in luna lui marte (In cautarea fericirii...)

"Someone said we are our dreams, that if we don't dream we are no longer alive."

"Cu cat situatiile sunt mai improbabile si cu cat asteptarile sunt mai mari [in privinta alpinistilor], cu atat sangele curge mult mai placut cand se elibereaza de toata tensiunea. Posibilitatea pericolului ii serveste doar ca sa ii accentueze atentia si controlul. Si poate ca asta este ideea de baza a tuturor sporturilor periculoase: cresti in mod voit miza efortului si a concentrarii, ca sa zicem asa, ca sa iti golesti mintea de banalitati. Este un model la scara mica a vietii de zi cu zi, dar cu o diferenta: spre deosebire de rutina vietii, unde, de obicei, greselile pot fi reparate si poti ajunge la un fel de compromis, faptele tale, oricat de scurt ar fi intervalul de timp, au consecinte mortale."- Al. Alvarez

De cand incepuse iarna (sezonul 2012-2013), tot speram la o vreme potrivita pentru a face creasta Craiului in conditii autentice de iarna. Vremea nepotrivita in majoritatea weekendurilor, lipsa zapezii sau ninsorile abundente, ori riscul mare de avalansa, care se potriveau mereu mai mult in weekendurile mele libere, m-au facut sa cred ca voi rata si in acel sezon experienta Crestei Craiului pe zapada.

Si a venit weekendul 16 - 17 martie. Dupa ninsorile abundente prognozate spre sfarsitul acelei saptamani, in special in ziua de joi, vineri se dadea o prognoza relativ ok pentru weekend, aparent fara precipitatii si cu multe grade sub 0. Pana pe la -17. Cum stiam ca urmatoarele weekenduri nu voi avea timp de Crai si cum timpul nu statea pe loc, inaintand spre vara (la munte spre primavara), am zis sa profit de acea aparenta fereastra cu vreme buna si sa incerc Craiul, chiar daca ninsorile precedente ma faceau sa fiu sceptic in ceea ce privea abordabilitatea crestei. 

Incurajati si de vestile de la Curmatura, cum ca acolo, la cabana, n-a nins decat un praf de un deget, si am zis sa mergem, ca om vedea noi la fata locului daca pe munte a fost asa cum s-a prognozat, sau altfel. Si am vazut! 

Am pornit la drum patru temerari: Eu, Cristina, Florin si Petru. Hotarandu-ne din scurt, n-am mai ajuns de vineri seara la Curmatura, ci am plecat sambata direct din Bucuresti. La ora 9 a.m. am pornit de la Fantana lui Botorog, incarcati ca niste magari. Aveam in jur de 18 kg in rucsac, cu tot echipamentul necesar, inclusiv pentru dormitul in creasta, la refugiu.

Am pornit spre creasta cu gandul sa vedem pana unde putem ajunge. Planul era sa urcam prin saua Crapaturii spre Turnuri, pana in Creasta si de acolo inainte, cat s-o putea. Pamantul amortit trosnea sub bocancii nostrii, iar frunzele uscate pudrate cu zapada fosneau si scartaiau. Si imi placea cum suna pamantul sub bocancii mei solizi si aerul rece pe care-l trageam pe nari si senzatia din obraji, pe care-i simteam arzand si plini de sanatate.

Cand am iesit din padure, in drum spre Curmatura, vremea in fata noastra nu se desfasura prea incurajatoare. Pentru sambata era prognozat mai mult nor decat soare, vijelie si ger. Deocamdata, la noi era bine, dar pe creasta lucrurile pareau ca stau altfel.

Dupa un scurt popas la Curmatura, am pornit mai departe. Prin padure, urcand spre Saua Crapaturii, am dat de suficienta gheata care ne-a convins ca e cazul sa ne punem coltarii, ceea ce am si facut. Prin Saua Crapaturii am trecut in viteza, n-am facut popas ci ne-am continuat drumul spre creasta, curiosi sa aflam ce ne asteapta acolo. Dupa cateva minute petrecute pe poteca sinuoasa prin padure, in fata noastra s-a deschis traseul nostru stancos ce avea sa ne duca spre primul varf, anume Turnuri.

Odata ce imaginea s-a deschis privirii, stralucind in lumina soarelui anemic, m-am oprit o clipa si am privit incantat si gandul mi-a zburat, fara voie si aiurea, la “Nordwand”.

Si apoi, cu coltarii scrasnind pe stanca, am inceput sa luam incetunel altitudine. Urcam cu spor prin soarele diminetii. Vantul inca nu prinsese a bate. iar culoarele stancoase si pudrate cu zapada, pe care muntele ni le scotea in cale, erau o incantare.

Urcarea spre Vf. Turnu este grozava. Coltarii i-am folosit pe tot parcursul traseului povestit aici, de cum am pornit de la Curmatura si pana ne-am apropiat la 10 minute de ea, a doua zi, apoi si mai departe, pe coborarea de la Curmatura, ca pe poteca era o gheata lucie. I-am folosit pana in padure, unde a disparut zapada.

Urcam si regretam lipsa pioletului meu. Aveam unul de imprumut pentru ca de ceva vreme nu-l mai gaseam pe al meu. Din ianuarie, de cand fusesem la schi in Austria pe valea Ziller-ului si visasem si la Olperer, dar vremea nu tinuse cu noi, nu-l mai gaseam. Si nu-mi aminteam daca-l mai vazusem de atunci. Ulterior acestei ture, cand mi-am mutat schiurile invelite in husa dintr-o parte in alta a casei, am descoperit in husa, alaturi de schiuri si pioletul meu. Dar atunci, in Crai, urcam cu pioletul de imprumut si, desi era destul de ok, nu era al meu, cel cu care eram eu obisnuit si parca-mi lipsea, uneori, increderea deplina in capacitatile lui. Chestie de obisnuinta.

Fara prea multe ezitari, insa, continuam drumul spre creasta prin minunatul amestec de zapada, stanca, salbaticie si masivitate din jur.

In oras fiind, ma pomenesc uneori stapanit de un sentiment de tristete pe care nu izbutesc sa mi-l controlez. Imi pare ca momentul magic al zilei a trecut si eu n-am facut nimic. Insa pe munte, astfel de senzatii nu ma incearca niciodata.

Dinspre vale urcau spre noi vagi adieri ale vantului, purtand cu ele zvon de singuratate. Deasupra noastra era doar cerul inghetat si frematand de nori. Iar noi, suspendati intre pietre inghetate si ieri, cu ochii risipiti in albul viu al zepezii ce sticlea in razele anemice ale soarelui, uitasem complet de acea lume prin care ne taram existenta si din care evadasem. Eram preocupati de a ne gasi drumul spre culmi si de a nu rata nicio inregistrare pe retina si in suflet a spectacolului din jur. Si ce spectacol!

Continuandu-ne drumul, am intalnit in cale un pasaj scurt dar intens, unde am folosit coarda pentru a o asigura pe Cristina.

Am pornit sa urc acest mic pasaj tragand coarda dupa mine, pentru a pregati sus asigurarea. Panta era destul de "agresiva" si era numai stanca, peste care era un strat subtirel de gheata si apoi cateva degete de zapada. Prize pentru maini nu prea se gaseau, iar alea pe care le foloseam erau netede si inghetate si manusa aluneca pe ele, fara a oferi vreu sprijin serios. Asa ca am urcat bazandu-ma mai mult pe coltari si piolet. In partea de sus a micului horn, cand mai aveam oleaca pana sus, gasind o priza buna pentru maini, m-am ridicat cu spor in sus si m-am infipt cu capul, cu tot naduhul, in stanca de deasupra. Moment in care am inteles utilitatea castii de protectie chiar si pe Creasta Craiului.

Odata ajuns sus, eu am ramas sa ma ocup de filare, iar Florin si Petru au pornit mai departe sa deschida drumul. Dupa ce a urcat si Cristina, am pornit si noi mai departe.

La un moment dat, asteptandu-ne randul sa trecem printr-un alt mic hornulet, de data asta intesat si cu jnepeni inzapeziti, in spatele nostru, la numai cativa metri, mirata tare, a poposit din goana ei, pret e o clipa, o capra neagra si dupa ce ne-a aruncat o privire fugara a fugit mai departe. Era o capra grozava. Si cum sedeam noi acolo, intepeniti in coltari si sprijinindu-ne cu pioletul, grijulii sa n-o luam la vale, Cristina a marturisit uletior ca era asa frumoasa caprita, incat ii venea sa se duca s-o alerge. Chiar as fi vrut s-o vad si p-asta!

Traseul a inceput sa fie presarat, pe ici, pe colo, prin punctele esentiale si cu jneapan. Cand treceam pe sub jnepeni, era chiar interesant, pentru ca acestia erau sarguinciosi in exercitarea meseriei principale a lor, aceea de a ne baga zapada la sale si in san, pe unde nici nu credeai ca s-ar fi putut.

Dar am infruntat cu stoicism si placere toate greutatile si, dupa o vreme, in fata noastra s-a aratat spatiul deschis. Ajunsesem in creasta.

De aici mai departe, pana la refugiu, vantul ne-a luat in primire si nu ne-a mai parasit, toata ziua. Vremea a alternat cu soare si ceva nori. Iar vantul, insistent si foarte rece, ajutat si de greutatea ranitelor din spinare, ne-a vlaguit.

Pe creasta, nicio urma. Eram singurii oameni pe toata Creasta Craiului!

Varful era aproape, dar drumul tot lung ramanea, in fata noastra. Si tocmai in asta consta placerea, acesta era motivul plecarii de acasa: drumul, nu neaparat obiectivul in sine. Si ma bucuram de drum. Cu totii ne bucuram.

Mici idei de cornise ne apareau in cale.

Ne-am continaut drumul, urcand varf dupa varf, mereu atenti unde punem piciorul si cautand ruta cea mai buna. Curand, de unde pana aici fusesem mai mereu ultimul, am ajuns sa merg primul si asa am cam tinut-o pana a doua zi, cand am inceput coborarea spre Curmatura.

Avantajul crestei la aceasta altitudine, pe zapada, il reprezentau jnepenii. Cand inaintarea pe linia crestei devenea dificila sau imposibila, ne afundam printre jnepeni, convinsi ca zapada, sustinuta de crengile lor n-o va lua la vale. Dupa vf. Turnu, mai departe, am fost privati de acest confort psihic.

In departare se vadeau toate acele case ale caror lumini motivante, norii de pe creasta din noaptea ce avea sa vina nu m-au lasat sa le vad. Piatra Mica ducea lipsa de zapada. Iar noi inaintam prin vantul nemilos, muscator si rece. Zapada era din belsug si se vedea ca ninsese ceva in ultimele zile.

Masivul megies, Bucegii, se zarea si el. Nici acolo lucrurile n-au stat prea roz, in acel weekend.

Treptat, linia crestei devenea tot mai accidentata si nu tot timpul puteam urma creasta matematic. Urme nu existau, ne faceam noi. Si uneori pierdeam ceva vreme pana gaseam varianta buna.

P

Apoi, in calea noastra a aparut o bucata atat de taioasa si inclinata a crestei, incat am intuit ca n-o putem trece direct. Am incercat totusi, doar pentru a ma da repede batut. Am incercat sa ocolesc chiar pe sub creasta stancoasa, dar panta devenea din ce in ce mai abrupta si zapada din ce in ce mai suspecta, plus ca n-aveam nicio perspectiva inainte, asa ca am renuntat si la aceasta incercare. Pentru a trece de aceasta zona a crestei, am fost nevoiti sa coboram cateva zeci de metri in partea stanga pe sensul nostru de mers, pentru a face o traversare pe o panta mai putin abrupta si cat de cat printre copaci.

Urcarea inapoi, spre linia crestei a scos sufletul din mine. Panta uneori trecea de 50 de grade iar zapada ajungea si pana la brau. Doar copacii din jur imi ridicau moralul, cand ma agatam trainic de ei. Ranita din spate ma tragea, insa, la vale. Incercam cumva sa ma arunc peste zapada, sa pot sapa un sant prin ea, dar orice tentativa de salt era anulata din start de gravitatie si ranita grea. Asa ca am apucat strasnic de crengile braduletilor si ale jneapanului si m-am tras la deal. Si am sapat un sant prin zapada inapoi, spre creasta. Si cand am vazut ca se poate ajunge din nou in linia crestei, i-am chemat si pe ceilalti.

Dupa experienta prin padurice, a urmat un alt pasaj mai indraznet, pe coborare, pentru a reveni in linia crestei.

Din ce in ce mai des, drumul nostru pe creasta incepea sa intalneasca inspaimantatoarele cornise. Si vantul nu ne slabea de loc. Dar ma bucuram de confortul pe care mi-l dadeau hainele, chiar si in asemenea conditii. Poti intelege cu adevarat utilitatea unui lucru, abia atunci cand il folosesti in conditii pentru care a fost menit sa faca diferenta.

Undeva intre orele 16-17 am ajuns la refugiul Ascutit, pe care l-am gasit plin de zapada, datorita usii deschise.

In timp ce ne indreptam spre acest refugiu, prin Saua Crapaturii si Vf. Turnuri, croindu-ne drum prin zapada neatinsa, infruntand vijelia din creasta si pasind cu grija pe langa cornise, vedeam in departari satele si casele de pe tot culoarul Rucar-Bran si stiam ca peste noapte, cand gerul va stapani totul in jur, luminile acelor case din departare, care-mi vor vorbi despre camere cu pereti varuiti in alb si o masa cu bucate aburinde asezata langa o soba in care trosneste focul si langa care toarce o matza, imi vor da o stare de liniste si ma vor ajuta sa indur mai usor disconfortul creat de ger. Dar locul nostru de popas, impreuna cu noaptea, aveau alte planuri pentru noi.

Refugiul Ascutit ne-a intampinat cu usa deschisa, iar inauntru zapada era de peste juma' de metru la intrare, iar vreo 20-30 de centimetri erau asezati cu grija pe priciurile pe care urma sa dormim. 

Ne-am pus vartos la treaba, sa scoatem zapada din interior, iar aceasta munca a avut si un scop nobil - ne-a incalzit. De ceva vreme, creasta se scalda in nori. In timp ce curatam refugiul de zapada, o raza a soarelui care se grabea spre apus ne-a salutat dinspre masivul Iezer-Papusa.

Dupa ce am scos zapada din refugiu si l-am pregatit pentru innoptare, noaptea ne-a intampinat cu temperaturi in jurul a -17 grade (estimate dupa prognoza si dupa ce am resimtit cand am iesit afara cu niste nevoi care nu mai sufereau amanare) si cu o caciula de nori pe creasta care m-a impiedicat sa vad luminitele din departare. Dar stiam ca sunt acolo. Sute, poate chiar mii de matze mai mult sau mai putin rasfatate, torceau langa sobe bine incalzite, iar oamenii isi intindeau ciolanele obosite, pregatindu-se de cina si de un somn odihnitor.

Eram singuri in refugiu, singuri pe toata Creasta Craiului, nu intalnisem nici macar o urma. Doar capra neagra care a alergat prin spatele Cristinei, uitandu-se mirata la noi, cand ne cataram pe peretii de piatra si gheata de pe Turnu. Dupa ce am mancat supe calde, ne-am bagat la somn. Infofolit in sacul de dormit, gandindu-ma la confortul si caldura pe care mi le inspirau luminile care stiam ca stralucesc la poalele muntelui, nu aveam niciun regret. Stiam de ce sunt acolo, stiam pentru ce sunt acolo si, cel mai important, eram acolo pentru ca asa am vrut eu. N-aveam de ce sa ma plang, asta era fix ceea ce cautam. Pentru ca stiam ca revenind acasa ma voi bucura fara masura de lucruri de care, altfel, as fi uitat sa mai fiu constient. 

O baie calda dupa alta baie calda si dupa dusuri calde in fiecare zi, devine ceva normal. Dar sa vezi ce placere sa te scufunzi in cada cu apa fierbinte dupa un asemenea weekend si ce placere sa dormi intr-un pat moale, la caldura, cu mainle scoase afara de sub pilota pentru ca e prea cald. 

Petru era ingrijorat ca nu-si mai simtea picioarele, care ii inghetasera. In acelasi timp, insa, era cel mai entuziast in privinta celor ce aveau sa se intample a doua zi. Intreba daca incercam si creasta sudica, in cazul in care ajungem pana la ora 13, sau hai 14, la refugiul “La om”? Eu, vazand deja zapada neatinsa din jur, aveam rezerve. I-am raspuns ca mai vedem, intai sa ajungem acolo. Nu vedea niciun motiv sa nu ajungem. 

Dupa ce am mancat ceva cald, facut la primus, ne-am pregatit "patul" si ne-am bagat la somn, putin dupa ora 21. Afara nu mai batea vantul!

Un filosof faimos a fost intrebat odata ce este fericirea adevarata, iar acesta a raspuns: "Daca ai ceva fiertura, un loc unde sa dormi si nicio durere corporala, esti pe drumul cel bun."

Heinrich Harrer, in timpul celui de-al doilea bivuac de pe cand faceau premiera Peretelui Nordic al Eigerului din anul 1938 (acea ultima "problema" a Alpilor care ramasese inca nerezolvata, multi murind in incercarea de a o rezolva, cat si ulterior, in incercarea de a o relua), a completat afirmatia celebrului filosof: "Haine uscate, un piton de incredere si lichide pretioase si regenatoare - asta e fericirea adevarata in ceea ce priveste fata Nordica a Eigerului".

Eu n-am fost pe Peretele Nordic al Eigerului si nici n-am sa ajung vreodata si nici filosof faimos nu sunt; dar inteleg perfect vorbele ambilor oameni! 

Ma bucuram ca puteam sa stau intins, la adapost fata de gerul de afara, ca aveam stomacul plin si un sac de dormit cu care sa ma acopar si ca nu eram singur. Oricum s-ar incheia povestile vietii noastre, ar fi bine daca s-ar putea sa ne fie bine si placut. Stiam deja ca nu te poti bucura decat de o singura zi odata si ca asta e intotdeauna ziua in care esti. Va fi azi toata ziua pana in noapte si maine va fi azi din nou. Asta e lucrul cel mai important pe care l-am invatat pana acum.

Ceaiul era rosiatic, tare si puternic aromat, iar Stroh-ul din el mirosea tare bine.

Peste noapte m-am trezit de multe ori, intorcandu-ma de pe o parte pe alta. Aveam un guler de polar tras peste fata, iar respiratia calda si umeda trecea prin el si ingheta la exterior. Cativa aburi probabil ca au ajuns si la genele mele, caci la un moment dat m-am trezit si am deschis cu greutate ochii, pe care ii simteam reci. Imi inghetasera genele si se lipisera.

17.03.2013 (-17 grade celsius, dimineata)

"We are just a moment in time..."

"Daca soarele n-ar mai rasari dimineata, pana si un orb ar vedea diferenta." Din fericire si in aceasta dimineata a rasarit, asa ca o noua zi a inceput asteptandu-ne s-o traim cum ne vom pricepe mai bine.

Acest nou rasarit a adus o zi care, din punct de vedere meteorologic, n-a semanat deloc cu prognoza pe care o stiam noi cand am plecat de acasa ci, in loc de "mai mult soare", am avut parte de "mai multa ninsoare".

Rasaritul ne-a scos pe toti, unul cate unul, afara din refugiu.

Era un ger!!! Nu va mai povestesc ce placere a fost sa incaltam bocancii scoarta si nici despre sfertul de ora petrecut cu exercitii de picioare pentru a-mi incalzi bocancii, ca altfel imi picau degetele. Cand am reusit sa imi infig piciorul in bocanc, senzatia de rece era atata de acuta incat am avut senzatia de arsura. Parca ma incearca, totusi, un regret, ca e imposibil ca poza sa transmita gerul din acea dimineata.

In aceasta zi urma sa incercam parcurgerea celeilate parti din Creasta Nordica (intre ref. Ascutit si vf. La Om). Nu exista nicio urma, nimic, doar zapada proaspat ninsa, mare si bine zidita chiar si pe pantele cu inclinatie foarte mare ori pe stanci verticale (la sfarsitul saptamanii a nins mult in Crai si ninsoarea a inceput cu temperaturi ridicate, sfarsind in gerul in care dormeam noi).La putin timp dupa rasarit, creasta s-a eliberat complet de nori, dandu-ne sperante macar in ceea ce privea prognoza buna. Sperante desarte, insa.

Desi ne-am trezit pe la 6:20, suntem gata de plecare in apropiere de ora 9. A durat mult pana ne-am incalzit, pana am incalzit bocancii, pana ne-am echipat de drum, pana am facut bagajele, pana am dezghetat apa din sticle, ca era bocna si pana am fiert-o s-o transformam in ceai care sa ajunga pentru patru persoane, tinand cont si de faptul ca temperaturile mult sub zero grade incetineau fiecare miscare. Demn de mentionat e si faptul ca, atunci cand ne-am trezit, nu puteam manca nimic din desaga: sandvis, ciocolata, carne, cascaval, orice, erau bocna! 

In timp ce noi dezghetam apa din sticle, la primus, pentru a ne umple termosurile cu ceai (singurul lichid pe care urma sa-l avem in aceasta zi) si in vreme ce ne echipam de plecare, Craiul isi tragea, nepasator si rece, patura de nori peste a sa creasta.

Am pornit la drum pe creasta inghetata si invaluita in nori, zu zapada scartaind sub picioare.

Singurul avantaj al acestei zile: nu batea vantul!

La scurta vreme am intalnit un prim obstacol. Pentru a ajunge la un varfulet care se afla in fata noastra a trebuit sa trec peste o cornisa dintr-o mica sa, destul de subtire, asa ca am trecut asigurat. Dincolo insa, mi-am dat seama ca nu putem inainta. Doar cu rapel, dar nu am gasit niciun loc potrivit pentru a improviza o asigurare.

Asa ca m-am intors si, in asigurarea pe care o pregatisem, l-am filat pe Florin care a pornit pe partea stanga a varfului, pentru a face o traversare, sa vada daca se poate ocoli bucata dificila din creasta, pe acolo.

S-a putut.

Dupa traversarea amintita anterior, la putin timp dupa ce am revenit in creasta, nu mica ne-a fost mirarea cand, privind in urma, am vazut 3 persoane.

Desi Petru zisese ca-l auzise pe Mugurel Ilie ca vrea sa incerce creasta in weekend, mai exact duminica, tot am fost surprinsi sa vedem oameni aparand in urma noastra.

In acelasi timp, insa, prezenta lor ne-a mai ridicat moralul, care incepuse sa scada, vazand cat de mult ne-a luat sa strabatem o bucata atat de mica din creasta, si inca pe partea usoara a drumului nostru.

Dupa ce ne-au ajuns din urma, cei trei (Mugurel - mugurel.ilie, Tudor si Florin - mihai_fl) au ramas cu noi, nu s-au dus inainte, desi era evident ca se puteau misca mai repede decat noi, avand bagaje mai usoare. Dar daca la lupta ori la munca se spune "unde-s multi, puterea creste", aici, in conditiile date, am adaptat, inconstient: "unde-s mai multi cunoscuti, increderea si sentimentul de siguranta creste". Caci incredere unii in altii, cu siguranta aveam.

Ne-au povestit ca ei cand au ajuns la refugiul Ascutit, nu era nimeni acolo. Au stat mult timp acolo si cand au plecat, dupa aproximativ 20 de minute au vazut oameni in fata. Initial nu s-au asteptat ca fara urme se inainteaza asa greu (ei venind dupa urmele noastre) si, avand in vedere popasul lung de la Refugiu unde cand ajunsesera nu vazusera pe nimeni nici macar inainte, pe creasta, au fost convinsi ca cei pe care-i vedeau (adica noi), veneau din sens opus. Si, pret de o clipa, s-au bucurat, in speranta desarta a unor urme macar pana la refugiul La Om. Asa ca au ramas putin descumpaniti cand ne-au ajuns si au inteles despre ce e vorba.

Vremea devenea din ce in ce mai neprielnica. Deja ningea vartos. O bucata de creasta ne-a obligat sa facem o alta traversare, de data asta pe dreapta, in sensul de mers. Am cautat o panta mai lina si mai putin incarcata, pentru traversare, apoi am facut o asigurare la pioleti in zapada. Am legat doua semicorzi intre ele, una de 30 m si una de 20 m si l-am trimis pe Florin in recunoastere.

Planul era sa traverseze pana la o stanca, sa treaca coarda pe dupa stanca si apoi sa continue pana in partea cealalta, in sa, unde sa faca si el o asigurare, sa lege coarda si astfel sa avem o balustrada. Lucru care i-a reusit.

Dupa ce a trecut coarda dupa stanca, a continuat traversarea pana in sa.

Cand a ajuns in sa, a improvizat o asigurare si a legat coarda. Apoi, rand pe rand, am trecut toti.

Pana a trecut tot grupul, unii din noi au luat-o inainte, sa urce varful din fata noastra. Era multa ceata, nici nu stiam exact unde anume suntem, pe creasta nordica. Mugurel era in fata. A urcat pana pe varf. Apoi l-am vazut ca s-a oprit. S-a intors oleaca si am vazut ca a inceput sa se sfatuiasca cu cei de langa el. M-am uitat la cei care terminau traversarea, m-am uitat la ceata din jur, din nou la Mugurel, care nu mai inainta si apoi m-am uitat la Cristina si ea s-a uitat la mine. Ii vazuse si ea ca s-au oprit.N-am mai avut rabdare pana s-a strans coarda si am pornit la deal, spre Mugurel.

Si cand am ajuns la el, m-a privit, m-am uitat si eu mai departe si am inteles de ce s-a oprit.

"Pe aici nu se trece!" Asta i-a spus Craiul si asta ne-a spus si noua, cand am ajuns in acel punct. Dupa mai bine de o ora de nor si ninsoare, in aceste clipe, aflati in impas ca nu mai vedeam pe unde am putea cobora in siguranta cu atata zapada nesigura in jur, Craiul s-a indurat de noi si ne-a oferit pentru ultima data vreo 10 minute de sparturi in nori pentru a vedea ce ne asteapta in fata. Ne-a fost clar ca, pe zapada asta, neatinsa si cu norii care reduceau vizibilitatea la 30 m, ceea ce ni se deschidea in fata era imposibil de trecut.

In plus, cu ocazia acestui scurt moment cu vizibilitate, am realizat cat de putin am inaintat in peste trei ore de la plecare, asa ca am inteles ca nu mai are niciun sens sa incercam, macar, spre inainte. Mergeam de trei ore si nu facusem decat abia un sfert din traseul intre cele doua refugii, iar ceea ce vedeam in fata, nu doar parea, ci chiar era de netrecut in conditiile de atunci.

Cel mai probabil, varful din fata noastra care ne inchidea toate drumurile era Timbalul Mic. Trebuia urcat, dar nu vedeam nicio cale pe unde l-am putea urca. Zapada proaspata zidita pe el si placa de vant de deasupra, de pe varf, erau destul de convingatoare. Asta fara sa mai calculam vizibilitatea care, peste cinci minute a devenit aproape de zero. Deja incepuse sa ninga incat se depusese strat proaspat de cativa cm, iar vizibilitatea uneori se apropia de white-out, asta in ciuda prognozei de vineri care anunta soare pentru duminica, prognoza care sambata s-a schimbat in ninsoare pentru ultima zi din saptamana. 

Intre noi si varful care a rasarit in fata noastra ca Marele Zid in fata invadatorilor se afla si o imensa sa. Pana la a ajunge sa abordam varful din fata, in eventualitatea unei continuari, oricum nu aveam habar pe unde am fi putut cobora pana in saua respectiva. Era foarte multa zapada proaspata.

In aceeasi zi, in masivul de peste drum, anume in Bucegi, mai exact pe Valea Seaca a Caraimanului, cinci avalanse i-au chinuit pe temerarii aflati pe acolo. (detalii aici: http://abra2000.blogspot.ro/2013/03/cochetand-cu-avalansele-pe-valea-seaca.html)

Revenind la povestea noastra, despre ceea ce Craiul ne-a deschis in fata din acest punct, prin scurta fereastra in nori, aproape fara sa mai puna la calcul si vizibilitatea zero, o persoana din grup (nu dam nume, persoana importanta) a zis ulterior, dupa ce am ajuns acasa, urmatoarele cuvinte: "nici macar eu n-am zis (ca ar fi fost ok sa continuam n.a.). De acolo nu mai scapa nici naiba!"

In spate, pe varful acela proeminent din stanga, se vad urmele traversarii noastre.

Acum ne intorceam, urmand a trece tot pe acolo. Iar eu imi aminteam povestea turistilor morti intr-o avalansa in Fagaras, in urma cu 8-9 ani, despre care mi-a povestit Fane Tulpan. Surprinsi de vremea rea, s-au intors a doua zi tot pe urmele lor, iar la intoarcere i-a luat avalansa. Salvatorii nu i-au gasit din prima, caci atunci cand au dat de avalansa, urmarindu-le urmele, au vazut ca acestea se continua si dupa avalansa si nu au realizat din prima ca ei au fost surprinsi la intoarcere, ci au pornit pe urmele lor mai departe, sa-i caute. Incurajatoare amintire, ce sa zic!

La intoarcere, am pornit primul in traversare, iar cand am ajuns in partea cealalta am pregatit asigurarea la piolet pentru a fixa coarda pe care sa vina ceilalti. Stanca de la mijlocul traversarii era pozitionata la fix pentru traversarea noastra, fiind un loc bun de sustinere a corzii in caz de alunecare sau alte belele.

Dupa ce am pregatit asigurarea, au venit si ceialti, rand pe rand.

Gata cu vremea buna. De aici incolo n-am mai vazut decat nori si ninsoare. Noroc ca nu batea vantul! Si... nu stiu daca mai e cazul sa mentionez asta, dar chiar ne placea ce faceam. Totul, tot ce se intampla, ne facea sa ne simtim bine. Riscul asumat, atentia si grija cu care treceam multe pasaje, ne-au golit mintea de nimicurile vietii cotidiene.

Aceasta e prima traversare pe care, la venire, am facut-o asigurati, nestiind despre ce e vorba.

Urmarind linia care uneste persoanele din poza, veti intui linia traversarii.

Acesta a fost ultimul pasaj mai dificil, pana inapoi la refugiu. 

Ceea ce la dus facusem in ceva mai mult de 3 ore, la intoarcere, pe propriile noastre urme, fara a mai bajbai dupa varianta sigura, am parcurs in ceva mai putin de o ora.

Vremea era din ce in ce mai potrivnica. Ningea si vizibilitatea era foarte redusa. Bine macar ca nu batea vantul!

Cand ne-am reintors la refugiul Ascutit, am gasit acolo doi baieti carora le ajunsese ruta Curmatura - Turnuri - Ascutit si coborau spre Curmatura prin Padinile Frumoase. Inaintea lor, de la refugiu mai coborasera alte doua persoane care facusera aceeasi ruta, dar mai de dimineata.

Le-am calcat si noi pe urme, spre cabana, la scurt timp.

Coborarea prin Padinile Frumoase nu este recomandata pe zapada mare, proaspata si nici atunci cand riscul avalanselor de topire este iminent. Zapada era maricica si atunci cand am trecut noi.

Prin peisajul mirific de iarna, in mijloc de luna martie, coboram cu gandul la o ciorba calda, la Curmatura.

Tragand de rucsacul greu, incarcat cu echipament greu si avand in picioare bocanci de 3,7 kg bucata (nu perechea), la care mai erau atasati si coltarii, incepusem sa ma resimt. Obosisem, iar faptul ca totul era inghetat si nu mancasem nimic de dimineata, ma facea sa ma simt si epuizat. Iar cabana Curmatura parca nu mai venea. N-am nimerit poteca directa, am coborat pe un valcel pana la drum si asta a presupus un mic ocol, care ne-a demoralizat, desi era vorba doar de cateva minute in plus. Popasul de la Curmatura a fost binevenit.

Iar finalul turei, ca-ntotdeauna, ne-a gasit incantati.

De asta plecasem de acasa, sa ne umplem sufletul cu bucurie.

Sambata am fost singurii pe creasta, dar duminica am fost ajunsi din urma de cei trei temerari amintiti mai sus. Decizia de a ne intoarce a fost evidenta pentru toti. Era clar ca mai departe nu puteam trece fara riscul de a fi ingropati in zapada, plus ca vizibilitatea urma sa nu ne mai ajute deloc.

Am decis sa ne intoarcem si din acel moment a nins continuu, fara oprire si mereu am fost cu capul in nori si vizibilitate aproape lipsa. A continuat sa ninga pana cand am trecut de cabana Curmatura si ningea chiar si cand savuram ciorba de fasole cu afumatura de la Curmatura, uitandu-ma dupa matza s-o smotocesc. Dar n-am gasit-o. 

Din drumul spre casa nu-mi mai amintesc mare lucru.

Ajuns in Bucuresti, in metrou, cu tot bagajul dupa mine si cu gandul la baia fierbinte ce ma astepta acasa, am deschis cartea pe care o lasasem in masina lui Florin cu care am fost pana la poalele Craiului si, printre altele, am citit si aceste randuri ale lui Thomas F. Hornbein din "Everest - creasta vestica: traversarea vf. Everest": 

"Exista si un sentiment de singuratate, la apusul soarelui, dar indoielile nu apareau decat foarte rar. Apoi am avut un sentiment de prabusire, ca si cum toata viata mea se afla in spate. Odata ajuns pe munte, stiam (sau speram) ca voi fi total absorbit de sarcina pe care o aveam. Dar alteori ma intrebam daca nu cumva am strabatut atata drum doar ca sa-mi dau seama ca de fapt ceea ce cautam era doar ceva ce lasasem in urma." 

Cautarea mea nu s-a terminat nici acum.

Imi amintesc ca atunci cand m-am ridicat greoi de pe scaunul metroului, cu rucsacul in spate, asteptand sa opreasca in statia unde urma sa cobor, mi-au rasarit in minte urmatoarele vorbe:

“Ti se vor intampla lucruri de care ai sa te caiesti, baiete”.

Aceste cuvinte s-au bulucit in mintea mea, brusc, venind din vremuri indepartate. Fara sa le fi chemat eu sau sa fi avut nevoie de ele. 

“Asta e un lucru bun”,continua sa se desfasoare amintirea mea.“Si intotdeauna poti sa hotarasti daca sa te caiesti sau nu. Dar important e sa ti se intample. Stiu, stiu ca nu vrei sa faci ceva rau. Nici eu nu vreau. Dar esti o fiinta vie si vei face o multime de lucruri. Sa nu minti si sa nu furi. Toata lumea trebuie sa minta. Dar sa alegi pe cineva fata de care sa nu minti niciodata.”

Hm… Oare de unde venea amintirea asta? M-am intors spre metrou, de parca ar fi putut veni de acolo. O fata privea pe fereastra. Metroul porni, fereastra trecu, trecura si celelalte vagoane si ramasera doar sinele goale.

M-am scuturat si am pornit hotarat, zambind, spre desfatarea ce ma astepta in cada plina cu apa calda.