30 martie 2010

Iezer – Papusa. Cand planul de acasa nu se potriveste cu cel din... ceata

„Sufletul omului este ca orice buruiana – daca nu-i dai apa la timp, se vestejeste, se chirceste si moare, adica-i piere dragostea de viata.” Ileana Vulpescu

O frunza ruginita pe care o pala de vant neasteptata a desprins-o de pe ramul unui copac, cadea supusa spre pamant, dar pana jos se rasucea, se agata de fiecare crenguta familiara, de fiecare ciot. Zadarnic insa. Caderea ce ii fusese menita trebuia s-o duca pana la capat, intr-o singuratate absoluta. Sunt lucruri in viata in care totul depinde doar de noi, doar de alegerile, deciziile noastre si nu este nimeni in jur care sa aiba puterea sa ne ajute.
Ma plimbam prin orasul scaldat intr-o lumina atat de vie incat ai fi jurat ca e primavara. Doar ca frunzele mureau, nu inmugureau. Pale de vant bezmetice le purtau haotic pe asfaltul uscat. Pasii mei ridicau in aer frunzele de pe trotuar. Trecusera nenumarate weekenduri de cand mergeam pe munte fara intrerupere. Desi eram fara serviciu, dar cu venituri (e o chestie si cu salariile astea compensatorii!), aveam eu regretele mele ca nu puteam exploata timpul liber in ture pe munte cum imi doream, deoarece nu aveam cu cine sa merg in afara weekendurilor, restul prietenilor si cunoscutilor pasionati de munte fiind ocupati in timpul saptamanii. Rumegam in gand planuri pentru weekendul ce se apropia, vantul imi adia usor prin fata, racorindu-ma, soarele imi incalzea fata cand, deodata, imi suna telefonul. Parca si uitasem cum e sa te sune cineva! Era Alin, un prieten din Craiova. Si eu eram tot in capitala Olteniei. Ma sunase sa ma intrebe daca am vreun plan de weekend. Afland ca nu am, mi-a zis ca el se gandea la muntii Iezer-Papusa.
Ah, Iezerul! Acel munte pe care il visasem de 7 ani, de cand pusesem pentru prima data piciorul cu adevarat pe munte si pe ale carui creste am ajuns intr-un final, prin toamna lui 2008, insa cu sufletul atat de inchis incat nimic nu reusise sa-mi patrunda in pustiul din interior. Mai incercasem sa-l vad in februarie 2009, dar atunci vremea nefavorabila si un viscol ce sta sa izbucneasca m-au determinat sa fac cale intoarsa imediat ce am ajuns la refugiul Iezer. Nu aveam chef sa ma prinda vremea rea pe un munte cu care inca nu ma imprietenisem. Asa ca acum simteam eu ca trebuie sa fie momentul prielnic pentru cunoasterea acestui masiv. Si totusi, cred ca mi-a tinut minte imbufnarea cu care i-am calcat prima data potecile, fara un zambet, fara o privire prin care sa demonstrez ca sunt acolo si nu in lumi bizare din gandurile mele si probabil ca de aceea m-a urecheat putin. De fapt, nici macar asta nu cred ca e. Pur si simplu ne-am facut-o cu mana noastra! Daca stau sa ma gandesc mai bine, cred ca a fost mai degraba indurator cu noi, luand in calcul lungul sir de greseli pe care le-am tot facut, din clipa in care am plecat de acasa si pana in momentul in care, cu o mare intarziere, am luat decizia cea mai inteleapta, aceea de a ne intoarce pe propriile noastre urme.
Dar sa le luam pe rand. Am raspuns afirmativ si entuziast. Alin s-a ocupat de toate detaliile. El a vorbit cu un amic pripasit prin Mioveni, Niki, sa mergem cu el cu masina. Urma sa ne intalnim toti in gara din Pitesti. Tot Alin a vorbit si cu cabanierul de la Cuca, sa fim siguri ca va fi vineri seara acolo, ca intentionam sa abordam muntele pe acea parte. Eram deja patru persoane (Alin, Niki, eu si Cristina), asa ca ne mai trebuia a cincea, sa ocupam in intregime locurile in masina. Cinci persoane era numarul perfect de mers pe munte, in conditii de iarna. Caci fiind aproape mijlocul lui noiembrie, banuiam ca e posibil sa fie zapada pe acolo, pe sus. Am sunat adunarea on-line si destul de repede a aparut si a cincea persoana, Elena.


Planul nostru era sa plecam de vineri seara din Pitesti, unde urma sa ne intalnim cu totii si sa mergem cu masina pana la cabana Voina, iar de acolo sa urcam la lumina frontalelor pana la cabana Cuca si sa innoptam acolo, iar dimineata sa pornim spre varful Papusa si apoi sa strabatem toata creasta pana la refugiul Iezer, unde intentionam sa dormim.

In convorbirile telefonice purtate ulterior de Alin cu cabanierul de la Cuca, acesta a dat de inteles ca are diverse probleme si ca nu poate veni de vineri seara la cabana (mai ales ca auzise ca nu stam decat o noapte), dar a zis ca va veni si el in gara, in Pitesti, la ora hotarata de noi pentru a ne intalni, adica 19 si ne va lasa cheia de la cabana. A ramas stabilit asa.




Vineri 13 nov. 2009
Craiova – Pitesti (tren); Pitesti – cab. Voina (masina); cab. Voina – Cab Cuca (marcaj banda albastra, o ora)


A venit si ora plecarii, am saltat rucsacul in spate, m-am incaltat, mi-am luat ramas bun de la cei de acasa si am pornit la drum spre una din acele ture care nu urma a fi nici pe departe precum o planuisem noi. Dar cred ca tocmai lucrurile neprevazute i-au dat o savoare deosebita, in prezent fiind pentru mine una din acele ture speciale, puternic ancorate in amintire.
Pe Alin l-am luat din drum cu taxiul si am ajuns in gara, am urcat in tren si acesta a pornit la drum. Fiind „Sageata albastra”, am cautat un loc propice pentru rucsacuri, prilej cu care Alin s-a minunat de volumul mare al bagajului meu (desi nu era greu, era facut in graba, nearanjat) si m-a intrebat daca am si bocancii in rucsac. Eu n-am inteles ce vrea sa zica, cum sa-i am in rucsac, nu vede ca-i am in picioare?!... dar cand ma uit la incaltarile mele, inlemnesc! Asa obisnuit eram ca in ultima vreme sa ma incalt in niste bocanci scurti de la Garmont, de vara (din aceea tip pantof sport, de trekking, unii i-ar numi „adidasi”), pentru ca imi erau foarte comozi pentru peregrinarile mele prin oras, iar acum, cand am plecat la drum, din graba m-am incaltat cum eram eu obisnuit, in ei, lasand bocancii linistiti sa ramana singuri langa usa, in asteptarea intoarcerii mele. Am banuit ca deja pentru mine tura primeste un mare semn de intrebare. Chiar daca erau incaltari rezistente, cu membrana impermeabila si talpa aderenta, erau totusi de vara, deloc ptrivite pentru zapada – si banuiam ca e destula pe sus. Dar nu mai aveam ce face. Trenul deja plecase. Nu-mi venea sa cred ca am putut face asa ceva!

L-am sunat pe Niki sa-l intrebam daca are vreo pereche de bocanci in plus, el a zis ca are unii, dar sunt vechi, sunt de vara, usori si putin cam rupti, dar mai ales mari pentru mine – marimea 45.

M-am gandit ca voi merge cat se poate in bocancii mei scurti (pantofi sport) si voi atasa pe ei si parazapezile si numai in caz extrem voi folosi si bocancii adusi de el. Oricum, urma sa iau ambele perechi la mine, una in rucsac si cealalta in picioare.
Ne-am adunat in Pitesti, ne-am intalnit si cu cabanierul si acesta avea inima indoita sa ne dea cheia de la cabana, urmand sa i-o lasam intr-un loc mentionat de el, asa ca ne-a convins intr-un final sa luam doar cheia de la pod, de la priciuri adica, contra sumei de 5 lei/persoana. Iar noi am fost de acord, fara sa stim despre ce e vorba.
Am pornit prin noapte catre cabana Voina. Am mers pana in Campulung iar la iesirea din acest oras, spre Rucar – Brasov, am facut stanga spre satul Leresti si cabana Voina (sunt indicatoare). Incepand din Leresti si pana la Voina drumul este destul de prost, plin de gropi, iar in acea perioada si de noroaie si curgeri de pietre. Unele denivelari ale drumului erau demne de toata lauda.
La cabana Voina ne-am intalnit cu un grup de cunoscuti care venisera si ei acolo, dar campasera cu cortul in fata cabanei avand alte planuri.
Am parcat masina, ne-am echipat, am ridicat rucsacul in spate si am pornit voiniceste la drum in jur de ora 23, sfasiind intunericul cu frontalele noastre pentru a zari drumul. Era pustiu si liniste, asta daca faceam abstractie de zgomotul raului ce cobora grabit si vijelios pe langa noi. Fusesera in vara niste viituri pe acolo, care rupsesera drumul ce urca spre Cuca, in multe locuri facandu-l de nerecunoscut ca si drum. A trebuit sa trecem peste sau prin apa de multe ori, pentru ca o parte din suvoaiele raului isi faurisera calea pe unde fusese odata drumul. Iar toate paraiele care se aruncau dinspre stanga, din padurea intunecoasa spre noi, trebuiau trecute cu grija sa nu ne udam. Ma mira contrastul intre apa limpede care venea de pe versantii din stanga si torentul vijelios si mai tulbure al raului. Era un talc si in acest lucru, ca in toate cele. Vietile noastre sunt ca aceste paraie care se varsa in acelasi rau si merg in el, spre orice fel de rai se afla la capatul cascadei. Iar raul curgea atat de hotarat incat parea ca nici nu-i pasa daca vreunul din paraiele ce curg in el e tulbure sau limpede, sau daca seaca. La fel si viata isi continua drumul ei spre inainte, iar pe cei morti ii lasa in urma, la un metru in pamant. Un rau nu se opreste din curgerea sa pentru ca un strop de apa s-a tulburat. Apa curge inainte si fie limpezeste acel strop, fie il face sa dispara. Dar ce te faci daca esti un strop de roua, limpede, ce cazi de pe frunza unei salcii in vartejul unui rau tulbure? Dar lumea?! – cum este ea acum? E un rau limpede, sau unul tulbure? Eu cred ca lumea de azi este un rau tulbure, dar in care se reped mereu paraiase limpezi ca lacrima. Iar cum raul e tulbure doar la suprafata (pentru ca viata, in esenta ei, este limpede, este pura), eu cred ca mergem in directia cea buna. Pana cand...
Ne croiam drumul spre visele noastre ghidati mai mult de bucata de cer care se ghicea printre coroanele brazilor in locul lasat gol intre copaci de prezenta drumului, aceea fiind poteca noastra instelata pe care o urmam.
Imi placea mult sa ascult bocancii cum scrasneau in pietrisul drumului, la fiecare pas. Acest sunet imi amintea ca sunt departe de oras si ca ma indrept spre locuri de o tainica frumusete si spre aventuri pe care abia asteptam sa le traiesc, sa mi le insusesc. Eram avid de tot ceea ce era nou si ma astepta in fata. Iar in jur totul era tainic, invaluit intr-un val mistic de basm, de poveste. Intuiam padurea masiva, aproape ca si fiecare copac in parte, care ne inconjura din toate partile, dar nu vedeam decat cateva contururi vagi. Era o noapte neagra si sunete misterioase, indescifrabile se auzeau din cand in cand prin vajaitul suvoaielor de apa. In fata noastra a rasarit din bezna cremoasa o mogaldeata neagra, masiva, diforma care ulterior s-a dovedit a fi o constructie din lemn, un fel de casuta, un grajd sau o stana, nu ne-am putut dumiri. O vedeam pe bucati, atat cat puteau sa lumineze frontalele. Pentru a ne da seama cum arata in intregime, a trebuit sa o recompunem in minte din tot ce am putut zari, pe rand, in raza fascicolelor de lumina. Aici i-am asteptat pe Niki si Alin care erau mai in urma pentru ca se oprisera sa se schimbe. Se imbracasera prea gros.
Desi stiam ca drumul dureaza ceva mai mult de un ceas, avand in vedere ca am mers destul de repede ,dupa aproximativ o ora am zarit in fata luminite. Era cabana. Dar de unde luminite? Ne-am lamurit cand am ajuns.
Era pentru a doua oara cand veneam croit sa raman si peste noapte in acest masiv si aveam sa intalnesc acelasi tip de pseudo-turisti alaturi de care stii din start ca somnul iti va fi compromis. Sper ca nu e o caractersitica pentru acest masiv. Prima data se intamplase la refugiul Iezer, in urma cu un an. Aici, la Cuca, am gasit un grup mixt de 7-8 tineri, beti turta, galagiosi, cu sticle de votca de 1 litru in jurul lor si nu numai. Si ca o dovada ca nu haina il face pe om, desi erau echipati cat de cat, au fost de o nesimtire crunta. Am descoperit si ca ne era inutila cheia pe care o primisem, deoarece ei sparsesera lacatul de la pod pentru a intra ianuntru si ocupasera deja locurile de dormit cat de cat decente.
Iar cand am intrat si noi in pod, la asa-zisele priciuri, am inteles imediat ce mare greseala am facut ca am acceptat cheia de aici, in loc sa o luam pe cea de jos, de la camerele din cabana, platind suma aferenta cazarii in cabana, adica 15 lei. Pe langa faptul ca ii aveam pe cap pe acei „turisti” foarte zgomotosi si nesimtiti (radeau, spuneau bancuri, zbierau, vomitau pe scarile cabanei), conditiile din pod erau sub orice critica. Mizerie de nedescris, saltele umede si mucegaite, lipsa spatiului datorita depozitarii a tot felul de materiale de constructie si de prostii (era si un corp de biblioteca acolo!), incat abia am gasit un loc sa dormim si noi, in conditii mai extreme si mai mizere decat la un refugiu sau intr-o stana. Si mai si platisem pentru asta, iar cabanierul ne convinsese chiar sa alegem aceasta varianta, cu toate ca stia unde ne trimite!
Mirosul de mucegai si praful ne inconjura din toate partile. Era frig si o umiditate excesiva. Eu n-am avut inspiratia sa agat rucsacul in vreun cui asa ca mi-a intrat in el un soricel, peste noapte, lasandu-mi ca amintire o gaura de toata frumusetea, in partea laterala a rucsacului. Iar eu eram mandru de acel rucsac ca il aveam de 5 ani si nu avea nici cel mai mic semn de uzura sau defect, desi il folosisem cat se poate de intens.


Sambata 14 nov. 2009
Cabana Cuca – Saua Gradisteanu (banda albastra) - Vf. Papusa – Muntele Batrana – sub vf. Piscanu – retur Mt. Batrana (banda rosie) – Plaiul lui Patru – Cabana Voina (tringhi rosu), in total 15 ore

Nu prea ne-am odihnit in acea seara, asa ca dimineata a venit mai mult ca o salvare de chinul de a incerca sa dormim in acele conditii, decat ca o spaima a somnului. Pe geam am vazut ca interiorul cabanei arata bine, insa podul momentan este de nefolosit.
Din momentul in care ne-am trezit, a inceput o serie de decizii pe care, acum, nu prea reusesc sa le inteleg. Probabil faptul ca in jur nu era nici urma de zapada m-a facut sa cred ca pe munte e inca vara.
In primul rand, seara luasem decizia de a ne trezi la o anumita ora, fara a sti cat dureaza traseul pe care intentionam sa-l parcurgem a doua zi. Desi am avut la noi cartea cu masivul Iezer din colectia Muntii Nostrii, din diverse motive nu am verificat in ea cat dureaza traseul (unii nu stiau ca avem cartea, altii au uitat, eu nu m-am gandit fiind prea stresat de conditiile de dormit).
Apoi, am plecat la ora 9:30 in traseu, in conditiile in care dupa ora 17 deja trebuiau aprinse frontalele. Indicatoarele nu au facut decat sa ne bage si mai mult in ceata. Un indicator de la cabana ne anunta ca avem de mers 7-8 ore pana la refugiul Iezer, iar peste 50 de metri, un alt indicator ne anunta acelasi traseu dar cu o ora diferenta ca timp de parcurgere. Cert este ca traseul nostru avea sa dureze, dupa estimarile noastre, cel putin 8 ore. Si abia atunci am realizat ca am plecat prea tarziu! In aproximativ 7 ore jumate urma sa se faca bezna. Nu stiam daca sus va fi zapada sau nu, nu stiam cum va fi vremea, lucruri care puteau influenta considerabil timpul de mers. Sustineam ca suntem pregatiti sa mergem si noaptea, ca aveam frontale, dar muntele ne-a aratat ca nu eram pregatiti chiar pentru orice, pentru ca, se stie, iarna nu-i ca vara..
Urcusul de la cabana Cuca spre varful Papusa incepe foarte pieptis. A scos sufletul din noi. Prima ora a fost epuizanta, tragand rucsacurile dupa noi prin padurea aceea mai batrana decat veacul. In urma noastra se pregateau si cei cu care am impartit podul cabanei sa porneasca in traseu si cum au luat-o pe urmele noastre, speram din tot sufletul sa nu aiba aceeasi directie, adica spre refugiul Iezer. Nu mai aveam chef de inca o noapte in compania lor. Alin m-a linistit, spunandu-mi ca i-a auzit ca de pe varful Papusa intentionau sa mearga spre cabana Plaiul Foii.
Am urcat pe marcaj banda albastra pana in Saua Gradisteanu si acolo am cotit-o spre nord, spre varful Papusa, pe marcajul de creasta banda rosie pe care ar fi trebuit sa-l urmam pana la Crucea Ateneului sau cel putin pana in saua de dupa vf. Iezerul Mare, de unde urma sa coboram spre refugiul Iezer.
Prin padure nu era zapada deloc. Inghetul la sol era destul de slab. Dupa ceva mai mult de o ora de la plecare am iesit din padure. In fata noastra se intindea culmea ce urma se ne conduca spre varful Papusa. Iarba era uscata, arsa de gerul toamnei. Dar nu se vedea zapada. Ma intrebam daca vom gasi zapada sau nu. Atunci Alin mi-a atras atentia sa ma uit in spate – si peste cetina brazilor se vedea varful Iezerul Mare, culmea Vacarea si caldarea lacului Iezer. Am ramas cu gura cascata – acolo era iarna!


A fost prima data cand am vazut ce ne astepta sus, pe creasta. Cerul era de un albastru spalacit, patat cu nori de diverse forme. Pe creasta se vedeau nori alburii care poposisera in preajma varfurilor mai inalte. Cu fiecare metru pe care il luam in altitudine, creasta se deschidea si mai larg privirilor noastre si pentru o clipa am avut senzatia ca nu ma mai aflu in Romania.


Pana aici obosisem serios datorita efortului. Am facut un scurt popas si am mancat un baton de ciocolata. Si ma gandeam ce ma voi face cu incaltarile mele sus, pe creasta.
Chiar si de la iesirea din padure, in golul alpin, urcusul isi mentinea gradul pronuntat. Efortul depus era considerabil. Ma simteam epuizat, asa ca m-am prabusit pe iarba cu rucsacul in spate, sa ma odihnesc, sa extrag energie din maruntaiele pamantului, din iarba pe care, la inceput, am simtit-o calda sub mine. Si n-a durat mult si singuratatea odihnei mele mi-a fost transformata in implinire. Doresc tuturor astfel de clipe, despre care nu pot vorbi in cuvinte...

La un moment dat poteca nu se mai distingea clar, asa ca mergeam fiecare pe unde ni se parea mai simplu, pana la urmatorul stalp. Marcajele sunt rare si doar pe stalpi, pe aceasta portiune nefiind stanca, doar iarba. In caz de ceata, orientarea poate fi dificila. Am ajuns la o stana, iar in fata noastra se contura urcusul spre Papusa. Am decis sa facem un popas si, pentru confortul nostru psihic, ne-am asezat cu spatele spre coasta ce urma sa ne urce spre varf si cu fata spre miazazi, de acolo de unde soarele ne imbratisa cu lumina sa, iar valatuci de nori se avantau jucausi spre noi.

Drumuri forestiere taiau pajistile domoale ale muntilor. Eram curios de unde vin si unde duc aceste drumuri, dar am preferat misterul in locul concretului, asa ca nu m-am uitat pe harta sa verific.

Vantul sufla din ce in ce mai taios. Asa ca de aici am schimbat windstoper-ul cu geaca, deoarece aveam nevoie si de gluga – vantul imi vajaia prea tare prin caciula de polar. Privelistea ce se deschidea ochilor era fantastica! Fiecare doza de efort depusa pana aici, chiar si neplacerile de peste noapte de la cabana, meritau cu prisosinta daca erau rasplatite cu asa incantare pentru ochi si cu asa bucurie pentru spirit. Doamne, ce viu te simti acolo, sus, pe creste inzapezite, privind in departari spre pete cenusii care indica asezari omenesti, locurile unde „ceilalti” isi petrec ziua fara sa stie ce minunatii se afla atat de aproape de gardul casei lor.
Am mai gustat cate ceva si apoi am luat cu asalt coasta varfului. A inceput sa apara si stratul de omat si cu aceasta ocazie am descoperit cat de incomode sunt niste incaltari cu talpa moale si fara protectie la glezne, pe zapada si teren accidentat. Fiecare pas cerea un efort dublu, fiindca tineam glezna tot timpul incordata, pentru a avea echilibru si a nu aluneca. Am dat de un grup de stanci izolate si am mai facut un popas langa ele.


Din acest loc se vedea si o parte din creasta sudica a Pietrei Craiului. Acolo nu era zapada. Dar mare parte din acel munte era acoperita cu nori pufosi.
De aici incepea ultima portiune a urcusului pana pe varf. Porniti de la locul de popas, vantul ne-a luat din nou in primire. Inaintarea era destul de greoaie datorita vantului si a zapezii. Nu era mare, cativa centimetri, dar suficienta pentru a ingreuna deplasarea. Elena deja obosise si, marturisind ca ei nu-i place sa urce, a pornit singura sa ocoleasca varful Papusa pe o curba de nivel ce i s-a parut ei potrivita. Am incercat sa o conving ca nu are de unde sa stie ce o asteapta pe acolo, dar nu a vrut sa asculte si a pornit dupa planurile ei. O vreme am urmat-o si eu, dar vazand ca terenul devine tot mai accidentat, m-am reintors la poteca, fiind mai lejer pe acolo. Vantul continua sa sufle. Imi auzeam respiratia suieranda si inima parca mi se mutase in tample. Urcusul era tot mai solicitant, iar incaltarile mele se comportau din ce in ce mai enervant pe zapada. Oboseam de doua ori mai repede din cauza lor. Privind urcusul din fata, ma blagosloveam in gand pentru neatentia mea cand am plecat de acasa

Cristina era deja mult in fata. Poteca insa nu urca pana pe varf, ci il ocoleste prin stanga. Insa ea a urcat pana sus, pe varf. Dupa ce a vazut directia noastra de mers, a revenit in poteca si era tot in fata mea. De unde avea atat energie, nu stiu.
In timp ce urcam spre Papusa, pe partea stanga aveam o priveliste asupra intregii creste pe care urma sa o parcurgem pana in caldarea Iezerului. Varful Rosu si Iezerul Mare erau mai tot timpul acoperite in ceata, in plan departat.


Se vedea si varful Batrana, care avea sa fie locul de cumpana al traseului nostru si de asemenea si Plaiul lui Patru, acel picior de munte ce coboara de sub varful Batrana si care avea sa ne ghideze pasii spre vale, in puterea noptii. Dar noi inca nu stiam asta.
Niki s-a abatut si el din traseu, spre stanga, sa o urmareasca pe Elena, ingrijorat fiind de alegerea facuta de ea. Eu am continuat drumul pe poteca marcata, care in aceasta zona era conturata prin stratul de zapada si nu m-am mai abatut pana pe varful Papusa (2391 m), un frumos punct belvedere. Eram insa prea obosit.
Cand a inceput coborarea spre Spintecatura Papusii, in traseu a aparut o portiune cu zapada afanata si mare si un prag care trebuia coborat. Cum am estimat eu ca daca voi sari ma voi duce pana la genunchi in zapada, fiind in bocancii scurti am decis sa ocolesc acea zona. Si tot ocolind zapada mare si diverse placi de vant in zapada, am intrat aproape fara voie pe o zona cu inclinatie destul de mare, acoperita cu zapada instabila si pietre, fapt ce a transformat intr-un mic chin coborarea pentru a reveni in poteca, unde am ajuns ferm convins ca ar fi fost mult mai simplu daca nu ocoleam acea bucata de zapada afanata si acel prag.


In Spintecatura Papusii i-am asteptat si pe Niki si Elena care se vedeau venind. Elena a ajuns foarte obosita dar a tinut mortis sa ne convinga ca alegerea ei a fost mai buna decat de a urca pe varf. A repetat ca nu-i place sa urce, dar i-am reamintit ceea ce stia, anume ca muntele implica in primul rand ascensiune. Ceea ce a facut ea era un lucru iresponsabil, caci nu putea sti ce o poate astepta pe varianta aleasa de ea, de-a dreptul. In primul rand ca n-a castigat nimic, ca a ajuns odata cu noi in acel loc si apoi, daca ar fi dat de o zona de netrecut, ne-ar fi intarziat pe toti foarte mult pentru a se reintoarce pe unde urcasem noi. Si nu puteam spune ca avem destul timp, din pacate. In plus, putea sa alunece, sa cada, iar noi sa n-o vedem si sa o asteptam mult si bine.


Timpul trecea, asa ca am pornit mai departe. Trecusera deja vreo patru ore de cand plecasem de la Cuca, insa Elena, fiind obosita, a facut un popas pentru a-si recapata fortele si a ramas in urma, impreuna cu Niki. Vantul continua sa sufle cu putere. Soarele stralucea si zapada scanteia in fata ochilor nostri. Pe unii versanti zapada se topise aproape de tot si se imbibase cu noroi odata cu topirea ei. Initial mi se paruse ca pe acolo a curs o avalansa, dar era doar efectul topirii zapezii.


Cand am revenit pe linia crestei, am avut o priveliste neinchipuit de frumoasa spre muntii Fagaras.


Elena inca nu se vedea. Ne-am oprit putin, am facut cateva poze, insa nu era un loc bun de stat pe loc, de asteptat. Vantul sufla cu furie si era foarte rece. Daca stateam pe loc ne patrundea frigul. Ma gandeam ca ar fi trebuit sa spuna ca are nevoie de mai mult timp de odihna si astfel ne-am fi oprit si noi. Acolo era adapost. Dar n-a zis nimic, noi am pornit crezand ca suntem cu totii gata si iata, ei inca nu se vedeau aparand. Asa ca acum ne uitam in directia din care trebuiau sa apara, cu speranta ca se vor ivi cat mai curand.


Cand i-am zarit venind, ne-am pus in miscare caci gerul incepea sa fie neindurator. Inaintam destul de greu prin zapada. Talpa incaltarilor fiind moale facea ca piciorul sa se afunde cand doar cu varful, cand doar cu calcaiul; mergeam incordat si deja ma simteam epuizat. Dar macar nu-mi intra zapada. Asta era bine. Alin si Cristina mergeau mereu in fata, faceau urme, iar eu calcam mereu pe urmele lor si astfel treceam mai usor prin zonele cu zapada mai mare si inca nu luasem zapada la galosi. Protejeau cat de cat si parazapezile. Priveam in fata si vedeam ca mai avem destul – nu ajunsesem nici la jumate. Varful Rosu si Iezerul Mare, urmatoarele puncte forte ale traseului, erau mai tot timpul invaluite in nori. Soarele isi urma drumul sau spre culcare parca mai grabit decat in alte zile.

Spre sud admiram lacul Rausor.


Cerul era partial acoperit de nori. In departari era o pacla care incetosa privirea, de parca ar fi fost mijlocul verii..
Ne-am intalnit cu un grup de patru tineri care urcasera prin Plaiul lui Patru si se indreptau spre Cuca pe traseul pe care venisem noi. Am schimbat cateva vorbe si am pornit mai departe.

Elena si Niki erau mult in urma. Cristina luase ceva avans inainte. Apropiindu-ne de Batrana, distanta intre noi crestea din ce in ce mai mult. Vantul sufla la fel de hotarat. Vizibilitatea pe traseu era buna. Nu erau nori sau ceata iar lumina era destul de puternica, reflectata fiind de zapada. Fiecare pas pe care il faceam ne dezvaluia noi perspective asupra Fagarasului .




Pe fata sudica a muntelui Batrana, langa un stalp de marcaj, ne-am oprit sa ii asteptam si pe Niki si Elena care se vedeau in zare, venind dinspre varful Papusa.


Cristina era ceva mai in fata, s-a oprit si ea. In jur, pe toata suprafata zapezii, mii de musculite atat de enervante vara, acum, surprinse de vantul taios si de gerul iernii, isi traiau ultimele clipe. Erau aproape congelate, pe suprafata zapezii. Abia se mai miscau, cat de cat. Vantul le zbura dintr-o parte in alta, iar ele incercau mereu sa se prinda de suprafata zapezii sau, mai rau pentru ele, incercau sa zboare prin acea vijelie. In fata mea o musculita se tara putin si se prabusea, iar se mai tara putin si din nou cadea. Anotimpul inainta si ele piereau pe rand, cu toatele. Un lucru cat se poate de firesc. O moarte tacuta. Si totusi, daca le priveai, vedeai ca se impotrivesc, ca se lupta pana in ultima clipa, zbatandu-se cu antene si picioruse tremuratoare. Ma fascina puterea cu care aceste marunte fiinte se agatau de viata
In fata mea, peisajul se deschidea larg. Pe munte vezi cel mai bine cat de mare este lumea si ce orizonturi largi ti se deschid.

Dar era greu sa stai pe loc, caci vantul sufla fara mila si ni se facea frig. Cand ne-au ajuns cei doi, Alin deja tremura asa ca s-a pregatit de plecare. Elena se vedea clar ca este obosita. S-a oprit, s-a asezat jos pe zapada si a scos toata mancarea din rucsac. Zicea ca ii e foame. Dar a mancat doar cinci masline. Trebuia sa fii foarte obosit sa poti sa te asezi pe acel frig direct pe zapada, ma gandescc. M-am ridicat si eu, gata de plecare. Am aruncat o privire spre sud – in curand aveam sa nu mai vedem aceste privelisti, ci altele noi.

Din acest moment nu am mai facut nici o fotografie. Niciunul din noi. Cand am ajuns in dreptul Cristinei, am observat ca locul ei ales pentru popas era exact deasupra intrarii in traseul de pe Plaiul lui Patru, marcat prin cativa stalpi, destul de rari. Ce bine si ce clar se vedea totul, acum! Nici macar nu banuiam noi cat de bine ne vor prinde urmele acestea pe care tocmai le lasasem pe fata acestui munte.
A urmat o curba de nivel care ocolea varful Batrana. De aici aveam o priveliste foarte buna asupra traseului. Pe stalpul indicator de la intersectia cu traseul pe Plaiul lui Patru se mentionau inca 3 ore pana pe varful Rosu. De acolo mai dura cel putin o ora pana la Refugiu. Cel putin! Deci mai aveam inca 4 ore? Eram cam in ceata. Era ora 15. Asta insemana ca pana la ora 19 nu ajungeam. Doua ore urmau a fi strabatute pe noapte, exact pe partea ce amai dificila a traseului. Mergeam de 5 ore jumate. Cam asta era! Traseu de 7-8 ore vara inseamna 8-9 ore iarna. Priveam spre locul unde trebuie sa ajungem si imi era clar ca nu avem cum sa facem mai putin de 4 ore. Pe varful Rosu si Iezerul mare in continuare se aflau nelipsitii nori. In acest moment Niki a adus in discutie varianta coborarii pe Plaiul lui Patru. Era deja tarziu, era clar ca ne va prinde noaptea, Elena era obosita iar eu aproape epuizat (le-am si zis asta) datorita incaltarilor si era clar ca nu vom putea avea un ritm mai sustinut sa putem spera ca am putea ajunge mai repede. Alin insa nici nu concepea sa ne intoarcem. Cand am lasat de inteles ca tind si eu spre coborarea pe acolo, am vazut o mare dezamagire in ochii lui. Isi dorea foarte mult sa ajunga acolo, la refugiu. A zis ceea ce era adevarat, ca plecasem la drum stiind ca ne va prinde noaptea. Asa ca de ce ne speriam acum de noapte? Am spus ca lucrurile s-ar putea complica daca odata cu noaptea vine si ceata, ceea ce ar insemna vizibilitate la cativa metri si in rest un zid negru. Zapada acoperea poteca si marcajele de pe stanci, nu ne puteam orienta dupa astea, iar stalpii erau atat de rari incat era clar ca nu ne-ar fi fost de nici un folos. Am fost acuzat prieteneste ca prea pun mereu raul inainte! Mie mi se parea insa destul de rational sa ma gandesc si la lucrurile neplacute care ar fi putut surveni. Iar cele doua varfuri, aproape toata ziua fusesera acoperite de nori. Deci, era cam previzibil ce se va intampla. Niki era pentru coborarea pe Plai, eu nehotarat, Alin hotarat sa continuam, Cristina tindea si ea spre continuarea traseului, iar parerea Elenei nu o mai stiu, cert este ca am pornit mai departe, de unde deduc ca s-a luat decizia de a continua. Stiam ca Varful Rosu si Iezerul Mare sunt mai greu de trecut si ma ingrijora gandul ca va trebui sa le trecem pe intuneric, fara a putea vedea variantele cele mai potrivite. Iar cu caciula aia de nori pe cap, nu pareau deloc tentante.
Mergeam cu speranta ca poate norii aceia se vor retrage pana la venirea intunericului si cu gandul ca daca se va intampla sa nu mai avem vizibilitate, ne vom putea intoarce totusi pe urmele noastre si sa coboram pe Plai, dar asta insemna ore bune de efort in plus. Dar, in fine, decizia era luata. Eram hotarat ca la primul fulg, daca ar fi aparut, sa ne intoarcem pentru a nu risca sa ni se acopere urmele. Dar prognozele nu zisesera nimic de ninsoare.

Pe langa oboseala vecina cu epuizarea, m-a coplesit o apasare surda, venita din golul pe care-l simteam cascandu-se in mine; cand, deodata, am auzit clar rasul cristalin si voios al Cristinei. A fost ca si cum s-ar fi aprins o lumina calda in preajma mea.
Mersul mai departe n-a fost cum se astepta Alin. Elena era obosita, iar eu aproape epuizat, abia mai mergeam. Dupa curba de nivel amintita a urmat o coborare. Se vedea in fata noastra traseul ce urma a fi strabatut. Cautam cu privirea variantele cele mai bune de a ajunge de la un stalp indicator la altul. Niste momai ratacite pe varfuri indicau directia de mers.

Soarele se pregatea de culcare. Zapada lucea metalic. In fata noastra se intindeau adevarate poieni alpine, inzapezite. Si cate un stalp indicator, ici, colea. Daca ar fi fost ceata, orientarea ar fi fost greoaie chiar si ziua prin aceste zone, avand in vedere ca orice urma de poteca era bine camuflata de zapada.
Cand am inceput coborarea, am dat de o gramada de stanci dupa care unii din noi s-au adapostit pentru niste treburi care nu mai sufereau amanare. Nu stiam ca aceste stanci vor deveni un adevarat punct de reper pentru orientare, cateva ore mai tarziu.
Soarele se grabea spre orizont. Dupa coborare, bineinteles ca a urmat o noua urcare. Am simtit ca nu mai pot. Stratul de zapada crescuse. Ciudat mi se parea faptul ca nu eram deloc transpirat, nici nu suflam greu, ca dupa un efort sustinut... eram doar epuizat. Ma terminasera acele incaltari! Asa ca am decis sa iau bocancii pe care mi-i adusese Niki. Si aia erau de vara, cu talpa subtire, erau si putin rupti, marimea 45, insa macar tineau glezna mai strans. M-am oprit pe zapada sa ma schimb. Mi-au inghetat mainile deschizandu-mi parazapezile. Apoi chin sa schimb incaltarile fara sa ud ciorapii. Vantul suiera pe deasupra. In locul acela era ceva mai adapost. Elena s-a oprit sa ma astepte, sa nu raman singur, ultimul. Era un bun prilej si pentru ea sa-si traga sufletul. Dupa ce am terminat operatiunea de echipare, am pornit voiniceste la drum. Parea mult mai usor. Dar n-a durat decat cateva minute. Apoi sfarseala aceea fizica m-a ajuns din urma, iar. Am mai infulecat o ciocolata. Apa imi inghetase pe furtun, nu ma mai puteam alimenta. Trebuia sa dau jos rucsacul, sa desurubez punga de plastic... poveste lunga, nu aveam chef. Ceilalti aveau sticlele atasate pe rucsac si apa incepuse sa inghete. Le-am atras atentia asupra acestui lucru, sa le bage in rucsac si cu aceasta ocazie am descoperit ca mai aveam apa foarte putina.


Si cu toate astea nu ma puteam opri sa nu admir lucrurile din jur. Si, Doamne, cat de frumos era totul! Merita cu prisosinta fiecare chin. Dar ce chin? Nu era nici un chin. Doar pentru asta plecasem de acasa. Am trecut noi si prin lucruri mai rele. Se stie doar ca urcusul pe munte nu este deloc usor. Injuri de mama focului de minim zece ori pe zi, din tot atatea motive. Dar simti ca traiesti. Ca esti viu. Ca te zbati pentru fiecare clipa pentru a nu pierde nimic din savoarea ei. Simti ca injuri ceva ce iti face placere, mai mult ca sa ai ce zice si nu ceva care cu adevarat te dezgusta. Poate la fel cum injuri uneori o bautura „ca buna mai e!”.
Nu reuseam sa-mi recapat puterile cu nici un chip. Simteam un fel de epizare, ca si cum as ramane fara energie si nu neaparat o oboseala fizica. Fiind o zona unde creasta este mai larga si mai domoala, fiecare a mers pe unde a crezut de cuviinta spre urmatorul stalp de marcaj, reper sigur al drumului nostru pe acel munte. Dupa o vreme am vazut ca Elena a ramas iar in urma. Alin era in fata. Nu mai avea acel mers grabit si hotarat. Nu mai era mult si intunericul urma sa ne cucereasca definitiv. Desi era in fata, il simteam ingrijorat. Se vedea pana si din pozitia trupului, din felul cum facea fiecare pas. Situatia nu era chiar atat de dramatica, totusi. Insa exista posibilitatea ratacirii prin intuneric si nu toti cinci aveam echipamentul necesar camparii in conditii de bivuac, peste noapte, in creasta. Cort nu aveam, ca venisem chititi pe refugiu. Si se vedea clar ca el si Cristina ar fi putut merge mai repede. Dar eram un grup format din cinci, nu din doi.
Vedeam ca nu mai puteam raspunde cu aceeasi viteza de deplasare, traseului. Atunci mi-a venit o idee pe care, poate chiar din fericire, nu a respectat-o nimeni. Am venit cu propunerea ca cei care pot sa mearga mai repede, sa se duca in fata. Poate reusesc sa treaca de cele doua varfuri cat mai e inca lumina si se mai zareste ceva, iar noi, din urma, adica eu si Elena, ne-am putea descurca si pe intuneric daca avem urme pe care sa le urmam. Nu ningea si nici nu erau sanse de ninsoare, iar zapada era tasata si nu exista nici un risc ca urmele sa fie spulberate de vreun eventual viscol. Vantul continua sa bata cu indarjire, dar nu transporta zapada.
Initial ma gandisem ca eu sunt singurul care are asupra lui echipament necesar pentru a face fata unei eventuale nopti petrecute in creasta. Pe de alta parte insa, eram epuizat si niciodata nu poti sti ce se intampla, asa ca recunosc ca ideea mea a fost una nesabuita. In plus, in urma ar fi ramas si Elena, caci si ea mergea incet, iar ea tremurase putin si in pod la refugiu, dar pe creasta. Eu ma gandeam sa mearga Alin si Cristina in fata, sa treaca de cele doua varfuri si sa ne lase si noua urme, iar din urma sa venim noi trei, eu Niki si Elena. Cand ajungea la refugiu, daca mai avea vlaga in el, Alin putea sa vina sa ne intampine si sa preia bagajul Elenei. Dar astea erau planuri intelepte pentru o noapte de vara sau pentru o noapte senina de iarna, dar nu pentru ceea ce avea sa urmeze. Acum nu mai conta ca spusesem eu, ca va fi dificil daca odata cu intunericul se va lasa si ceata. Acum vedeam cu totii cum sta treaba, ca asa va fi. Si ca totul sa fie perfect, pentru prima data in aceasta zi, norii care se ingramadisera toata ziua pe cele doua varfuri au inceput sa coboare spre noi. Iar ziua se pregatea sa predea stafeta noptii.
Intunericul inghitea treptat lumina slaba a dupa-amiezii de iarna. Muntii intunecati apareau mohorati alaturi de creste pe care mai era soare. Umbre si lumini se fugareau fara incetare peste piscuri. Vederea lor imi dadea fiori de frig. O bucata de cer albastru si taios sta boltita deasupra noastra. Si aerul era parca altul, acum. Dedesubt, vaile se umpleau de umbre. Inserarea atarna friguroasa deasupra. Se-ntuneca devreme si piscurile indepartate pe care mai scanteia palid zapada parura deodata foarte aproape. Curand capatara relief toate incretiturile si scobiturile muntelui. Umbrele se indesau in vai. Pe creste intarziau lumini palide care pluteau rosietice peste zapezi. Brazii isi aratau siluetele negre, ingramaditi pe vai si pe picioarele de munte care porneau din vale si ajungeau golase, pana la noi. Piscurile devenisera stravezii si pareau insingurate.
Cand s-a lasat norul peste noi, ne-a gasit imprastiati pe creasta. Eu cu Alin si Cristina eram in fata, Elena si Niki undeva in spate. Veneau dupa urmele noastre. Alin privea ingrijorat inainte, la fel si eu. Era clar ca nu vom mai vedea nimic, odata cu venirea noptii. Razele soarelui la apus, creau lumini fantasmagorice prin perdeaua densa de nori. Un joc de lumini ca acela, mai rar. Lumina apusului a imbracat muntii Fagaras in haine pe care nu le pot descrie. Spun cu siguranta insa ca astfel de lucruri le vezi doar de cateva ori in viata. Si am rupt cateva clipe din grijile noastre referitoare la traseu si la orientare si am privit fascinati acel spectacol care se deschidea in fata noastra. Si era numai pentru noi, la ora aceea nu mai era nimeni pe creasta Iezerului. Am vazut incantarea pe chipurile celor de langa mine, scaldate in lumini calde si vii, reflectate din zapada Fagarasului si am intuit ca aceeasi expresie se regaseste si pe chipul meu.
Cand am decis sa ne ocupam din nou numai de traseu, nu prea mai aveam de ce anume sa tinem seama. Nu se mai vedea mare lucru, norii erau din ce in ce mai densi, iar punctele de reper lipseau cu desavarsire. Am mers cu insistenta si hotarare mai in fata, cu graba, sperand ca la lumina plapanda a crepusculului sa mai prindem in raza vizuala vreun punct de reper de baza dupa care sa ne ghidam apoi si pe intuneric. Speram ca vom gasi o solutie si ca cei din spate ne vor putea ajunge dupa urme. Dar zapada in ultima vreme fusese din ce in ce mai inghetata, iar urmele din ce in ce mai sterse. Cautam o sa pe care o stiam, dar n-am gasit-o. De acum era certitudine. In maxim 15 minute urma sa aprindem frontalele, iar vizibilitatea era deja sub 20 de metri. Atunci, de comun acord, simultan si fara vreun sfat in prealabil, am decis impreuna cu Alin sa ne intoarcem. Totul a venit spontan: m-am uitat la el si am vazut ca toata vointa lui de a ajunge cu orice chip la refugiu pierise. Acum era clar ca e un risc mare sa mai continuam. Privirea mea insinua hotararea deja luata, aceea de a ne intoarce. El m-a intrebat: „ce facem, ne intoarcem?” Si asta a fost tot. Decizia era deja luata, dar destul de tarziu. Oricum, daca n-am fi ajuns pana aici, pot spune ca am fi pierdut cateva privelisti de neegalat. Trebuia sa ne intoarcem pe propriile noastre urme pana sub varful Batrana,unde facusem popasul de regrupare si sa coboram de acolo pe Plaiul lui Patru pana la masina. O vaga urma de speranta mai era in ochii lui Alin, cand privea inapoi, ca poate se vor ridica norii, dar acest lucru nu s-a mai intamplat in acea seara. Inainte nu mai puteam merge pentru ca nu mai vedeam nimic, nu mai aveam niciun punct de reper si nici nu stiam daca am mai putea nimeri varianta de coborare spre refugiu, presupunand ca am fi putut trece de cele doua varfuri. Cand am ajuns acasa am aflat ca cei pe care ii lasasem la Voina, in aceeasi zi au incercat o ascensiune in sens invers, dinpre refugiul Iezer spre varful Papusa, adica spre noi, dar n-au putut trece de varful Rosu datorita ghetii. Pe intuneric, bezna si vizibilitate zero, fara puncte de reper, gheata pe pante pronuntate era tot ceea ce ne-ar mai fi lipsit.
Intorsi din drum, faceam galagie prin ceata si viscol ca nu cumva cei doi din urma sa fi pierdut urmele si sa treaca pe langa noi. Pana aici avusesem prezenta de spirit sa scrijelesc zapada tare, in care talpa bocancului nu se imprima, cu betele telescopice pentru o mai buna vizualizare, dar in zadar. In jocul de lumini al crepusculului si prin ceata densa abia daca mai puteam zari ceva. I-am intalnit si pe cei doi. Elena era foarte obosita si cand a auzit ca vrem sa ne intoarcem nici n-a vrut sa auda de asa ceva. Habar nu avea ce ne asteapta in fata, dar stia un lucru: inainte, oficial mai era o ora jumate sau doua de mers, inapoi mai erau vreo 6 ore, poate si mai bine. Eu le-am zis ca putem ramane la stana din plai si ca nu e nevoie sa coboram pana la masini in noapte aaceea.
Odata cu lasarea cetii si a noptii, vantul s-a intetit. Am avut ceva dispute legate de decizia de intoarcere cu Elena si, vazand ca momentan la ea nu prima ratiunea, ci doar oboseala din trup, n-am mai stat sa-i dau prea multe detalii. Am explicat motivele pentru care era mai bine asa: coborand, puteam ajunge sub plafonul de nori si sa avem o vizibilitate mai buna, caci in jurul nostru erau nori, nu ceata si apoi aveam urmele care ne ghidau sigur pana sub Batrana, iar pe Plaiul lui Patru am fi dat de urmele celor 4 tineri care urcasera in acea zi si cu care ne intalnisem pe creasta. In plus, in fata, in loc de acele doua ore estimate de traseu, puteam petrece mult mai multe, toata noaptea sau, cine stie, poate chiar vesnicia, avand in vedere ca nu vedeam nimic si nu aveam nici un punct de reper in acel cazan de smoala.
Aveam mult de mers inapoi. Am aprins frontalele. Era bezna totala. Coborand, am ajuns, cum banuiam, sub plafonul de nori. Viscolul s-a intetit. Dar nu ningea. Eram deja linistit. Stiam ca de acum va fi doar o chestiune de orientare, bazandu-ne pe repere cunoscute – urmele noastre. Le-am pierdut de cateva ori. Nu se mai zareau. Ne desfasuram in evantai si le cautam. Le gaseam. Alteori ni se parea doar ca le-am gasit, eram inselati de cutele zapezii. Am gasit si locul unde ma schimbasem eu, l-am recunoscut dupa urme. Doamne, imi parea ca facusem mai mult, acum, la intoarcere, decat la dus!
Uneori puteam zari, spre dreapta, luminile localitatilor. Si atata liniste si incredere imi dadeau acele luminite! Ma ghidam sigur dupa ele. Puteam ghici unde e un picior de munte sau o vale. Erau pentru mine cum stelele erau pentru Columb. Si toate acele lumini reprezentau viata din jur... probabil o camera calda in care cineva isi traia sau isi uita visele sale; sau doar isi odihnea trupul ostenit. Sau poate... cine stie?
In dreapta noastra, intre noi si luminite, se deschidea un hau fara fund, o gaura neagra. Era cu siguranta o vale a muntelui. Urmatorul picior de munte avea sa fie Plaiul lui Patru. N-aveam cum sa-l ratam, urmele ne duceau la sigur..
Cand norii se mai subtiau si luminile deveneau mai clare, muntii de abia se desluseau. In schimb le ghiceam masivitatea in intunericul plumburiu. Atarnau greoi de poalele norilor care acopereau cerul. Iar noaptea le invaluia pe toate intr-o atmosfera rece si linistita.
A urmat urcarea spre Varful Batrana. Scurt mai paruse la coborare! Ne-am afundat si mai mult in stratul de nori, urcand, asa ca vizibilitatea era redusa la minim. Puncte de reper in jur, niciunul. Daca nu erau urmele noastre...
Eram deja de peste 7 ore jumate in traseu. O vreme facusem cu randul la cautarea urmelor pentru intoarcere, lasam unii pe altii si din neatentie le pierdeam. De aici am ramas doar eu in fruntea plutonului, orbecaind adus de spate sa zaresc urmele in lumina plapanda frontalei. O coincidenta ciudata a facut sa nu stam bine nici la categoria iluminat: nu aveam nici o frontala cu fascicol luminos puternic. Eu o pierdusem pe a mea recent si pe vremea aceea aveam una chinezeasca. Niki uitase sa-i schimbe bateriile si a lui nu lumina nici cat sa-l pozitionezi in spatiu sa nu te lovesti de el. Dar si chinezismele si-au facut datoria.
Urmatorul punct de reper, un adevarat Mecca al nostru, erau stancile dupa care unii isi facusera nevoile cand veneam. Erau aceleasi ganduri referitoare la ele si acum, legate de nevoi urgente si, in plus, ele anuntau sfarsitul ascensiunii obositoare. Mult a mai durat!
Vantul sufla fara oprire. Chiar daca eram unul langa altul trebuia sa zbieram sa ne auzim. Vizibilitatea era de maxim 2 – 3 metri si asta numai in raza frontalei
Am gasit si stancile. Popasul a fost scurt, exact cat au durat nevoile. Prea frig. Era asa o senzatie ciudata. In jurul nostru, in afara fasciculelor de lumina, era doar un perete negru, atunci cand nu se mai zareau nici luminitele. Parca eram intr-o pestera unde lumina zilei nu a ajuns, inca, niciodata.
Am intrat pe curba de nivel care ocolea varful Batrana si abia aici s-a dumirit exact si Elena unde suntem. Dar ceata era atata de densa incat nu vedeam la mai mult de 3 – 4 metri. In rest, bezna totala. Punct de reper pentru orientare – urmele noastre. Am gasit urmele unde a poposit Cristina si am stiut ca trebuie sa cautam in jos intrarea in traseul de pe Plaiul lui Patru.
Ne-am separat iar si ne-am intins pe fata muntelui. Ne indepartam in lant. O persoana a ramas la urmele noastre si apoi am coborat cu totii. Cand lumina de la frontala celui de la urme abia se mai zarea, mai postam pe unul cu frontala pentru reper si restul plecam mai departe. Nu-l mai vedeam pe primul, dar il vedeam pe al doilea. Daca nu gaseam nimic, macar stiam unde sa ne intoarcem. Ca pe ceata, bezna si viscolul acela, cine stie cum ne mai gaseam, sau daca mai nimeream macar urmele noastre. La o distanta mai mare de 10 pasi cu greu ne mai puteam auzi. Eu am fost ultimul, cel mai jos. Elena in urma mea. Speram sa gasesc stalpii de marcaj pe care ii vazusem ziua sau cel putin urmele celor 4 tineri cu care ne-am intalnit pe zi si care urcasera pe aici.
Banuiam ca sub mine se afla piciorul muntelui, nu vreun hau. Parca-l si zaream, parca nu! Elena mi-a strigat sa sting frontala. Initial n-am inteles de ce. Ea imi explica, dar nu auzeam. Totusi, am stins frontala. Si dintr-o data, o senzatie stranie de singuratate. Si bezna in jur. Ce fiori m-au trecut pe spinare! Minteam mea zgaltaita imi spunea ca poate veni orice, de oriunde... nu vad, nu aud. Abia atunci am inteles cat de reconfortanta si cata liniste si incredere ofera lumina. Mi-am revenit si m-am concentrat pe ceea ce ma interesa. Atunci am inteles ce vroia sa spuna Elena. Cu lumina stinsa, fara reflexia din ceata a luminii care ma orbea, am putut sa ghicesc mai bine ceea ce se contura in jur. Am zarit vag luminite in departare, conturul muntilor indepartati si, sub mine, parca se vedea plaiul. Dar, cel mai important, am vazut la cativa metri de mine stalpul de marcaj cu triunghiul rosu, adica traseul care ne trebuia pentru coborare. Asta era!
I-am strigat pe toti si ne-am strans in jurul acelui stalp, ca indienii in jurul focului cand invocau vreun zeu pagan.. Apoi cineva a gasit urmele celor 4 tineri cu care ne intalnisem si am pornit la vale pe ele. Vantul sufla taios. Setea era din ce in ce mai mare, am uitat sa mentionez asta. Am baut toata apa pe care o aveam eu in rucsac, din neatentie am mai si varsat un sfert din ea. La setea pe care o aveam cu totii, cate cuvinte de lauda n-oi fi strans eu in cont, atunci, spuse asa, in gand! Probabil cu referire la tot neamul meu cu stramosi cu tot, de la maimuta incoace.
Fata ma ardea de la viscol. Buzele mi se uscasera. Si am auzit-o pe Cristina marturisind ca s-a razgandit – nu-si mai doreste sa prinda viscol pe munte.
Am incercat sa mestecam si cuburile de gheata din sticlele lor atasate pe rucsac, dar n-a fost prea interesant. Sa mancam zapada inca nu ne interesa. Si oricum, cu cat coboram, cu atat stratul de nea se subtia si se pregatea sa-si ia ramas bun de la noi. Curand am ajuns sub plafonul de nori si am vazut... stele. Ba chiar si stele cazatoare! Se pare ca norii erau ingramaditi doar deasupra crestei. In rest... parea senin. Umbrele masivilor munti se ghiceau in departari cu cusma de nori aferenta.
Pe plai orientarea a fost mai simpla. Mergeam din stalp in stalp. Acum vedeam mai bine ca nu mai era ceata. S-a terminat si zapada. Cativa metri de urcare ce se proliferau in fata ne-a determinat la un nou popas. Elena, pe un ton glumet, spunea ca nu intelege ce cauta acum aici, ca la ora asta ar fi stat frumusel acasa in patul ei, la caldura... cu sticlele de apa prin jur, nu sa sufere aici de sete, de frig, de oboseala. Spunea ca daca ar putea, s-ar teleporta direct in cada cu apa fierbinte.
Ce ti-e si cu dorintele omului! Cand are parte de ceea ce si-a dorit, parca ar fi fost mai bine in alta parte. Acum, nu cred ca vreunul din noi regreta locul unde se afla. Dimpotriva. De asta plecasem de acasa. Nu a fost cum planuisem noi, dar categoric a fost mai interesant. Daca ni s-ar fi spus atunci ca ar fi suficient sa batem din palme pentru a ne teleporta acasa, ma intreb cati din noi ar fi facut gestul respectiv? Banuiesc ca niciunul.
Am pornit mai departe. La lumina frontalelor si fara ceata ne orientam mult mai usor. Tot coboram si coboram, timpul trecea si stana nu mai aparea. Era planuit un popas mai lung acolo. Sa ne odihnim, sa ne refacem. Era chiar la intrarea in padure. Apoi urma sa coboram si prin padure, sa ajungem la masina si sa mergem in Mioveni, la Niki, sa dormim acolo si sa plecam a doua zi, duminica, fiecare spre casa lui.
Intr-un final apoteotic a aparut si stana. Eram sfarsiti! Am intrat inauntru si am ramas suprinsi de cat de curata si bine amenajata era. Avea priciuri pentru multe persoane. Era mult mai bine decat in podul de la Cuca. Dar era frig. Am dat rucsacul jos si am mancat ceva mai satios. Elena s-a intins imediat, cum a nimerit si a adormit probabil inainte sa puna capul jos. S-a intins si Niki si a adormit si el.
Am stat vreo 20 de minute acolo, poate si mai bine. Dar frigul ne-a invins. Poate am mai fi stat, am fi scos sacii si am fi dormit putin, apoi am fi pornit la drum, dar eram sfarsiti de sete. Si nu aveam idee de vreun izvor prin jur. Scuipam praf, de sete. Asa ca ne-am mobilizat si am pornit.
Cand am intrat in padure, lucrurile au capatat alta perspectiva. Peisajul nu mai era larg, deschis, ci sufocant, coplesitor, restrans. Nu era luna si prin cetina deasa a coniferelor nu trecea nici strop de lumina. Era... ciudat! Nu m-as fi simtit deloc in largul meu, singur, pe acolo. Mergeam mereu in fata, cautand cu raza frontalei urmatorul marcaj
Stiam ca vom da de un loc unde o cadere masiva de copaci a incurcat serios treaba cu marcajele, care se pierd. Se pierd la modul ca nu le mai gasesti. Si asa a fost. Nu le-am mai gasit. Iar prin hatisul din jur, se conturau mai multe poteci. Of, ce ciuda imi era ca, ultima data cand trecusem pe aci, in urma cu un an, nu am dat atentie suficienta cautarilor de atunci, sa-mi amintesc cum am regasit marcajul. Ne-am sfatuit, ne-am contrazis, ne-am separat si am mers eu cu Alin o vreme pe diverse poteci conturate... nimic. Tot cam in urma cu un an, pierdusera pe aici poteca si Alin cu Niki. Ei n-au mai gasit marcajul, asa ca au coborat de-a dreptul pana au vazut drumul de pe valea Batrana. Numai ca a fost asa abrupt, incat n-ar prea vrea sa repete figura si acum, pe noapte. Le-am aratat printre brazi niste luminite. Le-am zis ca acolo trebuie sa ajungem. Si ca trebuie sa pornim intr-o directie, ca nu avem cum sa ramanem pe loc. Am ales o poteca ce se contura prin hatis chiar spre acea luminita. Am vazut pe jos balega de animale domestice si m-am gandit ca e de bine. Poteca asta duce undeva. Apoi s-a intersectat cu alte poteci. Si am tot mers, trecand de pe o poteca pe alta, urmandu-mi intuitia si cautand din priviri la orice intersectie poteca ce continea cat mai multe urme si, dupa vreo 10 minute, ne-am trezit din nou pe poteca marcata. Asta dupa ce pierdusem peste 20 de minute balaurind prin acele hatisuri, cautand-o in zadar.
Imi amintesc si acum senzatia de satisfactie si bucurie pe care am avut-o, primul fiind, cand am anuntat ca vad iar un marcaj. Ah, ce bine era! Ma simteam bine, ma simteam aventurier, ma simteam implinit halaudind asa, in cautarea propriei mele persoane, dar, mai presus de toate, ma simteam tanar. Caci sunt inca tanar. Si vreau sa profit din plin de acest minunat dar al vietii – tineretea. Odata trecuta, dusa a fost pentru totdeauna
Frunzele copacilor ruginesc, palesc, mor si apoi cad. Dar frunzele intotdeauna au sa inmugurească din nou. Tineretea noastra, insa, nu se va mai intoarce niciodata. Zvacnirile de bucurie ce se zbat in noi la douazeci de ani incep, treptat, sa se leneveasca. Madularele slabesc, simturile se atrofiaza, parul albeste. Unii numesc asta (intr-un mod eronat, evident), maturitate. In realitate insă, decadem mereu pana cand ajungem niste marionete bantuite de amintirea pasiunilor de care prea rau ne-am agatat si a ispitelor carora nu am avut curajul sa ne supunem.
N-oi fi eu un intelept, dar macar atata stiu: lumea este reala, nu este o fantasma; sufletul omului este invelit de trup, nu de vant. Cine crede altfel, se inseala. Si argumente am destule: trupul femeii e cald, zapada e rece, florile au miros, focul incalzeste, stanca e aspra si dura, pasarile canta, iar moartea... moartea nu exista. Toate aceste lucruri pe care unii le pot considera efemere, reprezinta de fapt savoarea vietii, o adevarata incantare si bucurie a simturilor. Iar senzatiile pe care le am hoinarind pe munti nu le pot compara cu nimic altceva. Sunt unice.
Mai schimband o vorba, o opinie, mereu atenti la marcaj, am ajuns intr-un final si la intersectia cu drumul spre Cuca. Ultimii cativa zeci de metri pana la drum reprezinta o portiune destul de abrupta a traseului.
Pana la masina, susurul raului ne-a amplificat senzatia de sete. De mult n-am mai suferit atat din cauza lipsei de apa. Mersesem si mult, de aceea eram asa deshidratati. Am ajuns la masina dupa 15 ore de mers. Pe drum era destul de greu sa tinem ochii deschisi. Cristina a zis ca niciodata, intorcandu-se acasa, nu si-a dorit sa ajunga mai repede, ca acum. Drumul rau nu permitea sa se mearga repede, iar noi sufeream de sete. Abia dupa iesirea din Campulung am oprit la o benzinarie care era deschisa. Am luat-o cu asalt si am cumparat numai sticle de lichide nonalcoolice (apa plata, minerala, ceai, suc, etc.). Initial am fost reticenti, pentru ca sticlele erau prea reci in vitrine. Si eram satui de rece. Dar eu am descoperit un raft cu cateva sticle de apa plata expuse, ceai si sucuri si am banuiala ca le-am luat pe toate. Am ajuns la casa fiecare cu cate 2 – 3 sticle mari in brate. Nu imi amintesc sa mai fi cumparat altceva.
Am ajuns si la Niki. Ne-am lafait cu mancare si cu cate o balaceala sub jetul de apa calda al dusului. Am mai schimbat cateva cuvinte, iar apoi somnul a venit ca o binecuvantare.





Duminica 14 nov. 2009

Despre aceasta zi n-am prea multe de zis. Ne-am trezit tarziu, am mai socializat in acel apartament, apoi Niki ne-a dus spre gara Pitesti, seara, cand norocul a facut sa avem trenuri si spre Craiova si spre capitala, la aceeasi ora. Asa ca ne-am luat ramas bun unii de la altii, pana data viitoare. Niki s-a intors in Mioveni, eu cu Alin am plecat spre Craiova, iar Elena cu Cristina spre Bucuresti. Fiecare pe drumuri diferite, dar cu amintiri comune atat de placute.

Ca o incheiere, trag cateva concluzii.
Niciodata nu se pleaca intr-un traseu fara a avea o idee informativa cam cat dureaza parcurgerea acelui traseu.
Iarna se pleaca cat mai devreme in traseele lungi.
Bateriile frontalei trebuie verificate acasa, nu in traseu.
Bocancii trebuie sa-i ai in picioare, nu acasa, dupa usa.
Sa te intorci din drum nu este o infrangere, ci doar o alta cale.
Iarna, mai ales noaptea, poti intra foarte usor in vizibilitate zero. Sa te gandesti si la ce ai face in acest caz nu inseamna pesimism.
Cand pleci la drum cu un grup, nu trebuie sa apreciezi situatiile numai in functie de tine.
Scurtaturile sunt periculoase si mai obositoare decat traseul marcat.
In refugii sau stane, rucsacurile se tin agatate deasupra pamantului, nu pe jos.
Miscarea in natura inseamna sanatate.
Viata e minunata, oricand. Trebuie doar sa invatam sa gustam savoarea fiecari clipe.

Oricum s-ar incheia povestile vietii noastre, ar fi bine daca s-ar putea sa ne fie bine si placut. Stiu deja ca nu te poti bucura decat de o singura zi odata si ca asta e intotdeauna ziua in care esti. Va fi azi toata ziua pana in noapte si maine va fi azi din nou. Asta e lucrul cel mai important pe care l-am invatat pana acum.
Tanar fiind (unii ar zice ca si nesocotit), am crezut mereu intr-o lume care nu exista si, crezand in ea, o cream. Inexistent e doar ceva ce nu putem dori cu suficienta tarie. Si cate nebunii am putut sa fac, in numele acestei idei! Si pe cate drumuri care nu duceau nicaieri m-am incapatanat sa continui sa merg! Iar toate astea, daca sunt luate in parte, fiecare nebunie si fiecare drum ocolit, pot fi socotite pierdere de timp, opera unei minti necugetate, dar, luate impreuna, ele alcatuiesc de fapt o linie dreapta, neabatuta, care stie ca numai drumurile ocolite te fac sa inaintezi pe acest pamant bolovanos. Acesta a fost si drumul meu. Altfel n-as fi stiut sa merg.
Si tot asa, ceea ce am povestit aici a reprezentat drumul nostru pe crestele acestui minunat munte. Si probabil ca n-am fi stiut sa facem sa fie mai bine decat a fost.

Mirosul primaverii purtat de vanturi inmiresmate incepe iar sa imi infierbante narile. Visez sa prind un rasarit de soare in roua diminetii aproape de adevaratul meu miracol.

16 martie 2010

Dincolo de nori, in Buila Vanturarita

Dincolo de nori e lumea mea...

N-am sa aflu niciodata daca s-a hotarat undeva sa iau contact cu muntii inca din copilarie, ori a fost doar o decizie intamplatoare a sufletului meu. N-am inteles multi ani de ce primele incursiuni in satul bunicilor mei din Podisul Mehedinti, in care n-am vazut muntii decat de departe au sapat crevase atat de adanci in gandurile si sufletul meu si nici nu stiu daca vreodata voi putea sa inteleg.
N-aveam habar pe atunci ca atingerea pietrelor golase sau acoperite de smocuri de iarba din scurtele incursiuni prin jurul satului bunicilor mei, cu teama de a nu trezi cu degetele mele din somnu-i dulce vreo vipera, vor fi doar inceputul unei devastatoare iubiri. Atunci nu am stiut. Atatia ani in care dorul de a ajunge sus pe alte cai, langa poteci umblate de capre negre si langa flori de colt sau adieri de branduse au facut ca dragostea de munte sa cresca din ce in ce, insidios si devastator. Si intr-o zi am urcat pe munte. Era in vara anului 2000. Si de atunci am tot revenit: in miez de vara - cand sus pe creste pielea este atinsa de razele soarelui iar simturile sunt desmierdate de un vanticel incarcat de miresme; toamna - cand tot muntele este bolnav de atatea culori; primavara - cand printre petice de zapada drumul se umple de ghiocei si branduse si cand auzi copacii cum vibreaza, inmugurind; si iarna - cand crestele muntilor si branele lasa cu greu piatra sa se ghiceasca din atata zapada, iar viscolele aduc cu ele zvon de singuratate din inaltul pustiu al cerului.
Iar acum era momentul pentru o noua reintalnire cu un masiv de o frumusete aparte – Buila-Vanturarita.

Sambata 24 octombrie 2009
Craiova – Rm. Valcea (tren) – satul Cheia – Schitul Pahomie (masina) – Curmatura din oale (punct galben) – vf. Vanturarita – Saua Stevioara (marcaj punct rosu, foarte sters, care in multe locuri se pierde cu desavarsire)

Ajungeam pentru a doua oara in anul 2009 in acest masiv. Prima data, la sfarsit de primavara, fusesem cu o mana de prieteni doar pe creasta Vanturaritei. Acum insa eram cu rucsacul in spate, cu tot echipamentul de campare in el (cort, sac de dormit, izopren, etc.), pentru ca vroiam sa ne prinda dimineata sus pe munte, departe de orice glas omenesc. Eram in fata garii din Valcea, il asteptam pe fratele meu cu masina sa vina impreuna cu celelate persoane pentru a intregi grupul.
Ii asteptam. Nu m-a deranjat niciodata sa astept. De fiecare data cand trebuia sa astept ceva, undeva, chiar si o persoana care intarzia, ma bucuram de momentele de singuratate petrecute acolo unde eram. Important era sa gasesc ceva pe care sa stau, sa nu obosesc. Si daca as fi stat in picioare, as fi fost observat, nu as fi putut observa in liniste. Odata asezat deveneam un spectator intr-o sala mare, goala. Doar eu si filmul care se derula nestingherit. Toti oamenii aceia care s-au perindat prin jurul meu au facut parte din viata mea pentru o secunda sau un minut sau poate putin mai mult... i-am uitat aproape pe toti, sunt foarte putini de care imi amintesc si acum. Insa atunci ii priveam pe cei care treceau si incercam sa le ghicesc povestile. Uneori prindeam fragmente de conversatii sau schimburi de priviri, vedeam oameni mergand spre treburile lor unul langa celalalt fara sa se atinga, ciocnindu-se din cand in cand parca din greseala. Si de fiecare data imi imaginam o poveste ascunsa de dragoste intre oamenii pe care ii vedeam. O lume plina de povesti de dragoste, o lume care ma astepta cu bratele deschise sa ma arunc in ea ca intr-o mare albastra si…
Suna telefonul. Au ajuns. Imi spun unde ne intalnim. Si iata-i, toti cinci: fratele meu, sotia lui - Irina, Florin, Cristina si Andreea. Iar eu intregesc grupul, inghesuindu-ma inauntru cu bagaj cu tot. Noroc ca era incapatoare masina.
Ne aventuram cu masina pe drumul spre satul Cheia si de acolo pe drumul forestier de vreo 15 km pana la schitul Pahomie, de unde vom porni in traseu. Drumul forestier, care este marcat cu semnul cruce rosie, l-am strabatut fara probleme. Am parcat masina langa schit, am facut un adevarat festin din mancarea pe care o aveam la noi, apoi ne-am aranjat rucsacurile si am pornit la drum. Era putin trecut de ora 11, iar cand am vazut ca pe indicator erau trecute 4 ore pana in Curmatura din oale am inceput sa ma intreb daca vom ajunge macar pana in saua Stevioara, unde sa putem pune cortul, caci pana acolo nu era nici un loc prielnic pentru campare. Niciodata nu facusem mai mult de 3 ore pana in Curmatura, insa niciodata nu urcasem cu bagaje grele si voluminoase. Din fericire, timpul de pe indicator era unul pesimist, caci si cu bagaje in spate nu ne-a luat mai mult de 2 ore si 50 de minute sa ajungem in Curmatura din oale, adica in creasta Vanturaritei. Semnul de marcaj este punct galben.
De data aceasta n-am mai intrat pe traseu pe acolo pe unde indica marcajul vechea poteca. Aceasta e nefolosita pe partea aceasta, de pornire in traseu si e o intreaga aventura strabaterea junglei de maracinisuri, urzici si toate buruienile din lume pana cand se ajunge pe muchia pe care o urmeaza poteca si care delimiteaza o parcela forestiera defrisata, de restul padurii neatinse.





Noi am ales varianta drumului forestier, care incepe la vreo 100 de metri mai jos de schit si care ne scoate fara probleme pe muchia cu traseul marcat. Iesiti pe acel picior de munte, defrisarile din jur ne-au deschis ochilor un peisaj autentic de toamna. Lumina era inca vie de parca ar fi fost dimineata. Soarele invaluia totul intr-o lumina calda si placuta. Cerul era senin si albastru. Drumul se strecura placut pe sub copaci cu frunzele arse si cald colorate si care ofereau o umbra placuta si destul de cautata de noi, caci desi eram trecuti de mijlocul toamnei, era o caldura neasteptata.



Eram surprins de acest lucru, deoarece in urma cu o saptamana fusesem in Cozia, un masiv vecin al carui varf incepusem deja sa-l zarim si acolo gasisem zapada din belsug. Probabil ca fusese si pe aici, dar a urmat apoi o saptamana foarte calduroasa, iar acum numai culoarea frunzelor ne facea sa fim constienti ca nu ne aflam intr-o zi veritabila de vara.
Ramasesem mai in urma sa-mi mai aranjez echipamentul si cand am ajuns grupul am auzit ceva zarva si rasete multe si n-am inteles despre ce e vorba. Cand am ajuns, Cristina continua sa rada, dar, chiar daca am insistat sa aflu ce s-a intamplat, nu mi-a spus nimeni. Abia seara cand am descoperit o rana la piciorul ei si am intrebat-o cum a capatat-o, am aflat ca atunci radeau toti pentru ca ea reusise performanta sa se impiedice si sa cada gramada cu rucsacul peste ea, incat a avut nevoie de ajutor sa se poata ridica, nu insa inainte de a se mai linisti cu rasul.
Facand abstractie de sudoarea care se scurgea pe noi, traseul era chiar placut. Voia buna era la ea acasa, printre noi. Poteca urma sa treaca printre niste arbusti si in desisul lor, in vara, stiam ca se afla mii de insecte mici, albastre si foarte suparatoare, care atacau in roi si intrau prin toate orificiile. Speram ca fiind deja toamna sa fi disparut, dar ele erau tot acolo, ne asteptau. Ca de obicei, prin acea zona am uitat cu totii de greutatile urcusului si am trecut aproape alergand sa scapam de acele roiuri enervante de musculite. Am trecut de zona defrisata si am intrat in padure, nu inainte de a mai arunca o privire spre dreapta, spre frumusetile care se deschideau privirii si spre varful Cozia, care deja incepuse sa se iteasca peste culmile din jur. Orientarea era relativ usoara, marcajele fiind suficiente.





Acest masiv este caracterizat in general prin lipsa marcajelor pe foarte multe din traseele mentionate pe harti. Este unul din cele mai prost marcate masive din tara si, din acest motiv, este mai putin umblat. Am inteles ca cei de la Administratia Parcului National Buila-Vanturarita intentioneaza sa nu mai reinnoiasca marcajul de pe creasta, pentru o mai buna conservare a zonei, cat si datorita faptului ca acest traseu este unul dificil, mai ales cu rucsac voluminos in spate. Intentia este de a se organiza drumetii cu ghid in zona. Lipsa marcajelor cat si faptul ca nu prea este cunoscut, fac ca acest masiv sa fie unul foarte linistit si pustiu. Noi, de exemplu, in cele doua zile de drumetie pe creasta acestui munte, n-am intalnit nici un om. Personal, nu recomand abordarea traseului de creasta al Vanturaritei fara a fi insotit de cineva care cunoaste traseul si, tot la fel, nu recomand acest traseu persoanelor care nu sunt obisnuite cat de cat cu catararea pe stanca. Orientarea pe creasta Vanturaritei este destul de dificila si pe lumina si cu atat mai mult lucrurile se complica in caz de intuneric sau vreme nefavorabila. Sunt zone unde poteca si marcajul se pierd definitiv. De asemenea, cei care au rau de inaltime ar putea avea probleme pe unele pasaje. In plus, conditia fizica trebuie sa fie peste medie pentru a putea aborda acest masiv, care este considerat fratele mai mic la Pietrei Craiului.
Urcusul a inceput sa devina sustinut. Si asa a ramas pana sus. In unele portiuni era destul de pietros. Poteca nu era bine definita peste tot, dar marcajele erau suficiente pentru o buna orientare. Incepand sa simtim oboseala, ne-am facut planul sa ne odihnim cand vom ajunge intr-o poiana unde este si o stana. Dar ne-am inselat in privinta locului unde ar fi acea stana, in sensul ca era mai sus decat ne asteptam noi, asa ca am facut un popas in mijlocul padurii. Era o liniste placuta in jur. Vantul nici macar nu mai adia. Dar aici, la umbra, in padure, era racoare. Toamna avea si avantajul ca uscase in mare parte lanurile de urzici care se desfasurau pe anumite zone ale traseului. Imi amintesc ca pana in acest punct de popas au fost zone cu un urcus atat de pronuntat, incat fiecare am urcat concentrati doar asupra fiecarui pas, care venea dupa cel anterior cu destula greutate, fara a scoate vreun cuvant. Dar de fiecare data cand ne opream pentru un scurt popas, ne roteam privirile prin jur. Iar eu simteam ca, macar pentru o clipa, apartin acelei paduri, sunt una cu tot ce se afla sub ramurile acelor copaci. De sus ningea cu frunze uscate si raze de soare strapungeam coroanele bolnave ale copacilor. Si daca cineva care nu ma intelege de ce revin atat de des in mijlocul muntilor ar fi vazut macar ceea ce vedeam eu atunci, cred ca ar fi inteles. Eram incantat, ma simteam bine, efortul pe care il depuneam ma facea sa ma simt viu, tanar, puternic... si inca nu stiam ca acest munte avea rezervate pentru noi privelisti pe care nu le mai vazusem vreodata.
Dupa ce ne-am adunat putin puterile, am pornit mai departe. A aparut si zona cu stana binecunoscuta.





Pe ultima portiune a urcusului pana la stana, primavara tarziu si vara sunt lanuri de urzici atat de inalte incat ajung si pana la barbie. „Ferice” de cei care trec printre ele in pantaloni scurti si tricou. Acum, aceste urzici erau aproape duse, uscate, insa tot s-au mai gasit cateva care sa ne piste putin, macar atat cat sa spunem, cu fata crispata de usturime, ca nu e nimic, face bine la reumatism.
Dupa un scurt popas si aici, cat sa ne tragem sufletul, am pornit mai departe. La scurta vreme dupa ce am reintrat in padure, am trecut pe langa ceea ce in mod normal ar trebui sa fie un izvor. Insa apa aproape ca lipsea cu desavarsire, mai ramasesera doar cateva urme de namol. Ultima data cand trecusem pe acolo, la sfarsit de mai, am gasit aici un izvor cu susur ingemanat si iarba umeda primprejur.
Am uitat sa precizez ca in traseul nostru nu exista apa. Apa aveam doar acolo de unde am plecat, la schitul Pahomie si apoi mai aveam la 10 minute mai jos de Curmatura Builei. Cum insa planul nostru era sa innoptam in Saua Stevioara, caci era greu de crezut ca am putea ajunge pe lumina pana in Curmatura Builei, a trebuit sa caram dupa noi apa care sa ne ajunga pentru toata ziua, cat si pentru noapte.
Urcand, am iesit intr-o poiana unde marcajul poate fi pierdut cu usurinta. Aceasta este o poiana larga, care se intinde spre stanga, in urcare, fata de cum iesim din padure. In mijlocul poienii se vede un copac mare. Pe acel copac se afla un marcaj, vizibil doar cand ne apropiem de el. Daca este ceata, recomand urmarirea marcajelor, care sunt puse pe copacii ce ocolesc pe marginea dreapta intreaga poiana. Nu este nici o urma de poteca pe aici, deoarece aceasta trece prin mijlocul poienii, insa pe acolo nefiind copaci sau stanci inalte si vizibile s-a ales marcarea pe aceasta parte, pe copaci. Ideea este ca aceasta poiana trebuie urmata pe lungimea ei, in stanga, in sensul de urcare. Si abia dupa ce urcam de ne ies ochii, mai ales pe soare, cam doua treimi din aceasta poiana, vom vedea pe dreapta reintrarea traseului in padure. Este marcaj pe copac si mai sunt cateva marcaje si pe stanci, care fac relativ usor de gasit aceasta intrare. Apoi traseul continua prin padure, fara mari dificultati, pe o poteca foarte vizibila si usor de urmarit, pana in Curmatura din oale. Inainte de a ajunge, privelistea se deschide foarte frumos, in drepata, descoperind privirii nostre avide masivul Cozia in toata splendoarea lui, precum si crestele indepartate si inzapezite ale Fagarasului.





In Curmatura din oale nu sunt indicatoare, insa vom vedea spre stanga poteca marcata cu punct rosu care continua spre creasta Vanturaritei. Intersectia potecilor se face cam cu 50 de metri inainte de curmatura propriuzisa si cum de acolo, din cauza copacilor, nu se deschide nici o priveliste, am intrat direct pe poteca ce ne interesa, fara sa mai facem micul ocol pana la ea. In aceasta poienita, numeroase flori straluceau si scanteiau sfioase in soarele de toamna, iar eu aveam un simtamant acut ca ele apartin unei alte dimensiuni. Nu neaparat fragile, dar petalele lor catifelate si ascunderea timida sub culori parca imateriale creau o senzatia de atemporalitate, ca si cum ar sti ca Muntele e vesnic si va reprezenta mereu o cale spre nemurire.
Eram obositi si aveam nevoie de un popas, dar am zis sa mai mergem 10 minute, sa atingem creasta (tot impadurita) si sa facem un popas acolo pentru ca stiam ca se vad foarte frumos muntii Capatanii, printre cetina brazilor. Cand am ajuns in acel loc, ne-am asezat la popas si am mai infulecat cate ceva de prin rucsac, adica niste macaroane cu branza, biscuiti pe care ii asortam cu stafide si cu mere, lapte cu melcisori, niste pulpe la gratar... un adevarat festin. Am baut si ceva apa minerala, caci aveam o sticla si din aceasta deoarece mi se pare foarte satioasa si racoritoare. Si apoi am pornit mai departe, caci pe majoritatea celor din grup ii luase frigul, desi eu ramasesm in continuare in tricou.
Traseul este relativ usor de urmarit o buna parte din traseu, apoi se pierde aproape cu desavarsire. Stiam ca traseul oficial urca in partea stanga, pe langa un perete stancos, insa urma sa coboare la acelasi nivel la care eram noi acum, ceva mai in fata, caci creasta foarte accidentata nu permite conturarea unei poteci peste tot. Si cum stiam ca aceasta bucata din traseul oficial este solicitanta si cum noi aveam bagajul greu, am decis ca nu mai are rost sa mergem pe acolo pentru ca oricum nu aveam ceva privelisti in plus datorita padurii, doar efort in plus si am continuat traseul pe curba de nivel, printre brazi, exact pe sub peretele de stanca ce delimita creasta, pe unde mai fusesem in luna mai. Pe aici nu este poteca, asa ca ne-am strecurat cum am putut printre brazii nu foarte desi, avand grija sa nu coboram foarte mult si sa pastram cam aceeasi distanta fata de peretele de stanca, pentru a putea gasi poteca cand va cobora din nou, din creasta.
In jur au inceput sa apara si cateva petice de zapada. Datorita toamnei, multe ace din ramurile brazilor se pregateau sa cada. Si cand ne mai strecuram printre aceste ramuri si le loveam, imediat eram ninsi cu sute de ace care intrau peste tot prin haine, pana la piele, devenind destul de iritante.
Am ajuns din nou la poteca marcata, gasind locul in care cobora pe un mic horn din creasta pana la nivelul nostru. Am urmat mai departe marcajele rare, pana intr-un loc cand traseul urma sa faca stanga printre jnepenis, spre zona stancoasa a crestei. Tin sa precizez ca din acest loc si pana in saua Steviaoara, peste 80% din traseu se desfasoare numai prin sau pe sub jnepenis. Si cu bagajul nostru voluminos, a fost o bucurie! De multe ori bagajul se agata in ramurile jnepenilor si era nevoie de o alta persoana care sa ne descalceasca.
Am cautat intrarea in jnepenis si cand am descoperit-o, aproape ca ne-am ingrozit. Era asa de mica cararea printre jnepenis! Si in panta. Am urcat mai mult pe branci, pentru a putea sa ne strecuram prin acel hatis. Si mai gaseam si namol, pe jos. Cararea este destul de greu de gasit, caci nu exista nimic care sa indice zona. Poteca nu este vizibila si nici marcaje nu sunt. Dar este singura spartura in jnepenis prin care se poate trece, spre stanga, spre creasta.
Dupa ce am iesit din jnepenis am dat de o zona stancoasa unde ne-au fost testate din plin abilitatile de cataratori.





Marcajele apar sporadic pe stanci, dar sunt suficiente pentru a indica traseul de urmat. Vantul urca pana la noi din vai adanci si mainile gaseau cu greu crapaturi in care sa se sprijine.
Muntii Capatanii se vedeau in toata splendoarea lor.





La un moment dat, poteca trece printr-un fel de poarta, sau arcada. De fapt, o stanca imensa, intr-un trecut destul de indepartat, s-a desprins din creasta si s-a prabusti peste locul pe unde azi trece poteca noastra. Stanca prabusita este imensa. Peste ea, desupra, a crescut o padure intreaga de jnepeni. Trecerea pe sub aceasta stanca, insa, am facut-o in pas vioi, caci felul cum s-a erodat stanca in punctele unde se sprijina peste poteca nu ne crea deloc senzatia de siguranta.




Un horn sapat in stanca se deschide in peretele din fata noastra. Noi facem stanga, poteca fiind marginita de pereti stancosi de ambele parti, iar in fata noastra se termina intr-o padure de jneapan. De aici, poteca coteste dreapta pe o brana scurta, de vreo 10 metri, dar care cere o atentie sporita pentru a fi trecuta. Pe partea stanga, pe sensul de mers, sunt jnepeni care, daca ai bagaj voluminos, tind sa te impinga spre marginea potecii. Inaltimea e de vreo 7 pana la 10 metri, dar deschiderea larga catre vaile din partea nordica a masivului creeaza senzatia de hau si, implicit, de teama.




Dupa acest pasaj, pana pe varful Vanturarita, traseul se desfasoara numai printre jnepeni. Parca si acum simt in palme coaja aspra a jnepenilor, imbinata ici-colea cu punctulete lipicioase si puternic aromate, de rasina.
Vantul infasura muntele, in vreme ce noi ne strecuram, cu chiu cu vai, printre jnepenis. Poteca merge clar, dar nu este suficient de larga. Cu bagaj greu si voluminos, ca noi, strabaterea acestei portiuni este mai anevoioasa. Cand ne opream sa ne mai tragem putin sufletul, admiram peste acele jnepenilor, minunatele privelisti dinspre est, unde se vedeau foarte clar masivul Cozia, precum si inzapezitii Fagarasi.





Am continuat drumul pe poteca pret de cateva injuraturi scapate printre dinti si am ajuns la a doua portiune dificila a traseului, cu 5 minute inainte de varf. E vorba de un prag de stanca, cu o inclinatie destul de pronuntata, cu o lungime mai mare de 10 metri, care trebuie catarat. Am escaladat portiunea pana sus, cu rucsacul in spate, apoi am fixat o bucata de cordelina de trunchiul unui jneapan care se afla chiar la capatul final al acestui pasaj si am ridicat cu ea rucsacurile celorlalti, apoi i-am ajutat impreuna cu fratele meu, sa urce, folosindu-se si de cordelina.




Cand am ajuns pe varful Vanturarita (1885 m), soarele deja incepuse coborarea spre partea cealalta de pamant. Am stat cateva minute pe varf si apoi am plecat mai departe. Coborarea de pe varf este, iar la fel, ceva mai abrupta, dar destul de scurta, apoi traseul urmeaza o serie de urcari si coborari, de multe ori chiar printre jnepeni. Poteca poate fi urmarita, desi marcajele sunt foarte sterse, pe unele portiuni lipsind cu desavarsire. Pe vaile de sub noi am vazut cateva capre negre. Se vedea si drumul dintre schiturile Patrunsa si Pahomie, pe care a doua zi urma sa ne intoarcem la masina.
Pe acest traseu se afla o cruce in memoria a patru tineri, cu varste sub 20 de ani, care in anul 1998 au murit toti loviti de un fulger.
Si iata ca dupa lupte seculare cu jnepenii si urcusuri care scosesera sufletul din noi, mai ales datorita bagajului, am scapat si de portiunea dificila si am intrat in linie dreapta spre Saua Stevioara, unde urma sa dormim. Nici nu ne mai gandeam sa continuam pana in Curmatura Builei, chiar daca acolo era un refugiu. Eram destul de obositi.





Am instalat corturile, pozitionate cu iesirea catre indepartatul Fagaras. Era un loc foarte frumos de campat. Semana cu un cuib in varf de munte.




Dupa lasarea intunericului, daca faceam cativa pasi de la corturi admiram luminile localitatilor de la sud de masiv. Ne-am strans toti la mine in cort si ne-am infruptat din mancarurile noastre acolo, povestind. Afara, intunericul ne coplesise. Diverse situatii ne-au adus zambetul pe buze, prin faptul ca unii dintre noi se speriau din diverse motive, nejustificate. Oricum, acest munte este asociat cu multe legende si povesti despre fenomene si situatii inexplicabile, de la voci auzite in noapte fara sa se vada cineva pe langa corturi si pana la altele care tind sa treaca in zona fantasticului sau ezotericului. Cert este ca aceasta zona are o puternica incarcatura spirituala, fiind si doua schituri cu canoane destul de stricte in preajma si este o zona prin care inca se mai mentioneaza prezenta pustnicilor. Chiar si eu am intalnit unul, undeva pe drumul forestier spre Cantonul Cheia, prin 2004. Sunt persoane ciudate, dar interesante in acelasi timp. Nimeni nu stie exact pe unde au salasul, sau din ce traiesc, pentru ca ei evita pe cat posibil contactul cu oamenii si chiar de se intalnesc din intamplare, nu scot nici un cuvant. Nu stiu in prezent cati pustnici mai sunt in zona, nici nu stiu sigur daca mai e vreunul.
Dupa masa si povestile de rigoare, fiecare s-a retras spre cortul lui. Am adormit tarziu, in noapte, dupa miezul noptii. Inainte de asta, am iesit putin afara si o senzatie stranie m-a cuprins cand am vazut ce ceata deasa era in jurul nostru. Nu vedeam nimic in jur, decat iarba la 2-3 metri, unde lumina frontala. In rest, bezna. Sfios si cu furnicaturi prin piele, m-am retras in cort. N-am inteles cum pot unii oameni sa mearga singuri, pe munte. Cum reusesc sa se simta in siguranta, fara sa aiba langa ei un om de incredere, sau macar o persoana cu care sa schimbe cateva cuvinte si sa-si alunge uratul. Cata nevoie am de lumina, pentru a exista intreg!
M-am bagat in sac dar somnul tot nu ma lua. Mi se intampla uneori sa adorm, iar gandurile sa-mi ramana treze, cutreierand locuri nestiute, afland frumuseti nebanuite si descoperind ceea ce mie abia peste ani de zile imi va fi dat sa stiu. Dar cateodata, prin nu stiu ce miracol, imaginile isi fac aparitia in fata ochilor mei, se pierd in ore lungi din noapte si mai rar, raman in amintire sub forma viselor, a fragmentelor pe care dimineata ma chinui sa mi le aduc aminte si sa le unesc, fara a sti ce inseamna cu adevarat. Si atunci, in ceasurile noptii se pierde orice bariera, se redescopera vechile dorinte si vise. Iar eu ca persoana nu exist. Eu dorm, uitat undeva intr-un pat, sau intr-un cort oarecare, iar EU, sufletul acestei persoane prinsa in panza somnului, scap de rautatea ce ma inconjoara, scap de temeri, de frica, de lume. Orice e posibil, absolut orice in aceasta lume a viselor. Dar, ca in orice vraja, exista si un opozant: rasaritul atat de crud si rece.

Duminica
Saua Stevioara – Curmatura Builei (punct rosu) – Schit Patrunsa (punct galben) – Schit Pahomie (drum forestier)

Pe cat de greu mi-a fost sa adorm seara, pe atat de greu mi-a fost sa ma trezesc dimineata. Cum insa nu aveam incotro m-am scos din sac. Am infulecat ceva in graba, am strans bagajul si cortul si am ridicat rucsacul in spate. Pale de nori si ceata treceau valuri-valuri, peste noi. Inca nu vazusem in ce dimineata vrajita ne trezisem. Cand am pornit la drum, s-a stabilizat si plafonul de nori, sub noi si abia atunci am vazut. Toata zona de sud, tot ceea ce cu o zi in urma cuprinsesem cu vederea, acum era doar o mare valurita si alba. Totul se afla sub nori, iar noi, deasupra lor.





In fata se deschidea masivul Buila, iar dinspre nord veneau nori ce pareau ca se izbesc de varfuri precum valurile inspumate ale unei mari agitate.




Fascinati, am cazut cu totii de acord ca lucrurile s-au potrivit atat de bine incat n-am dormit la refugiul din curmatura care, probabil ca acum se afla chiar in nori, in ceata si astfel am putut zari aceasta minunatie. Daca am fi fost in refugiul din curmatura, am fi pierdut aceasta splendoare. Niciodata nu am mai intalnit o mare de nori atat de intinsa. Am vorbit la telefon acasa, in Craiova si mi s-a confirmat ca este noros, mohorat. Si in Bucuresti era la fel. Tot sudul Romaniei se afla sub acel plafon de nori, cu o priveliste mohorata, iar noi eram deasupra lor si un soare vesel si zglobiu ne insotea tot drumul.




Lumina era reflectata in albul norilor si era de-a dreptul orbitoare, ochelarii de soare fiind ceva cu adevarat necesar, nu doar un moft.
Dincolo de saua Stevioara incepe masivul Buila. Spre deosebire de Vanturarita, acesta este mult mai accesibil, insa este la fel de prost marcat. Regula de baza este sa se urmeze linia crestei. In rest, poteca nu este tot timpul vizibila, iar pe tot muntele nu stiu daca se gasesc 10 marcaje. Noi stiam destul de bine pe unde sa mergem, iar vizibilitatea era excelenta.
Privind in spate, vedeam norii care ocolisera masivul Vanturarita cum se avantau spre noi, dorind probabil sa ne incercuiasca din toate partile.





Cuvintele imi sunt inutile in incercarea mea de a descrie exact cum arata peisajul si mai ales ce trezea in noi. In fiecare lucruri diferite, banuiesc. Dar zambetul de pe chip indica o stare de spirit placuta, in interior.
Mereu am crezut ca nu poate rade cu pofta si zambi cu intreaga fiinta, fiind cu adevarat coplesit de fericire atunci cand ceva cu adevarat extraordinar se intampla si ii misca sufletul in mod pozitiv, un om care n-a cunoscut suferinta. Doar stiind ce inseamna frigul, te poti bucura cu adevarat de caldura, o bucurie pe care n-o va intelege niciodata cel care nu a tremurat macar o clipa. Tot la fel, cel ce nu a cunoscut suferinta in viata sa, cel care a fost ferit de drame si zbuciumuri sufletesti dureroase, nu poate rade cu lacrimi, nu poate zambi cu adevarat si nu poate sa se bucure de un lucru placut cu aceeasi bucurie si fericire, ca un om trecut prin multe patimi.
Si astfel, bucuria imensa din sufletul meu care facea sa treaca fiori prin mine de fericire, imi spunea multe despre mine, despre trecutul meu.
De pe varfuri, privelistea era coplesitoare. Se iteau crestele Parangului dintre nori, iar varful Cozia rasarea ca o insula in mijlocul unei mari inspumate si agitate.





Cand am facut un popas pe varful Buila (1848 m), aveam impresia ca nu suntem pe munte, ci undeva la malul marii. Il priveam pe fratele meu si sotia sa, undeva in fata mea, asezati jos si imi inchipuiam ca se odihneau inainte de a mai face o baie...




Drumul nu este greu. Nu sunt urcusuri epuizante si nici coborasuri abrupte. Singura problema e orientarea, mai ales pe vreme nepotrivita. Se merge mereu pe fata sudica a muntelui, caci partea nordica, dincolo de creasta este reprezentata printr-o prapastie.




Pe muntele Albu , chiar pe varf (1659 m), a avut loc o veritabila sedinta foto:










Dupa varful Albu, incepem sa coboram spre stanga. Se vede o despicatura pe fata sudica a muntelui, ca un fel de canion si pe acolo trece si poteca marcata. Vom gasi si cateva semne de marcaj pe pietre. Cotinuam pe sensul acesta de coborare pana cand dam de un ogas adanc creat de ape.




Continuam sa coboram pe malul stang al acestui ogas si, in locul unde se termina padurea, vom gasi un semn de marcaj punct rosu pe o stanca, acela indicand locul pe unde vom trece ogasul si vom intra in padure, pentru coborarea in Curmatura Builei.




Poteca este vizibila, se poate urmari cu usurinta. In curmatura este o stana, asa ca vara este plin de urme ale mioarelor in zona. Coborand, cum era de asteptat, am intrat in plafonul de nori. Lasam in urma privelistea deschisa si senina de deasupra norilor, acum ne afundam in „mare”.




Ajunsi in Curmatura Builei am fost placut surprinsi sa vedem cum arata noul refugiu amenajat in zona. Era curat si destul de spatios, avand 2 camere cu priciuri amenajate. Sper insa ca odata cu venirea ciobanilor, acestia sa nu-l ocupe pentru ca este mai comod decat stana lor si sa-l distruga. Am vazut si o priza si am vazut in caietul lasat pentru impresii si cateva cuvinte legate de un generator, dar noi n-am vazut niciunul.







Mare lucru nu am vazut in aceasta curmatura, caci era ceata. Dar mi-am amintit o noapte de pomina petrecuta aici, intr-o primavara, cu vreo 5 ani in urma, impreuna cu o fata. Eram doar noi si toata pustietatea in jur parea sinistra. Fata fiind mai sfioasa din fire, cu intrebarile ei tematoare incepuse sa ma faca si pe mine sa-mi pierd stapanirea de sine. Cu aceasta ocazie am descoperit ca ma pot stapani foarte bine si imi pot pastra sangele rece indiferent de situatie, daca am cel putin o persoana curajoasa, pe care s ama pot baza, langa mine. Dar daca sunt inconjurat de persoane speriate, palide la fata, acestea reusesc sa-mi transmita si mie starea de teama si ratiunea, odata cu stapanirea de sine, tind s ama paraseasca.
Cand ne-am bagat la somn, in linistea de afara, o pasare, vedea-o-as impaiata, toata noaptea a cantat sinistru intr-un copac deasupra refugiului. Fara oprire. Undeva pe la 1 noaptea, m-am trezit presat de niste treburi care nu mai sufereau amanare. Trebuia sa ies afara. S-a trezit si ea si m-a intrebat unde ma duc. I-am zis. A zis ca vine si ea. Bine. M-am ridicat si m-am apropiat de usa, care se deschidea in interior si era inchisa cu un drug din lemn, un surcel cat degetul meu prins intr-un cui. Chiar si daca stranutai de partea cealalta a usii, spre ea, si tot se rupea acea incuietoare care, pare-se, avea doar scopul de a tine usa inchisa. Si cum se stie ca mintea omului ii este cel mai mare dusman in locuri straine, pe intuneric si cand e singur, am inceput sa-mi inchipui tot felul de bazaconii. Daca e ceva dincolo de usa? Fie ce-o fi, dar nu mai puteam, trebuia sa ies. Asa ca am tras aer adanc in piept, am desfacut drugul, am pus mana pe usa, am inchis ochii (sa nu vad, daca e ceva sa se termine repede) si am tras brusc de usa. Am deschis ochii si bineinteles ca nu era nimic. In departari se vedeau luminile localitatilor de la poalele muntelui. M-am linistit. Cu frontala pe cap am iesit afara pe prispa. Nu m-am indepartat mai mult, pentru treburile mele nu era nevoie. Si cum stateam eu asa si ma desfasuram linistit, am invartit capul dintr-o parte in alta a poienii din curmatura dinspre stanga spre dreapta. Si cand am ajuns in dreapta, am intepenit. Mintea mea atunci a realizat ca in mijlocul poienii, au lucit doi ochi in raza de lumina a frontalei. O transpiratie de gheata m-a invaluit instant si fiori reci m-au trecut prin sira spinarii. Am simtit cum parul mi se ridica pe ceafa si pe maini. Am intors capul bursc spre mijlocul poienii. Nu ma inselasem. Ochii erau acolo, se uitau ficsi la mine, poate mirati. Am realizat imediat ca e un animal mare, caci distanta de la ochi pana la pamant era apreciabila. Am simtit cum mainile si genunchii incep sa-mi tremure. Cel mai tare ma speria faptul ca nu aveam nici cea mai vaga idee cu ce am de-a face. Toate acestea s-au petrecut in mai putin de o secunda, dupa care linistea a fost sparta de un suierat scos de animal. A fost un fel de pufnitura pe nas, un fel de fornait, un jet de aer scos cu putere pe nari. Ulterior aveam sa aflu ca asa face o capra neagra cand se sperie sau cand da pe neasteptate de oameni, dar pe atunci nu stiam. Singurul lucru care mi-a venit in minte a fost sa fac zgomot, asa ca am fluierat cat de tare am putut, facand cioburi linistea din jur. In acel momenat animalul a rupt-o la fuga. Il auzeam cum fugea in padure dislocand pietrele pe acolo pe unde calca. Cand m-am uita spre refugiu, fata cu care eram tocmai vroia sa iasa dar auzindu-ma fluierand a zbughit-o in refugiu, palida la fata. Am avut prezenta de spirit sa ma calmez si sa nu-i spun nimic, ca daca afla ceva nu mai dormeam in noaptea aceea. In plus, eu nu stiam ce a fost. Asa ca am intrebat-o ce are, de ce nu iese afara? M-a intrebat de ce am fluierat, am vazut ceva? Nu, asa doar, sa se stie in pustietatea asta ca suntem aici. Am convins-o ca n-am vazut nimic, a iesit si apoi s-a intors in refugiu, intrebadu-ma daca nu vin si eu. I-am zis ca mai stau putin. Imi tremurau prea rau picioarele. Cand am reintrat in refugiu am adormit bustean, iar ei nu i-am zis decat a doua zi, seara, cand eram deja cazati undeva in Caciulata.
Mi-am amintit zambind aceasta intamplare legata de acest refugiu, pe care o stiau si cei care erau cu mine. Apoi am coborat la vale, pe marcaj punct galbem, spre schitul Patrunsa. La 10 minute de la refugiu am ajuns si la izvor unde am facut un popas, reimprospatandu-ne rezervele de apa. Apoi am pornit la drum.
Coborarea prin padure a fost placuta. Eram tot timpul in nori insa, asa ca nu vedeam nimic. Pe jos frunze amestecate cu pietre, bucati mici de calcar care uneori se invarteau sub talpile bocancului.
Pana la Patrunsa o singura zona este mai problematica cu orientarea. Dupa o ora jumate de coborare de la refugiu, se iese intr-o poiana in padure. Poteca este vizibila cat de cat, pe partea stanga a acestei poieni, in sensul de coborare. Daca se tine aceasta margine si, in mare, piciorul de munte pe care s-a coborat pana aici, vom regasi marcajul cand intram din nou in padure. Apoi poteca devine clara si vizibila. Ne apropiam de schitul Patrunsa, asa ca am facut liniste.
Cand am trecut pe acolo, am observat ca modestele chilii ale calugarilor erau toate prevazute cu panouri solare.
Am cerut ceva sfaturi de la calugarii intalniti referitor la drumul de urmat si ne-au sfatuit sa nu mergem pe poteca marcata care da in drum, pentru ca este namol foarte mult. Ne-au zis de o alta varianta, am pornit pe acolo, ne-am pierdut asa ca am revenit la drumul ce leaga cele doua schituri.
In jur, toamna isi intrase pe deplin in drepturi, colorand aprins si cald coroanele copacilor.





Dupa ce am pierdut poteca recomandata de calugari si am cautat-o in zadar pret de cateva minute, am decis coborarea catre drum pe un picior pe care l-am vazut in dreapta noastra si am intuit ca duce spre traseul clasic de legatura intre cele doua schituri. In jur, fiecare copac avea alta culoare. Acesta era un avantaj al toamnei, spre deosebire de vara, cand toti copacii au coroanele verzi.




Si au avut dreptate calugarii. Drumul era cumplit, cu noroaie care ar fi putut ajunge pana la brau. Se exploata lemn in zona, asa ca drumul era facut praf de rotile tractoarelor. A trebuit sa ocolim mergand de-a dreptul printr-o padure tanara, plina de lastaris si mai mult din intuitie am revenit la drum. Dar tot n-am scapat de noroaie. Era uimitor in ce hal putea sa arate acel drum!




Abia dupa ce am implinit cativa kilometri de mers, drumul a revenit la sentimente mai bune.




Si am ajuns si la masina si astfel am incheiat o noua tura care cu greu va putea fi uitata, in primul rand datorita frumoasei privelisti de deasupra norilor, din aceasta ultima zi de traseu. A fost frumos. Am fost deasupra norilor, apoi ne-am afundat in ei si am ajuns in final sub plafonul de nori, la fel ca toti ceilalti.
In incheiere, vreau sa amintesc ca viata insasi este o calatorie - iar daca plecam de acasa, undeva trebuie sa ajungem, iar acel undeva poate insemna multe pentru evolutia noastra, daca il asimilam si il intelegem cum trebuie. Reusita in viata nu e un punct de destinatie, ci calatoria in sine. Fiecare asa numita ratacire are semnificatia ei anume, e un drum pe care l-am creat noi insine sau pe care instinctul ne indreapta pentru o ratiune anume. De aceea mai important si mai plin de intelesuri e drumul pe care il parcurgem si nu faptul de a ajunge undeva. De altfel, fiecare sfarsit de drum e un inceput al unei alte calatorii. Este ca mersul pe munte: odata ce ajungi pe varful muntelui descoperi ca sunt atatea alte piscuri de cucerit, atatea alte vai, coborasuri si urcusuri de strabatut, la fel de placute, precum si nepretuitele clipe petrecute pe varf care nu pot si nici nu trebuie sa reprezinte mai mult decat o fractiune din intreaga experienta. Cu cat urcam mai sus, cu atat vedem mai clar ce mare e lumea si ce orizonturi largi ni se deschid. Caci asta e o regula a vietii: trebuie sa urcam cat mai sus, daca vrem sa vedem cat mai departe!