29 decembrie 2010

„ARIPI DE ZAPADA” (o frumoasa calatorie in timp)

Cristinei, cea care in prezent invata sa schieze si-mi smulge zambete cu entuziasmul ei. (n.a.)

_____________________________________________________________________________

Detalii despre statiunea Straja, cu costuri teleschi/telescaun actualizate in februarie 2009 si informatii actuale despre partii gasiti in stirea de aici - Despre Straja (clic pentru detalii)

_____________________________________________________________________________



Fiecare om are propria lui masina de calatorit in timp: in trecut calatorim cu ajutorul amintirilor, iar in viitor cu ajutorul viselor si al nazuintelor noastre.

Manuscrisul acestui jurnal a fost scris in martie 2004, la putin mai mult de-o luna dupa „intamplarile” povestite aici, intr-o zi si o noapte furtunoasa de primavara a acelui an, apoi l-am reeditat in forma prezentata mai jos intr-o minunata si insorita zi de noiembrie a anului 2010 si mi-am gasit timp sa-l postez intr-o inzapezita si inghetata noapte de sfarsit de an 2010.

Atunci asa am simtit nevoia sa numesc acest jurnal, asa ca ii pastrez titlul neschimbat.

E tot din categoria amintirilor, a primelor trepte urcate in ceea ce priveste atitudinea si comportamentul pe munte. Februarie 2004 - prima data cand am pus schiurile in picioare.

Daca veti citi acest jurnal, nu uitati ca vi-l povestesc din anul 2004 si-mi deapan gandurile care ma bantuiau pe vremea aceea. In prezent am umblat mai mult la forma, decat la fond. Si va rog sa nu radeti prea mult de „echipamentul” pe care cu siguranta il veti descoperi in cele cateva poze scanate.

Cred ca nu mai e cazul sa mentionez faptul ca titlul acestui jurnal mi-a fost inspirat de celebra poveste a Ciresarilor.

Iar acolo unde veti gasi in paranteza mentiunea „n.a.”, inseamna ca mi-am permis sa adaug ceva in prezent, acele litere insemnad „nota actuala”.

Iar de se vor mai gasi dintre acei ce-si vor da cu parerea chiar inainte de a citi macar ce am de spus, va asigur ca n-aveti cum sa fiti mai severi cu mine decat sunt eu! Imi amintesc de vorbele unui prieten amintite de mine intr-un jurnal mai vechi, postat si pe acest site, cand, ca o replica la urarea mea (cu paharul in mana, bineinteles), „Sa traim pana ne-o ierta Dumnezeu”, el a zis: „Ba nu! Sa traim pana cand ne-om ierta noi insine! Asa, cu siguranta vom trai mult mai mult!”. Mai adaug doar atat: in noaptea asta dintre ani, ne vom reintalni tot la Straja, pentru a incerca sa ne mai iertam cate putin din tot ceea ce stim ca am facut.

Din greselile mele din tinerete, ceea ce ma deranjeaza cel mai mult nu e faptul ca le-am facut, ci faptul ca nu le mai pot face.

_____________________________________________________________________________


Din sertarul cu amintiri:



„ARIPI DE ZAPADA” (o frumoasa calatorie in timp)

Nebunia sa ne fie singura intelepciune.

"Dar eu, fiind sarac...

Tot ce am sunt visele mele;

Pe toate ti le-am adus ofranda la picioare

Vezi cum calci...

Sa nu calci pe ele!"

Un fel de introducere


Drumul cu trenul dura de vreo 4 ore, dar nu ne-am plictisit. Singuri in compartiment de personal, dar bine incalzit, eram doar 3 din toata armata de oameni care se anuntasera ca ar vrea sa vina. Increzatori si plini de speranta, priveam avizi pe geamul trenului sa vedem daca putem spera sa gasim zapada suficienta acolo sus, sau nu. Valea Jiului abia se zarea prin lumina slaba a zorilor si prin spatiile goale dintre tunele. Vedeam un loc, o vale, incepeam sa intrezarim ceva, apoi bezna, tunelul si, brusc, ieseam in cu totul alta parte.

Daca nu merg cu trenul, parca nu simt ca am plecat de acasa. Zgomotul atat de binecunoscut, metalic, al tararii trenului pe sine, imi aminteste mereu ceea ce e cel mai important: am pornit la drum, am evadat din orasul meu, ma indrept iar spre o destinatie cunoscuta, dar spre trairi si aventuri necunoscute... merg spre munte. Si de data asta am ca scop sa invat sa schiez. Niciodata nu am pus macar piciorul intr-un clapar, sa nu mai zic ca nici macar nu am atins vreo pereche de schiuri. Dar pentru toate exista un inceput, nu?

Privesc la cei doi de langa mine, fratele meu si Bogdan. Mi-ar fi placut sa fim mai multi. Mintea mea porneste inchipuirea unei excursii ideale, cu toti cei dragi alaturi. Insa zgomotul trenului pe sine, precum si rasetele celor din jur (caci desi eram doar 3 am ras cat pentru tot vagonul) ma trezesc din visare. Mirosul de praf din compartimentul jegos in care ne aflam imi reaminteste starea jalnica in care se afla aproape totul in Romania. Mai ales viata studentilor neobisnuiti ca pe langa facultate sa mai aiba si o alta activitate aducatoare de venit, motiv pentru care personalul este cam singura solutie de a evada in lume. Inca ma mai intreb ce e cu mine in acest loc al vietii? Aici am fost cand am descoperit o farama din adevaratul eu, aici mi s-au deschis drumuri in fata, alegeri, la aceasta rascruce de drumuri sunt inca si acum. Ce mai caut aici? Astept, stau sub acoperisul casei in care am crescut asa cum un drumet nehotarat se opreste pe timp de ploaie sub un acoperis oarecare sau sub un copac; numai in trecere, numai ca musafir, numai de frica lipsei de ospitalitate a departarilor.

Ma simt ca un musafir in propria mea viata!

Viata mea nu mai e decat o amanare si o pregatire a despartirii de tot ce e vechi, pentru a porni pe noul drum ce mi se deschide in zare, total necunoscut. Dar pana atunci, continui sa ma bucur de tot ceea ce viata imi ofera. Am citit recent o mica poveste: "Un calugar budist alerga prin padure urmarit de un tigru imens. Aluneca pe o rapa si se trezeste atarnand deasupra unei prapastii adanci si fara putinta de intoarcere, pentru ca deasupra il astepta tigrul! Tinandu-se bine, observa langa el o tufa cu fragi care crescuse intr-o crapatura a stancii si care avea fructe coapte. Brusc, calugarul, lasand la o parte orice grija, intinde mana, ia o fraga si o savureaza incantat." Asta e tot. O parere ar fi ca acest calugar era un iresponsabil inconstient care s-a apucat de mancat intr-o situatie stresanta de viata si de moarte. Dar daca e altfel? Privind povestea din punct de vedere temporal, tigrul este trecutul. Trecutul nu poate fi controlat, nici nu e cazul sa il regretam prea mult. Ce-a fost a fost! Important e ce vom face de acum inainte. Prapastia reprezinta un posibil viitor. Viitorul nu poate fi prevazut sau controlat decat prin poarta prezentului, prin ceea ce facem acum. Ce putea sa faca in situatia data, calugarul? A savurat ce ii oferea mai bun clipa prezenta! Si-a transformat spaima in incantare si a trecut pe un nivel superior de a trai! A reusit sa traiasca viata cu incantare chiar intr-o situatie in care cei mai multi dintre noi s-ar fi stresat teribil. Mi-a placut povestea asta.

Deci, ce putem face? Incetinim ritmul pana la viteza la care suntem in stare sa ne bucuram de ceea ce facem, de ceea ce ne ofera clipa. Si asta nu imi va "incetini eficienta", pentru ca incetinesc pana ajung sa ma bucur, sa savurez ceea ce fac, orice as face. Iar faptul ca sunt in stare sa ma bucur de ceea ce fac acum, elimina stresul si reduce mult oboseala. Deci creste capacitatea mea de munca, gandirea este mai limpede, vederea de ansamblu este mai clara. Si pot sa ma ocup in continuare, cu o viata fericita si organizata superior, de rezolvarea problemelor.

Dar iata ca am iesit si din ultimul tunel, valea Jiului se largeste si suierul locomotivei ne anunta ca e momentul sa coboram. Am ajuns in Livezeni.



PRIMA ZI (24.02.2004)


"Daca soarele n-ar mai rasari dimineata, pana si un orb ar vedea diferenta."



O drumetie pe varful Straja


Din fericire insa, soarele a rasarit, reamintindu-mi ca am o viata de trait. In halta Livezeni am asteptat cam o jumatate de ora personalul spre Lupeni. Am fost asaltati de vreo 4 caini vagabonzi, care cerseau din ochi mancare. Apropape ca au intrat peste noi in halta. Le-am dat mai mult de 3 sferturi de paine sa manance, dar mi-am dat seama ca nici la o masea nu le-a ajuns. Atmosfera "incantatoare" din "sala de asteptare" Livezeni ne-a facut sa preferam aerul racoros de afara. Am luat bagajele si le-am asezat pe o banca afara. Soarele a inceput sa-si faca simtita prezenta peste creasta Parangului, proptindu-se pe coama muntilor mai mici, din grupa Valcan. Varful Carja din Parang era complet in nori. Insa deasupra noastra era senin. Nu era semn bun pentru noi.. Ne temeam pentru stratul de zapada. Era mult mai cald ca anul trecut cand, pe 18 februarie, la ceeasi ora, tremuram in Halta Livezeni la -15 grade poate chiar mai frig. Insa atunci zapada sus la Straja avea peste 1 metru grosime... acum cat o fi?

Vine si personalul nostru, ochim un vagon cu compartimente dar usa nu se deschide, intram in cel de langa, fara compartimente, cu intentia de a trece prin el in cel compartimentat. Noi am vrut, dar usa stricata dintre vagoane, care se deschidea doar cat sa se strecoare o pisica, nu a vrut. Asa ca am ramas in acel vagon. Pana in Lupeni nici nasul nu a venit la noi... probabil era blocat in vagonul compartimentat.

Din Lupeni am luat-o la picior, hotarati de acasa sa urcam pe jos. Si am urcat 10 km, prilej numa' bun pentru Bogdan sa imi adreseze numai "cuvinte de lauda", de fiecare data cand, oprindu-se frant de oboseala sa-si mai traga sufletul putin, eu il incurajam spunandu-i ca nici la jumatate nu suntem si tot asa, pana sus.





Starea partiei de sub telescaun, prima pe care am vazut-o, ne-a dezamagit - era impracticabila. In schimb, pe celelalte se vedeau cativa temerari, iar teleschiul functiona. Asta era cel mai important pentru noi. Eram fericiti ca o sa avem zapada. Cand am ajuns la Salvamont, la punctul terminus al telescaunului, eram in plina iarna. Soarele stralucea dar temperatura era sub zero grade, iar in jur totul era acoperit de zapada, insa stratul era subtire. Primavara se ghicea, undeva, in departare.

Venind de la campie, de unde de mult nu mai era zapada, m-am simtit ca in miezul iernii. Ecourile indepratate lasate de nebunia sarbatorilor au trecut, pe ici pe colo se mai vedea cate o ramasita a ceea ce fusese candva instalatie luminoasa sau ornament de sarbatoare, iar gerul iernii asterneuse tacerea peste natura inconjuratoare. Sub patura de omat era, insa, activitate. Ascunse de privirile indiscrete, semintele germinau si se pregateau sa rasara o data cu venirea vremii favorabile. Oare oamenii ce mai asteaptau? Care sunt semnele omenesti care anunta venirea vremii favorabile pentru a iesi in viata, in lume? Ce am de facut in acet an? Dar in aceasta viata? Cum putem sti care ne este menirea pentru care am venit pe lume? Exista vreo menire, vreun rost pentru care am venit? Exista vreo forta care se opune vietii, indeplinirii rostului nostru in aceasta viata? Sau totul este o expansiune inerta, o continuare a unui impuls initial, a unui Big-Bang de necuprins cu gandul? Exista vreo provocare care echilibreaza impulsul creator? Exista un "NU" care sa se opuna lui "DA"? Si, cea mai importanta intrebare pentru mine: cum putem afla aceste raspunsuri - singuri, sau impreuna? Are cineva vreun raspuns?

Priveam oamenii care misunau prin satul de vacanta si majoritatea pareau niste umbre, niste elemente componente ale peisajului inconjurator, ca si mine. Insa in fiecare exista un vis, o speranta, un dor. Oare cate vor ajunge sa se indeplineasca?

Fiecare dintre sutele de oameni si-au faurit propria relitate, propriul fel in care sa vada lumea si viata, pentru a le fi mai usor sa traiasca si sa-si accepte propria conditie. Desi realitatea lumii este aceeasi pentru noi toti, fiecare insa o vedem asa cum vrem noi sa fie. Fiecare om isi creeaza in propria sa fiinta, micul sau cer instelat. Totul era de neinteles pentru mine, desi era si frumos. Nu puteai sti nimic. Traiai si alergai pe pamant dintr-un loc in altul si multe se uitau la tine atat de provocator si de amenintator si-ti trezeau nostalgii: o stea in faptul serii, un copac inghetat, o floare in fereastra, o balta napadita de gheata, ochiul unui om sau al unui animal si cateodata chiar parea ca intr-o clipa se va intampla ceva inca nevazut, dar de mult jinduit, o sa cada valul de pe toate, dar clipa trecea si nu se intampla nimic si taina nu se dezlega si vraja secreta nu se spulbera si pana la urma imbatraneai si aratai ca toti locuitorii acestor locuri; si poate ca tot nu stiai nimic, asteptai si continuai sa pandesti cu urechea.

Am trecut de satul de vacanta, urcand pe drum in sus, cu varful Straja in fata. I-am spus lui Bogdan ca intentionez sa urc pe varf azi, ca e prea tarziu sa mai inchiriez schiuri. Era deja 12, pana ajungeam, pana ne cazam, pana ne intorceam, nu mai ramanea timp nici sa mi le pun in picioare. Am amanat pe a doua zi.

Eram foarte emotionat: oare cum va fi, cum ma voi descurca prima data cand voi pune schiurile in picioare? Oare voi reusi in cele 2 zile sa cobor 10 metri, fara un monitor? Ca nu aveam bani si de instructor de schi. Instructorul nostru urma sa fie Bogdan, care mai schiase o singura zi, in urma cu un an, la Poiana Brasov. Dar vazuse/auzise la/de la instructorii din jur ce trebuie sa faca si asa a facut si el si ceea ce a auzit urma sa ne zica si noua, urmand ca noi sa ne descurcam cum vom putea.

Ne-am cazat la cabana Straja (cabana veche). O cabana care mai pastra ceva din farmecul vechilor cabane de munte. Eram singurii turisti din cabana. Am fost cazati intr-o camaruta mica, dar cu 6 locuri. Nu avea soba, incalzirea acelei camere se facea cu un radiator improvizat. Avantajul ca nu mai simteam miros de fum de carbune, dezavantajul ca nu puteam face caldura cum imi place mie. Dar am avut caldura suficient, nu au fost probleme.

Ne-am instalat, am mancat ceva, apoi am iesit afara, in recunoastere. Bogdan nu prea era convins ca vrea sa urce pe varf, dar a iesit si el. Cand i-am aratat unde vrem sa urcam, a palit. Dar a mers cu noi desi a protestat tot timpul.

Am decis sa urcam pe partia de langa cabana Straja, pana sus si de acolo, in functie de starea zapezii si de conditiile meteorologice sa decidem daca urcam mai sus sau daca renuntam. Partia era impracticabila, dar la fel de abrupta si de greu de urcat. Chiar mai periculos, pentru ca in urma cu cateva zile inainte de a ajunge noi plouase, iar zapada era foarte inghetata la suprafata in unele portiuni, aderenta lipsind complet. De la jumatatea partiei in sus, deja Bogdan zicea ca nu se mai uita in spate ca ameteste. Si avea motive intemeiate sa zica asta. Stanci sanatoase, pe care anul trecut nu le-am vazut, acum isi faceau loc pe partie. Si brazi de aproximativ un metru inaltime ieseau din zapada in unele locuri, impungand cu acele lor spre albastrul cerului. Am avut si portiuni dificile de trecut, pentru ca terenul era numai gheata. Am mers in patru labe pentru a putea inainta. Daca vreunul din noi avea norocul s-o ia la vale, nu avea de ce sa-si faca griji, pentru ca urma sa se opreasca in drum, vreo 200 m mai jos. Dar am ajuns cu bine si sus.

Sus, pe creasta, zapada era destul de tare asa ca nu aveam probleme in a inainta spre varf. Pe creasta Retezatului s-a lasat ceata si nori. Se vedea ca acolo s-a stricat vremea. Nici noi nu urma sa avem o priveliste insorita de pe varf, dar ce ni se putea intampla? Bogdan era ingrijorat de vreme. Mi se parea imposibil ca vremea mi-ar putea pune piedici la intoarcere, oricum ar fi fost ea. Am urcat putin de la baza de sus a teleschiului numarul 1, cel care urca exact din fata cabanei Straja pana am iesit in creasta si de acolo am continuat pe curba de nivel, urmand niste urme putin vizibile, mai vechi, care, prinse de ploaie, s-au intarit si nu ni se scufundau picioarele in zapada. In apropiere de instalatia teleschiului 2 (cel mai lung de la Straja, pe care in cele 3 zile cat am stat nu l-am vazut deloc functionand), fratele meu a vazut un arbust care s-a luptat cu intemperiile inaltimilor si le-a supravietuit, cum isi ridica triumfator spre cer cele cateva ramuri ale sale, chinuite, dar bucuroase de reusita, pe care viscolul plamadise forme superbe de zapada si gheata. Toate crengile aveau dinti de zapada si gheata ce pieptanau vantul ce avea un iz vag, de primvara.

/Straja/resize_of_02.jpg

Eu cred ca o ramura ca a cestui copac, o petala de floare in mijlocul primaverii sau un fruct copt in mijlocul verii, graieste si cuprinde mai mult decat toate cartile unei biblioteci. Cu litere si cu vorbe nu se poate spune nimic.

Am fost acuzat de mai multe ori ca sunt un visator... Si asta ma bucura, pentru ca firile de felul acesta, cei care se lasa fascinati de un "banal copacel inghetat", cei cu simturile viguroase si delicate, cei insufletiti, visatorii, poetii, afectuosii, le sunt, mai intotdeauna, superiori ganditorilor, adica oamenilor rationali, dupa cum spunea si Hermann Hesse. „Visatorii traiesc in implinire, lor le este data puterea de a iubi si a putea participa cu tot sufletul la trairile lor. Ganditorii, pragmaticii, desi par adesea a-i indruma si conduce, nu traiesc in plenitudine, ei traiesc in uscaciune. Visatorilor, celor cu suflete delicate, le apartine belsugul vietii, lor sucul poamelor, lor gradina iubirii, tara frumoasa a artei. Patria lor este pamantul, a ganditorilor, ideea. Pe ei ii ameninta inecul in lumea simturilor, pe ganditori, sufocarea intr-un spatiu fara de aer. Primii sunt artisti, ceilalti cugetatori. Cei din prima categorie dorm la sanul mamei, ceilalti vegheaza in desert. Ganditorilor le straluceste soarele, visatorilor, luna si stelele.”

Dupa ce a facut fratele meu poza, am trecut eu inainte pentru a gasi drumul cel mai potrivit spre varf. Bogdan imi mai atrage o singura data atentia la norii care sunt peste Retezat, insa pentru ultima data. De aici incolo inaintam aproape in liniste spre varf. Cand am atins linia crestei, vantul batea cu putere dinspre sud. Fratele meu a inceput sa ramana in urma, spunand ca nu se simte prea bine si se oprea de prea multe ori decat de obicei... de obicei, el era inainte! Bogdan, subtire imbracat, incepe sa simta muscatura gerului. Ii dau eu un hanorac al meu, care-i prinde foarte bine. Il ia pe sub geaca si isi arunca in cap gluga, peste fesul lui, astfel avand curaj mai mult sa infrunte vantul crestei. Fratele meu are probleme cu urechea, ii sufla vantul din dreapta in ea, prin caciula si il doare... Merge cu mana la ureche. Scot din rucsac o punga de plastic si i-o dau sa o bage pe sub caiula, in dreptul urechii drepte, dincotro batea vantul. Nu a mai avut probleme.

Am ajuns si pe varf. Era foarte multa ceata, Parangul abia se zarea. Priveliste buna era spre valea Jiului de Vest si spre Petrosani, dar dincolo de Petrosani, depresiunea era complet ingropata in ceata. Vantul batea ca un nebun. Si imi aminteam de zilele petrecute in oras, in asteptarea acestor clipe. Cred ca noi, oamenii, traim mereu in asteptare: asteptam prima zi de scoala, prima vacanta, primul examen important, prima excursie fara parinti, prima zi de liceu, primul sarut, prima iubita, asteptam examenul de facultate, apoi rezultatul, apoi prima sesiunea; mai asteptam mereu sa infaptuim ceea ce planuim, sa facem ceea ce ne dorim; asteptam implinirea primului vis, prima zi de lucru, primul salariu, casatoria, primul copil... Apoi o luam de la capat: asteptam prima zi in care copilul va vorbi, ziua in care va face primii pasi, ziua in care va merge prima data la scoala... Dar cel mai mult si mai mult omul asteapta in viata indeplinirea viselor sale. Eu, personal, traiesc de la implinirea unui vis in asteptarea implinirii urmatorului. Vis sau dorinta, pana la urma, e cam acelasi lucru.

Si iata-ma acum pe vraful Straja, o clipa atat de mult asteptata in zilele de iarna petrecute in Craiova, asteptand ziua de maine, prima zi cand voi pune schiurile in picioare. Si ma bucur de ceea ce am in momentul prezent. Si totul este atat de frumos! Vantul sufla de suntem nevoiti sa strigam sa ne auzim si primul lucru pe care-l facem cand ajungem pe varf, este sa gasim un loc adapostit de vant sa ne asezam la adapost de el.

Totul mi se parea prea frumos, insa, in realitate, era mult mai frumos decat mi se parea mie. Masivul Parang incepea sa dispara, acoperit fiind de nori si viscol. Vantul se intetea parca si mai tare si... surpriza: fulgi de zapada. Ne uitam inapoi: ceea ce vazusem deasupra Retezatului, era acum deasupra noastra.

Ne-am apucat sa scriem sms-uri la persoanele dragi de acasa. Dar degetele aveau prostul obicei sa inghete pe taste, iar cand sa trimiti mesajul, aveai surpriza sa iesi, temporar, din raza de acoperire. Cred ca rar ar fi ras cineva mai mult decat daca ne-ar fi vazut cum cautam semnalul pe varf, pentru a trimite mesajele. Dupa ce le-am trimis, am mai acordat o clipa admirarii privelistii care incepea sa se inchida, din cauza viscolului care se cam intetea. Se vedeau orasul Lupeni, Vulcan si Petrosani destul de bine. Orase miniere, cu o arhitectura specifica acestor orase, care au fost construite fara pic de respect fata de oamenii care urmau sa locuiasca in acele blocuri.

Privirile insa mi s-au indreptat spre Parang, de fapt spre ceea ce se mai vedea din Parang, iar amintirile au inceput sa vina val-vartej in mintea mea. Cuprindeam cu vederea intreaga vale a Jiului si pana dincolo de rau, muntii atat de dragi mie, lant dupa lant, printre micile pauze ale viscolului si intaplatoarele sparturi in nori, pana in zare, unde muntii si cerul se intalneau intr-un joc alburiu si nu se mai puteau deosebi. Picoarele mele calcasera tot cuprinsul acestui tinut si inca mult mai departe decat putea razbate ochiul, pana in fascinantul Fagaras, toate aceste meleaguri, care acum nu mai erau decat departare si amintire, fusesera candva apropiere si prezent. In codrii aceia dormisem unele nopti, tremurasem de frig sau ma sufocasem de cald, peste acele coame de munti si creste indraznete colindasem, fusesem vesel si trist, proaspat si ostenit. Toate locurile acestea, multe, imprastiate, crestele si padurile, lacurile si stanele, precum si toti oamenii pe care-i intalnisem acolo, fie ca-i voi mai vedea vreodata fie ca nu, eu ii stiam prezenti in sufletul meu si legati intre ei in amintirea mea.

Am auzit de multe ori zicala: ce nu vad ochii, inima nu simte. Sau ochii care nu se vad, se uita! Nimic nu este mai fals; cu cat sunt mai departe sentimentele pe care incercam sa le inabusim si sa le dam uitarii, cu atat sunt mai aproape de inima. Daca suntem departe de persoana iubita, fiecare persoana de pe strada ne trezeste amintirea ei.

Acolo, pe varful Straja, se dadea o lupta: intre vantul turbat care nu stiu ce-l apucase si vointa noastra, de a mai ramane. Pana la urma a invins vantul.

Am pornit spre cabana. Vantul batea in continuare si viscolea, insa cerul nu prezenta nici un pericol momentan. Era doar un nor trecator. grosul se vedea la orizont.

Ne-am grabit sa coboram, chiar am alergat, pentru a scapa cat mai repede de vantul care batea ingrozitor, de data asta dispre stanga. Am hotarat sa urmam poteca de vara care cobora direct prin padure si iesea la rampa de imbarcare pentru teleschiul nr 2. Ne-am incumetat, pentru ca zapada nu era mare si nu era riscul sa inotam prin ea.

Pe risc propriu, am ales sa coboram direct prin padure, pe ceea ce este numit partia de snowboard de la Straja.

/Straja/resize_of_03..jpg

La coborare, am urmat de pe varf pana la cabana, marcajele potecii de vara. Poteca nu am putut s-o urmam propriuzis, pentru ca statea ascunsa sub zapada. Vantul continua sa sufle, dar norii s-au spart deasupra noastra. Insa in departari sa strangeau armatele. Cand am inceput sa coboram spre padure, vantul ne-a parasit. El a ramas acolo unde avea treaba, adica sus, pe creste. Inainte de a ajunge in padure, zapada era inghetata la suprafata, mergeam pe ea ca apostolul Pavel pe apa, chemat de Iisus... nu ne scufundam in ea deloc, nici macar nu lasam urme. Poate suna placut, ca nu era greu de mers, dar numai placut nu era, pentru ca era numai gheata si aluneca foarte rau. Am facut o poza si am continuat sa coboram anevoios, caci bocancii nu intrau deloc in zapada, nici macar 1 mm care sa ne dea si noua cat de cat aderenta.

Cand am intrat in padure am pierdut orice urma de marcaj pentru poteca, dar nu mai erau decat cateva sute de metri de mers pana la cabana, pe partia ce se scurgea pe o vale pana in spatele cabanei. Valea continua in jos, noi speram sa ne oprim la cabana. Si pe cat de inghetata si incapatanata era zapada in a ne lasa picioarele sa se afunde cat de cat in ea, sus, pe cand coboram spre padure, cand am intrat in padure, a fost invers... Oricat de mult incercam sa ne afundam mai putin, picioarele se scufundau chiar si pana la genunchi. Stratul oarecum inghetat de la suprafata a facilitat patrunderea prin efractie a zapezii in bocancii nostri, prin locul deschis de stratul gros de zapada de deasupra care, atunci cand bocancul se afunda in zapada, ridica pantalonii peste el. Parazapezi, pauza! Pe langa acest mic neajuns cu zapada la galosi, mai era un altul: atunci cand credeam ca am dat de o portiune mai tare de zapada, prindeam curaj si totodata si viteza. Insa, dupa cativa pasi, piciorul scos la inaintare se afunda brusc pana la genunche in zapada si, datorita elanului pe care il aveam, rezultatul era expunerea fetei spre reprezentare suprafetei inghetate de zapada si, in functie de faptul daca vorbeam sau nu in momentul caderii, se strangea o cantitate mai mare sau mai mica de omat in gura.

Eu trebuie sa marturisesc ca atunci cand am intalnit in padure o portiune de zapada tare, am zis ca de aici e joaca de copil si, cu mainile la spate, am inceput sa zburd inainte explicandu-i cu voce tare lui Bogdan cum trebuie sa calce pentru a nu se scufunda prea mult si razand de cat de atent mergea el. I-am strigat, de fapt am vrut sa-i strig sa se uite la mine. Dar exact in acel moment, dreptul, piciorul scos l-a inaintare, s-a scufundat brusc, fara nici o avertizare, pana la genunche si cum eu eram cu fata spre vale, prabusirea a fost inevitabila. Fraza mi s-a oprit la jumatate, ochii mi s-au bulbucat, iar sprancenele au fost surprinse de contactul cu zapada ridicate a mirare sau surpriza. Gura surprinsa larg deschisa in incercarea de a-l determina pe Bogdan sa se uite la mine sa vada ce frumos zburd peste zapada, s-a umplut instantaneu cu o portie sanatoasa de gheata si omat. Mainile erau in continuare la spate. Am cazut exact cum cade un copac, atunci cand drujba il reteaza fara mila. Din cauza vitezei, reactia a lipsit cu desavarsire. Dupa ce m-am ridicat din zapada, scuturandu-mi zapada de pe sprancene si scuipand-o pe cea din gura, am observat ca si Bogdan era pe jos... de ras. M-am ridicat si, privind la chipul meu imprimat pe suprafata zapezii, m-am scuturat si am pornit mai departe, de data asta foarte atent si grijuliu.

Nemaifiind cu capul in nori, am inceput sa privesc in jur. Peisajul il stiam, mai fusesem pe acolo cu un an in urma, numai ca acum brazii nu mai erau imbracati in zapada, ca atunci. Partia era de fapt firul unei vai, pe care, probabil datorita torentelor de ape, nu a crescut niciun brad. Pentru cateva sute de metri, senzatia era ca te aflai in mijlocul unei paduri fara iesire. Pura iluzie! Dar mi s-a nazarit asa, o intrebare: ce s-ar petrece daca n-as mai gasi niciodata drumul si ar trebui sa raman vesnic aici, in padure? Mi-am dat seama fara prea mare greutate ca ar fi o mare nenorocire. La urma-urmelor, ar fi cu putinta sa ma hranesc numai cu ce-mi ofera natura, de asemenea, sa dorm pe ramuri de brad, in barloguri improvizate, in pesteri sau in culcusuri facute in zapada, in afara de asta, fara indoiala as reusi sa-mi durez o coliba, poate chiar sa aprind focul. Insa ar fi trist si de neindurat sa raman mereu si mereu singur, sa salasluiesc printre trunchiurile tacute, inghetate si adormite ale copacilor si sa traiesc printre vietuitoare care fug de mine si cu care nu pot vorbi, sa nu intalnesc nici un om, sa nu spun nimanui buna ziua si noapte buna, sa nu mai pot privi chipuri si ochi, sa nu mai vad fete si femei, sa nu mai simt un sarut, sa nu mai cunosc jocul tainic al buzelor si al trupurilor, o, ar fi de neinchipuit! Daca asta mi-ar fi harazit, ma gandeam eu, atunci as incerca sa devin un animal, urs sau cerb, chiar renuntand la mantuirea vesnica. Sa fii un urs si sa iti imparti timpul cu o ursoaica nu ar fi rau, ar fi, cel putin, mult mai bine decat sa-ti pastrezi ratiunea si graiul, si toate celelalte si, avandu-le, sa traiesti mai departe, singur, si trist, si neiubit.

Dar iata ca, pana sa ma gandesc eu ce-as face, eram deja in fata cabanei. Am intrat in cabana. Eram foarte obositi, mai ales psihic, pentru ca aveam peste 30 de ore de cand nu mai dormisem. Toata noaptea precedenta nu dormisem deloc, aceea fiind rezervata ultimelor pregatiri si drumului cu trenul. Am bagat multa cofeina sub diferite forme, insa rezultatul a fost sa ne dea doar o stare de agitatie, extrem de enervanta.

Bogdan avea ce avea cu cartile, vroia sa joace carti. Planuim sa coboram jos, dupa ce mancam, la sala de mese sa jucam carti si sa incarcam telefoanele. Cu aceasta ocazie observam ca semnal in cabana nu avea nici un telefon. Apoi, pe la ora 22, planuiam sa mergem la cruce sa-i facem poze, asa, luminata. Mancam si zicem sa mai stam putin pana coboram jos. Intre timp trecuse putin peste ora 19.

Cat stam putin intinsi, frate-meu trage patura pe el. Dupa cinci minute era de mult pe calea viselor. Avea o fata asa fericita! Cand il vede Bogdan striga la el, incearca sa-l trezeasca. Dar mai degraba avea sperante sa trezeasca masa la viata, decat pe fratele meu. Ce facem acum? Unul a cazut! Coboram jos sa jucam noi carti. Dar in doi nu aveau farmec, Bogdan plictisindu-se mereu si schimband un joc cu altul... dar nu ne lipsea hazul: ne lipsea doar cheful si aveam prea multa oboseala in noi. Hotaram sa ne ducem sus sa-l trezim si pe fratele meu, ca asa zisese, sa mergem la cruce. Da, sigur! Nu am reusit sa-l trezim.

Eu ii zic lui Bogdan ca ies putin afara, sa caut semnal sa dau cateva telefoane. Era in jur de ora 21. M-am imbracat si am iesit. Cand am deschis usa cabanei de afara, am ramas surprins. Ningea atat de frumos, iar stratul nou de zapada era mai mare de o palma. Ce fericire! Ce bine o sa fie maine pe partie! Si noi nici nu banuiam de acolo, din cabana. Iata ca armatele de nori nu se strangeau degeaba in departari, azi, pe inserat. Am pornit spre partia pe care am urcat pe zi si, la baza ei, am gasit si semnalul. Se ratacise pe acolo. Am dat cateva telefoane persoanelor dragi de acasa si am privit spre lumina de la nocturna de pe partia Platoul Soarelui si de la Crucea Eroilor, care se reflecta pe suprafata norilor foarte josi. Si continua sa ninga, cum rar am mai vazut. Era ca intr-un basm. Mi-am lasat sufletul sa zboare liber, iar fulgii de zapada i-au construit rapid aripi usoare. Aripi de zapada - aripi ce-mi permiteau sa zbor, sa ajung acolo unde vroiam, sa fac ce vreau. Eram liber, caci numai cand te simti liber poti sa zbori.

Eram asemenea unui fulg. Le fel de trecator, ca si el.

Totul era atat de minunat. Ma simteam bine, dar pe langa sentimentul de buna-dispozitie, aveam si un regret imens: nu era nimeni cu care sa ma bucur de toate acestea. Nu aveam cu cine sa le impart. Caci atunci cand ai cu cine imparti tot ceea ce te face fericit, te simti implinit.

Cabana zacea in linistea noptii, tacuta ca moartea si doar doua neoane aruncau lumini si umbre pe fatada cabanei. Pe peretii cabanei se vedeu umbre jucause ce reprezentau caderea zglobie a fulgilor de nea. Nici urma de viata. Nici macar un caine. Doar la doua geamuri ale cabanei, doua pete de lumina semnalau existenta vietii in acest loc. Iar eu singur, pierdut in infinitatea naturii, ma bucuram de tot ceea ce ma inconjoara, inchipuindu-mi cat de frumos ar fi daca n-asi fi singur.

Fulgii s-au depus in trat consistent pe mine si nu se auzea decat fasaitul lor pe hainele mele sau printre crengile copacilor, precum si suierul vantului prin varfurile inalte ale brazilor. Jos era adapost, dar nu si la mine, unde vantul patrundea pe culoarul facut de partia pe care ma aflam. Venea tocmai de sus, de pe creasta, din bezna noptii si aducea cu el zvon de singuratate. Desi totul era pustiu, eram inconjurat de vietati ce stateau ascunse in culcusurile lor in asteptarea incetarii viscolului, a diminetii sau a primaverii. Totul isi urma calea in aceasta viata, constient sau inconstient.

Continua sa ninga si un zvon ciudat, adus de vant, mi-a adus in suflet spaimele intunericului. Dar am stat totusi pe loc - era prea frumos! Ma bucuram de clipa respectiva, pentru ca nimeni nu-mi putea garanta ca voi mai prinde si seara urmatoare. Si m-am intrebat: Ce s-ar intampla daca in noaptea asta as muri? A doua zi ar zbura o pasare prin vazduh si eu n-as mai putea vedea-o, o fata va zambi la fereastra si eu nu o voi mai vedea zambind, raurile vor curge, purtand cu ele apele rezultate din topirea zapezii, pestii cei intunecosi vor inota in tacere, se va isca vantul si va spulbera zapada cazuta peste noapte, vor straluci soarele, luna si un intreg cer de stele, tinerii se vor indrepta spre partie sau spre locuri de joc, peste muntii indepartati se va asterne strat proaspat de omat - si totul va continua, toti copacii isi vor culca umbra alaturi de ei, toti oamenii vor privi veseli sau tristi, din ochii lor vii, cainii vor latra, vacile vor mugi in grajduri prin sate si totul se va petrece fara mine, nimic nu-mi va mai apartine, voi fi smuls de langa toate. Da, asta se va intampla! Si ar mai trebui sa-mi mai iau si ramas bun de la propriile mele maini, de la proprii mei ochi, de la foame si sete, mancare si bautura, de la dragoste, de la muzica, de la somn si desteptare, de la toate... de la toate!

Ramasesem stana de piatra in mijlocul ninsorii, privind drept inainte. Doar eu si gandurile mele. Si mi-am zis: e prea frumos afara sa ma duc sa dorm, oricat de obosit as fi. Eram hotarat sa ma duc peste cei doi din camera, sa-i umplu de entuziasmul meu, sa-l trezesc pe fratele meu si sa-l iau si pe Bogdan, se mergem la cruce, sa ne bucuram de vreme si de tot ce era mai frumos in acea seara. Am pornit spre cabana incantat. Dar cand am intrat fericit in camera hotarat sa-i entuziasmez si pe ei, fratele meu dormea iar Bogdan, in pijamale, se bagase deja in pat. Pe cine sa mai scot?! M-am bagat in pat si eu. I-am zis lui Bogdan sa stinga lumina, ca era mai aproape, dar nu am mai apucat sa stiu daca a stins-o sau nu. Am adormit instantaneu.



A DOUA ZI (25.02.2004)

"Inima are ratiuni pe care ratiunea nu le cunoaste." B. Pascal

"Ar trebui sa ne mandrim cu durerea - orice durere ne aminteste de rangul nostru inalt."


Prima data pe schiuri

Ne-am trezit, am mancat si dupa ce ne-am echipat, am pornit spre salvamont sa inchiriem schiuri. Afara era o ceata ceva de speriat! Teleschiurile nu functionau niciunul, vizibilitatea nefiind mai mare de 30 m. Ne-am speriat ca poate asa va fi vremea toata ziua si ca partiile vor fi inchise. Dar la Salvamont ni s-a zis ca partia Platoul Soarelui e deschisa si instalatia de teleschi functioneaza. Doar acolo. Nu ne interesa instalatia de teleschi, inca. Nu stiam nici sa punem schiurile in picioare, deocamdata. Am gasit eu si Bogdan clapari potriviti, fratele meu nu. Am lasat bocancii acolo si am pornit spre partie. Cu claparii in picioare, un adevarat chin. Si cum nici nu stiam cum sta treaba, i-am luat pe primii care mi s-au potrivit. Piciorul era prins in ei ca in menghina, iar pentru a face pasul nu puteam indoi deloc talpa. Era un adevarat chin. I-am lasat deschisi la toate curelele, pentru a-mi mai usura un pic soarta. Si am facut o jumatate de ora pe un drum care in mod normal il faceai in 5 minute. Dar, ceea ce e cel mai important, eu fiind tamaie in materie de schiuri, am luat ce mi-a recomandat cel de la inchiriere. Si el mi-a recomandat... ce avea! Schiuri drepte de 1,90 cm lungime. Era,m sef! Da’ eu habar n-aveam. Seara am dormit aburit, ma dureau toate oasele, si nu banuiam ca o mare influenta in acest lucru l-au avut si schiurile complet nepotrivite pentru un incepator.

Dar sa incep cu inceputul. Am ajuns si la partie. Fratele meu s-a dus si el sa inchirieze schiuri. A gasit si el. Lume nu prea era multa pe partie.

/Straja/resize_of_10.jpg

Cu schiurile in spinare, am inceput sa urcam pe partie, pana intr-o zona mai lejera, intre partia Platoul Soarelui si partia ce coboara pe langa Crucea Eroilor, unde urma sa invatam sa schiem.

Iata-ma la inceputul implinirii unui vis. Mi-am amintit de cativa sedentari care mi-au zis: "Esti nebun? Cum te duci acum, iarna, sa schiezi, cand tu nu stii sa schiezi!" Zambesc si acum de astfel de expresii. Ce sanse as mai avea sa invat sa schiez, daca m-as teme sa ma duc la schiat, pentru ca nu stiu? Dar asa sunt oamenii: le e teama sa faca ceea ce nu stiu inca sa faca, fara sa stie ca doar incercand pot sa invete. Singura modalitate de a invata este prin actiune.

Prima data cand mi-am pus schiurile in picioare si am pornit, dar in lateral, nu direct spre vale, am simtit ca prind viteza si, incercand zadarnic sa fac plugul cum imi zicea Bogdan, m-am prabusit de toata frumusetea, pe partea stanga. Pe parcursul acestei excursii am luat peste 100 de cazaturi insa, in mod paradoxal, numai pe partea stanga. Doar de doua ori (numarat!) am cazut pe dreapta. Nu stiu de ce.

Nu are rost sa ma apuc acum sa povestesc fiecare incercare a mea de a cobora cu bine pana jos si fiecare cazatura. Insa, treptat, treptat, distanta in care ramaneam pe schiuri crestea, am luat si prima curba, m-am oprit si prima data corect facand plugul, am cazut de zeci de ori pana cand am inceput sa am o oarecare stabilitate pe schiuri. Am fost tori si sa bem un ceai la cabana Platoul Soarelui. Si m-au fascinat ochii fetei care ne-a servit. Alina. I-am retinut si numele. Il avea scris pe ecuson. Acei ochi frumosi au completat peisajul din jur, asa cum luna completeaza peisajul instelat al cerului. Mai era o fata acolo, cu parintii, doar ce ajunsesera. (Erau multe fete acolo, dar puradelul de mine pusese ochii pe astea doua si bineintele ca doar la holbat m-am rezumat – n.a.).

Dupa alte cateva incercari soldate cu multe reusite, am decis sa plecam la cabana, sa ne luam bocancii de la salvamont, sa mancam, sa ne odihnim putin, apoi sa revenim pe partie. Imi placea foarte mult. Eram destul de receptiv.

/Straja/resize_of_05.jpg

La un moment dat m-am imprastiat tot cand am incercat sa iau o curba si schiurile mi-au intrat unul sub altul. Si cum stam intins si incercam sa ridic putin capul sa vad ce e cu mine, opreste un barbat pe schiuri langa mine si imi zice: daca vrei sa te ridici, trebuie sa fii cu schirile la vale. Eu eram cu ele in deal. I-am raspuns: "Stiu, dar asa am cazut". A inceput sa rada si a pornit la vale.

Am pornit si noi spre cabana noastra. Am pornit pe poteca ce ducea la Salvamont, la punctul terminus al telescaunului, pentru a ne recupera bocancii de acolo, urmand apoi a merge la cabana pe drumul pe care urcasem in prima zi. M-am ingrozit la gandul unei asemenea distante de strabatut cu claparii in picioare. Asa ca, viteazul de mine, am decis sa cobor de la cabana Platoul Soarelui pe poteca din padure spre Salvamont, pe schiuri. Zapada pe poteca era batatorita si inghetata. Si nimeni nu mi-a zis ca nimic din ce prinsesem eu in ale schiului nu mai functioneaza pe gheata... Si cand am vazut ca am viteza in crestere, din ce in ce mai mare, ca plugul nu-mi reuseste deloc si cand am mai vazut si grupul de 5 persoane mai in varsta care urcau agale in fata mea pe poteca, m-am panicat si mai ca nu mi-am pus mainile la ochi, sa nu vad ce o sa fac. Ma si vedeam intrand in ei ca la popice. Insa, decat sa omor saracii oameni, m-am bagat prin padure, la deal, nu la vale, ca daca o luam la vale nu cred ca mai aveati ce sa cititi acum, in speranta ca prin zapada mare imi va fi mai usor sa ma opresc. Dar schiurile zburau, am ocolit la milimetru primul copac, asta pentru ca mi-am pus mana stanga la spate, insa cei doi copaci gemeni din fata era imposibil sa-i mai feresc. Si, pentru a nu ma infige intre ei cu toata viteza, am decis sa ma arunc intr-o parte, la sacrificiu. Nu stiu cum s-a facut, ca tot pe stanga am cazut, dar de data asta zdravan. Am curatat zapada pe vr’o trei metri, schiurile mi-au zburat din picioare si am starnit un adevarat nor de zapada. Cei care urcau se uitau la mine si au zis: "Wow... ati vazut ce a facut ala?!" Si eu ma indoisem de zile mari!

Am luat schiurile pe umar, ca am descoperit ca e mai sanatos asa, si am mers schiopatand pana jos in vale. Durea rau! M-a ajuns si Bogdan, care venea tot cu schiurile pe umar. Jos, pentru a nu ma chinui in clapari, am pus iar schiurile si m-am impins cu betele pana la salvamont. Am recuperat bocancii, m-am incaltat in ei si am luat claparii in mana. Asta a fost, intradevar, o idee buna. Si, schiopatand, am ajuns la cabana. Am mancat ceva si apoi am pornit iar, dupa o ora si ceva, spre partie. De data asta insa nu am mai coborat pe drum. Am urcat pe o poteca prin padure, care ne-a dus sus, pe parttie, deasupra Crucii, chiar deasupra punctului terminus al teleschiului Platoul Soarelui.

Asa ca, atunci cand am ajuns sus, aveam de coborat o partie intreaga. Ne-am facut curaj si am pornit. Am coborat in serpentine foarte largi, ca nu aveam curaj sa cobor drept, insa am reusit sa ajung jos fara sa cad. Asta era cel mai important!

/Straja/resize_of_08.jpg

Pentru a sarbatori victoria, am propus sa mergem sa mai bem un ceai. Tot acolo, serviti de aceiasi ochi albastri. Cand am iesit din cabana, ne-am ingrozit la cat avem de urcat iar, pentru a schia. Bogdan, satul de urcat, se hotaraste sa urce cu teleschiul. Eu inca nu ma simteam in stare, nu credeam ca am inca experienta si stabilitatea necesara pentru a urca. Si il las pe Bogdan sa urce, sa-mi povesteasca cum e. Iar eu sedeam si asteptam lansarea lui. Cand i-a venit randul, a prins teleschiul intre picioare si, aranjandu-se el cat timp s-a intins cablul, momentul in care s-a intepenit cablul si a inceput sa-l traga, l-a luat prin surpindere. Fata lui a aratat surprinderea clara, trupul i-a ramas in urma si dupa doi metri era cu cracii in sus, ba chiar pierzand si un schi. Doi tipi care stateau pe o banca, mari experti, au strigat razand dupa el: "Ia ba si schiurile cu tine..." Patetic! Acei oameni bineinteles ca au uitat ca si pentru ei a existat o "prima data pe schiuri, prima data in teleschi..." Acum au trecut acele vremuri si isi varsa frustrarile pe cei care sunt acum incepatori, asa cum altii au facut-o cu ei. (frustrari evidente! n.a.)

S-a intors Bogdan si a doua oara nu a mai ratat startul, a fost mai atent. Si a ajuns cu bine pana sus, unde a trebuit sa dea drumul teleschiului si, in panta, sa se intoarca. Bineinteles ca a cazut si acolo, sus, dar, sincer sa fiu, e mult mai greu sa-i dai drumul teleschiului decat sa-l iei {nu pot exprima lacrimile de ras cand am (re)citit asta – n.a.}. Am urcat si eu putin, l-am asteptat pe Bogdan sa coboare si l-am descusut cum sta treaba. Imbogatit cu aceste cunostinte, am decis sa urc si eu cu teleschiul. Am luat bilet si cand am ajuns la lansare, i-am spus celui de acolo ca sunt la inceput si, cu ajutorul lui, am pornit cu bine.

/Straja/resize_of_06.jpg

Am mers pana sus cu bine, insa acolo, sus, caderea a fost inevitabila. Si iar am coborat pe partie. Acum problema era rezolvata. Urcam cu teleschiul. Dar acest teleschi, desi e cel mai scurt de la Straja, costa 15000 lei urcarea (La vremea aia! Amu noile preturi le gasiti in linkul de la inceput – n.a.). Si cobori in doua minute. Un cost in plus, la care nu ne-am gandit si care ne-a usurat rapid buzunarele. La un moment dat, coborand pe partie, m-am oprit si vorbeam cu Bogdan ca nu inteleg cum fac cei care coboara in serpentine scurte, ca eu nu reuseam decat in serpentine foarte largi, caci dupa fiecare curba luata aveam nevoie de ceva timp pentru redresare si de ceva timp pentru a-mi face curaj sa o iau pe urmatoarea si astfel coboram mai mult pe curba de nivel, decat drept, la vale. Un barbat pe schiuri imi spune ca nu e asa greu, dar ca mai intai trebuie sa ai curajul sa ridici piciorul dinspre partea interioara a curbei. Si mi-a aratat cum. I-am zis ca sunt la prima zi de schiat.

Deja se intunecase afara, se aprinsese nocturna. Si, urmand exemplul lui, am luat curbele mai lejer, dar tot la fel de largi. Am ajuns jos fara sa cad si el ma astepta sa ma felicite, ca pentru prima zi ma descurc foarte bine.

Le-am spus celor 2 ca urc iar cu teleschiul si apoi trec pe la cruce.

/Straja/resize_of_07.jpg

Am luat teleschiul si cand am ajuns sus am cazut iar. Vine unul in spatele meu si ma mir cu voce tare ce frumos si-a dat el drumul. Imi spune ca nu e mare lucru, imi explica cum... iar eu ii spun ca sunt la prima zi de schiat. Iar el raspunde: "Nu are importanta, ca tot asa trebuie sa-ti dai drumul, fie ca esti la prima zi, fie ca esti la a o sut-a."

Cel care a vorbit a pornit la vale, eu am ramas admirand Crucea Eroilor, care era luminata de o multime de becuri. Are 18, 5 metri inaltime. Privind acest simbol considerat de origine crestina, m-am gandit si la ceea ce reprezinta crestinismul: o credinta in masa, oarba, bazata pe dogma: "Crede si nu cerceta!" Daca Iisus a zis ca "Adevarul va va aduce la lumina", de ce sa nu cercetam atunci, in cautarea adevarului? Dumnezeu exista si nu are nevoie de atatea dogme care sa il reprezinte. El pur si simplu exista. Prin toate credintele si dogmele religioase, oamenii nu fac decat un singur lucru: injosesc prea mult providenta, atribuindu-i cuvintele lor, de ciuda ca nu o pot intelege.

Multi oameni sunt chinuiti de ideea ca a recita rugaciuni este, la urma urmelor, o stradanie copilareasca fata de un Dumnezeu care nu exista sau care nici nu-i poate ajuta. Si asta pentru ca nu mai inteleg nimic din tot ceea ce li se spune, din tot ceea ce vad si aud. Insa nu ai de ce sa te intrebi daca Dumnezeu iti asculta rugaciunea sau daca acel Dumnezeu, pe care ti-l poti reprezenta exista in fond sau nu. Si nici n-ai de ce te gandi ca stradaniile tale sunt copilaroase. In comparatie cu cel catre care ni se indreapta rugaciunile, toate faptele noastre sunt copilaroase.

Am pornit la vale, trecand pe sub teleschiul 2, indreptandu-ma spre cruce care era luminat. Am ajuns si am oprit perfect langa ea. Si totul in jur era scaldat in lumina, iar Valea Jiului se vedea in toata splendoarea ei. Luminile licareau pana in departari, pana in Petrosani. Iar unele case de pe versantii opusi, aveau becuri ce pareau a fi focuri de tabara. M-am asezat pe banca si mi-am adus aminte cat de trist eram cu doar un an in urma, in acelasi loc. Aveam pe atunci senzatia ca nimic bun nu mi se mai poate intampla. Si Doamne, cat puteam sa ma insel!

Nu o sa pot sa-mi explic niciodata cum un om care poate percepe si iubi atat de profund un parfum de floare, soarele in zori, un pisoi, un zbor de pasare, se inversuneaza atat de mult sa creada ca nimic bun nu se mai poate intampla in viata lui. A fost nevoie de ceva sa-mi deschida ochii... o noua „intalnire”. A aparut cu un zambet in viata mea atunci cand eu nu mai aveam niciunul de daruit! A aparut ca o raza de soare, de speranta, in bezna pustiului din viata mea. Si de atunci, multe s-au schimbat. Am invatat multe. Dar cel mai bine am invatat ca atunci cand pierd, nu trebuie sa pierd si lectia si sa privesc cu incredere spre viitor, caci undeva acolo, soarele va rasari intr-o zi si pentru mine. Asa a fost mereu si asa va fi si de acum inainte! In viata voi avea si infrangeri si reusite, e imposibil altfel. Si de atunci traiesc bucurandu-ma de fiecare reusita, de fiecare insucces, pentru ca orice ar fi, daca mi se intampla, inseamna ca traiesc. Si asta e cel mai important, iar tot ceea ce se intampla, se intampla pentru o ratiune anume care, de cele mai multe ori, este intr-un sens cat mai pozitiv pentru evolutia noastra spirituala. Nu exista alegere gresita! Exista doar ceea ce aleg eu. (vorbesc despre lucruri care au apus demult – n.a.)

Candva am mai fost pe aici si am admirat crucea luminata si departarile si am fost foarte trist. Trecuse ceva vreme de atunci. Acum, sincer, nu-mi mai aminteam ce anume ma intristase atat de mult. De fapt, nu mai puteam intelege. Si nu era nimic de inteles. Toate trec! Tristetea, deznadejdea, bucuria, se duc aidoma bucuriilor, pier, isi pierd sensul si valoarea si-n final vine o vreme cand nu-ti mai poti aminti ce anume te-a durut asa rau. Totul e trecator, chiar si suferinta.

Cu schiurile indreptate spre vale, sprijinindu-ma in bete, am mai aruncat o ultima privire crucii, una departarilor si, facandu-mi vant, am pornit la vale, hotarat fiind sa ma intorc noaptea in acest loc. Ajuns jos, nu i-am gasit pe partie pe fratele meu si Bogdan. Am mai luat un bilet la teleschi si, de sus, de unde am reusit sa ma eliberez fara sa cad, am zarit doua siluete pe banca, la Cruce. Am banuit ca sunt ei si le-am mai facut o vizita, insa, din cauza vitezei, am ratat oprirea si am luat o cazatura zdravana, prima pe partea dreapta! Am mai stat putin acolo, apoi am pornit la vale, hotarati sa luam pentru ultima data in acea zi teleschiul pana sus, de acolo sa mai urcam putin cu schiurile pe umar si sa coboram pe poteca din padure, pe care venisem, pana la cabana. Era bezna afara, dar mai bine preferam sa riscam orice prin acea padure, decat sa fim nevoiti sa mergem pe jos aproape o juma’ de kilometru, pe drum, cu claparii in picioare. Am ajuns si sus si ne faceam curaj unul altuia. Era o bezna totala, era imposibil sa vedem ceva jos. Ne ghidam doar dupa dunga de cer ce se vedea deasupra, printre copaci, care ne indica faptul daca mai suntem sau nu pe poteca. Din fericire, poteca era ceva mai lata (e vorba de drumul de legatura intre partii – n.a.), cam doi metri, asa ca aveam timp sa ghicim daca suntem sau nu pe drumul cel bun. Cerul era senins, un sfert de luna se ghicea undeva in departare. Mii si mii de stele ne priveau si ne zambeau. Le zambeam si eu, gandind ca poate si drumul meu este scris undeva, acolo sus, in ele. In fond, astrologia cred ca nu e nimic altceva decat o incercare de a ordona si a sistematiza multele feluri de oameni, destine si chemari, deosebite intre ele.

Am pornit, eu primul, Bogdan dupa, apoi fratele meu. Am zis ca o sa coboram incet, dar mi-am dat drumul, vazand ca nu prea pot sa franez. Am trecut printr-o portiune cu multe damburi, la finele careia pana si eu m-am mirat ca am mai ramas in picioare si, cand am vazut iesirea din padure, m-am indreptat cu spor spre ea. La iesire din padure m-am oprit. A aparut ceva mai tarziu si Bogdan, insa fratele meu abia dupa 10 minute. Comunicand prin tipete, am inteles ca a cazut si nu poate sa-si prinda schiurile. Cand a venit si el, am coborat panta, fara a banui vreodata ca as fi putut cobora pe acolo. Eu credeam ca sunt inca pe partie. Dar am ajuns cu bine la drum, la cabana, am mancat, ne-am spalat, am terminat berea pe care o mai aveam si ne-am culcat, fericiti. O noua zi ne astepta si trebuia sa ne odihnim, pentru a o trai.

A TREIA ZI (26.02.2004)

"Incrucisarea a doua priviri, o clipa de tacere intre doi oameni, un simplu cuvant care nu ajunge pana la urechile celuilalt, pot fi un strop de istorie universala." L. Blaga



Viscolul


Dimineata ne-am trezit cam pe la 8 si am coborat sa mancam jos, la sala de mese. Si atunci am vazut ce se intampla afara. Ningea viscolit, un viscol cum foarte rar am vazut. De fapt, daca stau bine sa ma gandesc, asa un viscol nu mai vazusem pana atunci! Zapada proaspata era de peste 30 de cm, iar vantul sufla nebuneste. Vizibilitatea era foarte redusa iar fulgii intrau in ochi de cum deschideai usa la cabana, iar noi nu aveam ochelari de schi. Nu aveam de niciun fel. Frumoasa zi de schiat, ne-am zis noi! Dar, cum era ultima noastra zi de schiat, ne-am hotarat sa profitam de ea asa cum era. A doua zi urma sa plecam.

Dupa masa, ne-am facut planul sa coboram pana la cabana Salvamont si de acolo sa urcam cu teleschiul nr 2 pana sus, in varful partiei. Zis si facut. Am pus schiurile in picioare si am coborat pe ele, pe drum. Eu am pornit inainte. Zapada era foarte grea. Afanata, mare si fara nicio urma pe ea. Nu coborase decat o singura persoana, cu bocancii. Erau singurele urme. Nefiind panta forte mare, la inceput, prin padure, nu aveam viteza foarte mare. Am iesit cu bine din padure si, pe scurta portiune fara inclinatie pe care trebuia sa ma imping cu betele, pana porneam iar la vale, m-am saturat de viscol. Nu pot sa explic in cuvinte cum era. Ceata si ninsoarea si zapada ridicata de vant nu permiteau sa vezi la mai mult de 30 m departare, iar vantul baga toata zapada in nas, in ochi, in gura, unde putea, incat mergeam numai cu ochii inchisi. Auzeam vantul cum sufla si fulgii mergeau paralel cu pamantul, nu se asezau pe el. Am trecut de aceasta portiune si am pornit la vale. Panta inclinata a drumului a facut sa prind viteza si cum nu vedeam mai nimic in fata si nici expert in schiat nu eram, asa in viteza cum eram, mi s-a infipt un schi in zapada si am plonjat ca in piscina in zapada afanata de pe drum. Capul si jumatate din partea de sus a corpului era sub zapada. M-am chinuit sa ma ridic, sa ma scutur de zapada, dar nu puteam sa scot schiurile nici din zapada, nici din picioare. Il asteptam pe Bogdan sa ma ajute, dar nu venea nici el. Patise si el acelasi lucru, ceva mai sus. M-am ridicat pana la urma din zapada si am pornit la vale, mai grijuliu si am ajuns jos cu bine.

Am mai platit pentru inca o zi pentru schiuri si ne-am indreptat toti 3 spre teleschiul numarul 2.

Dar haideti sa va fac cunostinta cu cei trei temerari (poza de grup):

/Straja/resize_of_04.jpg

Ma uita la aceste poze si ma gandesc ca nu le va putea privi nimeni asa cum le privesc eu si doar privite cu nostalgia amintirii oricarui inceput ele capata sens si valoare (sentimentala).

Am urcat in el. Pana cand am ajuns in dreptul Crucii, a fost bine in teleschi ca eram adapostiti de vant tocmai de panta pe care o urcam. Insa cand am ajuns in dreptul Crucii, am ramas singuri si neajutorati in fata viscolului. Pe jos zapada nu prea era deloc, doar gheata peste care trecea purtat de vant un praf subtire de zapada, astfel schiurile fiind foarte greu de manevrat si cerand multa atentie, sa nu pierzi teleschiul. Cu o mana ma tineam de teleschi, cu cealalta tineam betele pentru schi si, nici eu nu stiu cum, am reusit sa nu cad si sa nu iau nici un stalp in brate. Urcusul continua lin, dar frigul m-a patruns pe unde a putut el mai bine. Peste caciula aveam trasa o gluga, insa prin urechea drepta vantul starnea ecouri. Nu puteam sa deschid ochii aproape deloc, decat daca intorceam capul intr-o parte, pentru ca viscolul venea aproape perpendicular pe mine. Am simtit ca daca mai dureaza mult o sa intepenesc. In sprancene mi se stransese deja gheata. Noroc ca nu aveam barba, ca altfel m-as fi transformat intr-un veritabil Mos Craciun. Nu mai vedeam nimic, nu mai rezistam si i-am strigat lui Bogdan in spate ca eu nu mai pot, imi dau drumul. Dintr-un grup de persoane din stanga mea, pe care nu i-am vazut, aud o voce care-mi zice repezit: "Pai aici trebuie sa-ti dai drumul". Noroc cu baiatul ala, ca pancarda pe care scria "debarcarea obligatorie" era complet ingropata in zapada.

M-am eliberat din teleschi, dar debarcarea se facea pe o zona plina de gheata si in panta, asa ca am luat-o la vale, cu spatele, schiurile mi s-au impotmolit in zapada si in cadere s-au rasucit, sucindu-mi si mie genunchiul. M-a durut o saptamana dupa aceea. Ingropat in zapada, cu schiurile blocate si cu piciorul intors, mi-am pus toate sperantele in Bogdan care tocmai ajunsese si ii ceream sa ma ajute, sa-mi scoata schiul din zapada. Dar Bogdan mi-a zis sa astept sa se scuture si el de zapada. M-am ridicat pana la urma singur si am privit in jur. Nu vedeam mare lucru. Daca nu as fi "simtit" incotro e valea, nici nu as fi stiut incotro sa o iau. Vantul sufla atat de tare ca eram nevoiti sa tipam sa ne auzim. Si ningea atat de abundent! Fata ma ustura din cauza fulgilor de zapada care erau zvarliti, parca in dusmanie, de catre vant. Simteam ca nu mai rezist, te obosea si psihic acea inversunare a naturii... era obositor si inspaimantator, dar in acelasi timp fascinant! Un adevarat spectacol. Natura se juca putin si deja m-am ingrozit? Ce m-ai fi facut insa daca s-ar fi suparat? Nici nu vroiam sa ma gandesc, singurul meu gand fiind sa ajung cat mai repede jos si sa intru in cabana sa beau un ceai cald. Era tot ce imi doream.

Nu vedeam partia, dar mi-am dat seama ca eram in afara partiei, eram pe partea stanga de teleschi. Bogdan zice sa coboram pe unde suntem, dar cum nu stiam ce e in fata, nu am riscat. Am asteptat un spatiu gol intre teleschiuri si am trecut pe partie. E foarte greu sa mergi pe viscol si zapada mare, proaspata si afanata, nebatuta, mai ales cand esti incepator. M-am mai infundat de vreo doua ori in zapada, pana sa ajung jos. Asta nu era vreme de schiat si nici zapada nu era buna. Pe partie, maxim 5 sau 6 persoane, cu noi cu tot. Insa teleschiul functiona. Chiar amandoua.

Ningea de ingropa si singura optiune pentru noi era un ceai cald, care s-a continuat cu un vin fiert, servit de aceeasi ochi albastri, indiferenti... dar nu reci. Priveam la ninsoarea de afara, la fulgii desi si mari, la tot ceea ce ma inconjura si puteam jura ca sunt intr-un basm. Asezat pe scaun, m-am lasat coplesit de o moleseala placuta, provocata de caldura si de vinul fiert. Ma simteam bine, in acel moment. Priveam fulgii. Ce viata scurta are un fulg! Se formeaza si atinge pamantul, in cateva minute. Cele cateva minute reprezinta viata lui de fulg. Insa drumul pe care-l are de ales pana jos, nu prea depinde de el. Depinde de conditiile meteo. Nasol! Bine ca macar noi ne putem alege drumul. Dar totusi, si noi suntem influentati. Sau doar credem ca-l putem alege, in realitate urmand un drum deja scris. Nu, nu are cum sa fie asas, oricum nu are rost sa-mi bat capul cu asta acum. Ceea ce e cel mai important, este ca un fulg nu dispare. Odata ajuns pe pamant, se uneste cu toti cei asemenea lui, formand un tot unitar, de neoprit: omatul. Odata ajuns aici, desi fulgul isi pierde propria identitate, participa cu propriile-i forte, nesemnificative, in intarirea puterii omatului. Iar acesta, poate fi devastator. Caci putine fenomene naturale fac mai multe distrugeri intr-un timp atat de scurt, precum avalansele. Odata indeplinita misiunea pe care o are, oricare ar fi ea, si zapada isi pierde identitatea, transformandu-se in suvoaie de apa, uneori chiar in viituri, urmandu-si necontenit drumul spre mari si oceane. Astfel, fulgul se reintoarce de unde a pornit, pentru a purcede iar la drum, intr-o noua viata, cu o noua misiune. Asa e si cu noi! Dar cum am putea oare face ca in viata asta, cea prezenta, sa nu trecem prin ea fara a nu lasa ceva in urma? Ceva care sa aminteasca generatiilor viitoare ca o data am trecut si noi pe aici? Sa traiesti clipa, sa iti traiesti viata din plin, s-ar putea ca la un moment dat sa nu te mai multumeasca. Sa simti ca mereu se intampla lucruri noi, dar ca toate trec si nu ramane nimic in urma. Ori traiesti, iti lasi simturile sa-si faca de cap si atunci poti gusta, ce-i drept, voluptati supreme, dar nu ai nici o aparare impotriva efemerului, fiind ca o floare, azi stralucitoare dar putrezita maine, ori te dedici unui ideal incercand sa inalti vietii fugare un monument si, in acest caz, trebuie sa renunti la viata, nemaifiind decat o unealta in slujba nepieirii, uscandu-te insa si pierzandu-ti libertatea si placerea vietii.

Ah, si viata intreaga imi e lipsita de sens daca nu pot dobandi si una si alta. Oare n-ar putea fi cu putinta asa ceva? Oare Dumnezeu, care le-a oranduit pe toate in felul acesta, a fost suparat pe propria-i creatie cand i-a lasat acest cusur – nostalgia? Nu, nu avea cum sa fie suparat daca a faurit muntii, brazii, cascadele, lupii, caprioarele, zapada, vulturii, padurea, florile, anotimpurile. Si de ce-ar fi nostalgia un pacat? Nu din acest sentiment provine, oare, tot ce-i cu adevarat frumos si sacru?

Noi am contiuat sa ne lasam in voia senzatiilor. Am contiunat sa schiem desi zapada nu era tocmai buna, am facut poze desi nu era vreme favorabila si n-aveam nicio idee despre arta fotografica, am ras, am cazut, am obosit.

/Straja/resize_of_09.jpg

Am pornit de la Platoul Soarelui, spre teleschiul 2 pentru a urca cu el si apoi sa coboram prin padure la cabana, pe poteca pe care am coborat seara trecuta. Pentru a ajunge la teleschi, trebuia sa coboram pe aceeasi mica poteca prin padure, pe care cu o zi in urma ma imprastiasem incercand sa evit niste persoane. Cu ceva mai multa experienta si cu zapada pe poteca mai buna, nu doar gheata, m-am bagat iar la coborat si am ajuns cu bine pana jos, desi pe ultima portiune imi tremurau picioarele de frica vitezei pe care o luasem si pe care nu mai puteam s-o controlez. Insa am ajuns cu bine. Slava Domnului ca n-a fost nimeni pe poteca!

Pana la teleschi ne-am intalnit si cu o caprioara (cred ca era mascul). Parca era un magar. Am urcat sus cu teleschiul pe acelasi viscol de nepotolit si am ajuns cu bine si la cabana, pe poteca din padure, pe zi, fiind o adevarata placere sa schiezi. Am avut cea mai mare viteza. Am mancat si eu eram nerabdator sa ma intorc pe partie, numai ca Bogdan obosise, vroia chiar sa doarma putin. Ehee... asa se ducea ziua.

Dupa o ora si ceva am pornit inapoi, pe acelasi drum pana la teleschiul numarul 2. Bogdan si fratele meu au pornit inainte, eu mai in urma, dar am luat viteza (imi placea!) si am trecut pe langa ei. Trebuia sa ne oprim la un magazin sa luam paine, dar le-am zis ca eu nu ma mai opresc. In fata mi-au aparut 4 persoane. Doi baieti mai in spate si un cuplu mai in varsta, ceva mai in fata. Am crezut ca cei doi ma vor auzi venind, dar ei vorbeau, vantul batea si nu m-au auzit. Cand am vazut ca mai am 3 metri si intru in ei, le-am strigat sa-mi faca loc si m-am incadrat pe dreapta, pe unde era putin loc. In stanga si in dreapta erau mormane de zapada, singurul loc de trecere fiind doar pe drum. Luati prin surprindere, cei doi s-au dat repede la o parte. Unul in dreapta, celalalt in stanga. Asta e! Nu am mai avut ce face. Am intrat in el cu toata viteza, l-am agatat cu umarul. Nu stiu daca el a patit ceva, dar eu m-am imprastiat pe vreo zece metri. M-am oprit numai bine, exact in fata magazinului... dar nu aveau paine.

Am pornit la teleschi si cand Bogdan si fratele meu au pornit, am observat ca se rupsese ceva la schiuri si am coborat sa le schimb. Le-am schimbat, am ajuns iar la rand, dar cand sa pornesc mi-am amintit ca uitasem ochelarii (unii de soare, de oras) unde am schimbat schiurile, la salvamont. De data asta ii luasem si mi-au prins bine, ca puteam tine si eu ochii deschisi. M-am intors, i-am luat. Intre timp, cei doi ma asteptau sus. Si se mirau: "De cate ori o fi cazut ala ma, de nu mai ajunge?!" Am urcat si eu si povestea a continuat: ne-am bucurat din plin de zapada, de tot ceea ce acea zi ne-a oferit.

Am schiat toata ziua, am cazut, am urcat pe partie cu teleschiul pana nu ne-au mai ramas bani decat de tren si de o paine. Doar atat. Mai avea ceva Bogdan pe card, dar acesta era inutil la Straja. Apoi am urcat pe jos pana cand am obosit. Nici bani de ceai nu mai aveam. Pe la 9 seara am hotarat sa plecam. Fratele meu a urcat cu teleschiul, ca isi pastrase un bilet, noi trebuia sa o luam cu schiurile pe umar, la picior, sa urcam toata partia Platoul Soarelui si oleaca mai sus, pentru a porni de acolo pe schiuri ca in seara precedenta, pana la cabana. Cat de mult era de urcat, tot era mai convenabil decat sa mergem pe drum.

Jos, la baza partiei, imi faceam curaj sa urc, asteptandu-l pe Bogdan (nu stiu unde era). Si atunci am vazut acei ochi albastri pentru ultima data. Fata statea in spatele geamurilor termopan, la caldura, si privea afara. Fiind in lumina, o vedeam foarte bine. Oare ce gandea? Poate ca am fi ramas amandoi uimiti sa aflam ca ne gandeam la aceleasi lucruri. Poate ca ar fi trebuit sa... sa ce? Multe lucruri trebuia sa le fac in viata si nu le-am facut.

Dupa ce a privit putin pe fereastra, s-a intors apoi la masa unde statea patroana si a intrat in vorba cu ea, cu spatele la geam. Iar eu mi-am vazut de drumul meu. Asa se intampla mereu, cand calatoresti: intalnesti oameni carora simti ca le-ai putea oferi un loc foarte larg in inima ta, dar iti dai seama ca, dupa ce s-au dus, nici macar cum se numesc nu mai stii. Te intelegi bine cu ei, poate chiar te ajuta sau ii ajuti si apoi dispar si ramai doar cu amintirea unui chip ce se sterge treptat, ca o poza veche pe care se aseaza praful, urmand ca in final sa nu mai fie decat o pata alba care reprezinta un lucru bun ce ti s-a intamplat odata anume.

Am urcat si panta aceea, pana sus, unde am ajuns fara suflare. M-am odihnit putin, viscolul continua sa sufle si am coborat iar prin acea padure, acel drum d elegatura intre partii. Fara incidente, cu bine, am ajuns jos. La cabana am mancat si, fiindca aceasta era ultima seara si aveam vreo 2 litri de vin de care nu ne atinseseram inca, ne-am imbatat.

ULTIMA ZI (27.02.2004)


"Intreaga suferinta din lume, apare din dorinta egosista de fericire doar pentru sine. Intreaga bucurie din lume, apare din dorinta de ai face fericiti pe ceilalti." Shantideva



Incheiere

A venit si mult neasteptata ultima dimineata la Straja. Ne-am trezit devreme, ca la ora 9 trebuia sa predam schiurile. Am pornit tot pe drumul ce cobora spre Salvamont, spre telescaun, tot pe schiuri. Insa, desi era 9 dimineata, zapada era topita, apoasa, pe unele portiuni de drum gasind numai apa deasupra zapezii. Era sa si cad intr-o balta din asta, care era ascunsa sub un strat subtire de zapada si pe care schiurile mi s-au oprit aproape brusc. Nu am mai avut parte de viteza in aceasta zi, din pacate.

Am predat schiurile, ne-am intors, am eliberat camera, am predat-o cabanierilor, am mancat ceva si apoi, in jur de ora 12, am pornit pe jos, spre Lupeni, ca noi nu mai aveam bani nici de o paine, in afara de cei de tren. Ultima paine o cumparasem dimineata, cand am lasat schiurile. Era un soare criminal, toate partiile erau inchise din cauza baltilor care se formasera deasupra zapezii. Se topea totul in mare graba, pe drum deja se formasera canale mari de scurgere a apei, de parca ar fi fost urme de tractor ce a derapat in zapada apoasa. Pana la urma apa si-a facut loc si in bocanci.

Baieti isteti, noi am mai si scurtat prin padure, nu am mers numai pe drum. Cum mergeam o data prin padure, pe urmele lasate de altcineva, simt o data cum tremura pamatul. Ma uit inapoi... cazuse fratele meu. La ultima scurtatura pe care am facut-o, am calcat intr-o mocirla ascunsa de un strat subtire de zapada si pana la genunche mi s-a dus piciorul. Abia l-am scos. O jumatate de ora am spalat la pantaloni cu zapada.

Am ajuns si in Lupeni, uzi bine la picioare, acolo am asteptat o ora in halta venirea trenului si am avut ocazia sa cunosc si “baietasii” de Lupeni. Stateau toti in jurul unei sticle de bere, o pasau de la unul la altul si o savurau care mai de care mai spectaculos. Apoi, probabil pentru ca nu s-au facut remarcati de felul cum savurau acea bere, au lovit in fata cu bulgari de zapada un batran care trecea prin fata lor. Si ce s-au mai distrat! Pai de ce nu? Cine mai avea curaj sa faca asa bravura? Erau tari, vai de mama lor!

In personal, pana in Petrosani, unde trebuia sa mai stam cam o ora, ne-am schimbat ciorapii, am mai uscat un pic bocancii. In Petrosani, ne-am mai plimbat putin, cu buzunarele goale, insa norocul ne-a suras. De la mare distanta ne-am vazut salvarea: un bancomat atat de mult dorit de Bogdan. Mai departe, cu bani in buzunar, ne-am luat si noi ceea ce ne mai poftea sufletul.

In Petrosani. Iarasi pe strada, iarasi primbarea prin frigul serii, printre cladiri de beton, total lipsite de frumustete, ca in majoritatea oraselor romanesti.

Am hotarat sa ne mai plimbam putin, sa nu ne plictisim asteptand in gara, am cautat suc si am luam Coca-Cola la 2 litri, am cautat si bere, dar n-am gasit. Am trecut si pe langa o pescarie si, intr-un bazin expus la geam, am vazut o multime de crapi vii, inghesuiti acolo, care se invarteau in cerc, cautand oxigenul de care aveau atata nevoie. Ma intreb, daca tot intri intr-o pescarie, de ce trebuie sa cumperi pestele viu? De ce sa vrei sa fii martor la agonia acelei biete fiinte? Imi inchipuiam oameni cu burtile iesite din pantalonisi si pe femeile lor, venind sa admire, sa aleaga... "Proaspat, proaspat vrem... de-la din acvariu!" Mi-i inchipuiam, privind prin geam la acei bieti pesti, pe vanzatori cum se reped sa scoata din acvariu pestii racorosi, argintii si sa-i ofere, cum pestii se lasa cuminti, in voia mortii cu gurile cascate dureros si ochii holbati si plini de spaima sau cum se apara de ea, furiosi si deznadajduiti. Am fost cuprins de mila fata de acei pesti si de o trista indignare, impotriva oamenilor: de ce sunt atat de nesimttitori si grosolani, atat de neinchipuit de saraci cu duhul si de natangi, de ce nu vad nimic, de ce nu vedeau gurile acestea, ochii acestia speriati de moarte, agonia, lupta deznadajduita, inspaimantatoare, inutila.

Ei, da’ si eu sunt la fel. Nu-mi amintesc ca dupa acea intamplare sa ma fi infiorat vreodata mancand pesti prajiti. Insa una e sa mananci o halca de carne si alta e sa vezi traind si murind halca de carne din farfurie!

Dar uneori, pe neasteptate, toata starea mea de bine era zguduita din temelii, senzatia de imbuibare si multumire de sine ma sufoca, linistea si bucuria ma paraseau, contemplam la suferinta, moarte, la zadarnicia oricarei actiuni si deznadejdea ma cuprindea. Insa din deznadejdea nascuta in mine de aceasta panorama a lipsei de sens, inflorea inflorea in mine brusc dorinta de bucurie ori de a asculta un cantec frumos sau de a admira ceva, pur si simplu. Sau cand admiram celrul albastru, priveam copacii sau ma jucam putin cu o pisica, regaseam bucuria copilaroasa a vietii. Sentimentul acesta dura o vreme si lumea devenea iarasi buna, minunata. Pana cand se instapaneau din nou celelalte, tristetea, ingandurarea, dragostea disperata, sufocanta, pentru pestii muribunzi, pentru animalele chinuite fara sens de nebuni, pentru florile gata sa se ofileasca, spaima de o viata natanga, porceasca si de oamenii ce se holbeaza, fara a fi in stare sa vada ceva. Stiu ca sunt instabil emotional si ca asta nu e tocmai sanatos. Dar tot mai bine asa, decat sa fiu instabil psihic.

Am parasit cu sufletul greu acei pesti ce-si traiau ultimele clipe ale vietii, expusi in vitrina, pentru a fi vazuti zi si noapte de trecatori indiferenti. Iar eu, daca nu eram indiferent, dar nici nu faceam nimic, ma diferentiam cu ceva fata de ceilalti? NU. Ce as fi putut face? Asa facem cu totii - zicem ca nu avem ce face si mergem mai departe, fara sa facem nimic, in nici un sens.

Ne-am intors in gara, am luat si bere si pe tren am avut asa o pofta de ras, incat toti trei am ras pentru tot trenul, pentru tot anul.

In Craiova ne-am intalnit cu un prieten care urma sa plece in acea seara la Straja. Am vorbit cu el, apoi am luat taxiul si am pornit spre casa, parandu-ne rau de ceea ce am lasat in urma.

Am zis la inceput ca fiecare om are propria lui masina de calatorit in timp. In trecut ne duc amintirile, in viitor sperantele. Dar tot ziua de azi ramane cea mai importanta si asta pentru ca ziua de ieri imi este invatatura pentru azi, iar ziua de maine poate fi o consecinta a celei prezente. Asa ca eu m-am decis ca azi si de acum inainte sa intampin viata cu convingerea ca ziua in care sunt si care mi-e data s-o traiesc, nu se va mai intoarce niciodata. Sa petrec fiecare minut cu pasiune pentru a face din ziua ce-o traiesc o deosebita si unica zi din viata mea. Marea provocare a mea e sa rezista zilnic pesimismului si sa cuceresc lumea cu un suras, ori cu o atitudine.

Si poate ce va scriu acum este deja un cliseu al zilelor noastre, dar eu, totusi, va invit sa ne pregatim pentru a incepe un nou an in care care putem visa ca orice dorim sa realizam este posibil si vom indeplini asta cu bucurie si demnitate.

Privind stelele, din taxi, am gandit: fiecare apus vine pentru a lasa locul unui nou rasarit. Si am zambit: Oare care din cele 7 minuni ale lumii, este mai importanta pentru noi si mai minunata, decat iubirea?

_____________________________________________________________________________

Am auzit atat de des vorba asta, din frageda pruncie si in toata adolescenta: „O sa vezi tu cand o sa ai 30 de ani!” In cateva luni implinesc 30 de ani... si n-am vazut nimic! Stie cineva ce-ar fi trebuit sa vad?

01 decembrie 2010

Hoinari prin Cozia (17 – 18 oct. ‘09)

There are no unrightable wrongs

There are no believable gods

There are no impossible dreams

There are no incurable ills

There are no unsaveable souls

Do you know what I mean?

I don't ask much...


Acest jurnal a fost inceput luni, 19 octombrie 2009, adica a doua zi dupa weekendul povestit aici, cand am ajuns in mod neprevazut la tara, in satul bunicilor unde am crescut si copilarit si a fost terminat tarziu in noapte cateva zile mai tarziu. Jurnalul a fost scris intr-un caiet, in acele zile petrecute acolo, singur, pe o vreme autentica de toamna, cu ploaie, ceata, burnita, pamant reavan, ud si aburind, cu nori cenusii, mohorati, care scurtau linia orizontului coborand pe pamanat, cu suvoaie de apa siroind peste tot pe afara, namol si culori aprinse, rosietice, amestecate cu verdele inca viu al padurii de stejar ce se zareste in orice clipa de la fereastra casei bunicilor mei, precum si cu foc in soba si o cana de lut plina cu vin rosu, proaspat scos din butoi, alaturi... datorita vremii, au fost intreruperi ale curentului electric, asa ca seara scriam la lumina lumanarii.Abia zilele astea mi-am facut timp sa transcriu jurnalul din acel caiet, pe calculator, laceva mai bine de un an dupa ce ele au fost asternute pe hartie.

_____________________________________________________________________________


TRASEU: Pausa – Cab. Valea Marului – Manastirea Stanisoara (drum forestier, 1 h 30 min.) – Cabana Cozia ( BA, 3 h si 30 min.); Cabana Cozia – Muchia Turneanu – Manastirea Turnu (BR), am facut 2 h si 45 min. dar am uitat cat este timpul oficial trecut pe indicatoare, presupunand ca l-am stiut vreodata.

Surse de APA: 100 m mai sus de cabana Valea Marului, pe stanga drumului, izvor amenajat; manastirea Stanisoara; cabana Cozia; la coborare, pe traseul de pe Turneanu marcat cu banda rosie exista un singur izvor, cam la 2-3 ore de la cabana Cozia, la 30 de minute dupa intersectia cu traseul marcat cu triunghi rosu, in sensul de coborare, dar nu are apa tot timpul.

DIFICULTATE TRASEU: usor, accesibil tot timpul anului cu echipament adecvat anotimpului si conditiilor meteo prognozate; diferenta de nivel este de aproximativ 1200 m.

CABANA COZIA: 25 lei/pers. Incalzire cu lemne in sobe de teracota, asternuturi curate. Un singur cabanier care este si bucatar. Iarna, cabana nu are meniu, se serveste doar omleta si ce se nimereste sa fie gatit (vreo ciorba, ceva). Nu are apa curenta in anexa unde se doarme, buda e „in fundul gradinii”, apa curenta fiind doar la bucatarie si in baia de la sala de mese, iar preturile la bar sunt, in general, mai mici decat la un restaurant de oras.

_____________________________________________________________________________





Hoinari prin Cozia (17 – 18 oct. ‘09)



"Nesupusi nici unui om, dependenti doar de vreme si de anotimp, fara vreun tel inaintea ochilor, fara acoperis deasupra capului, fara a avea nimic al lor si expusi cu totul hazardului, asa isi duc hoinarii viata lor copilareasca si viteaza, saracacioasa si ferma. Ei sunt fii lui Adam, ai celui alungat din Paradis, si fratii nevinovatelor animale. Ceas de ceas iau din partea cerului ceea ce li se ofera: soare, ploaie, ceata, zapada, caldura si frig, tihna si necaz. Pentru ei nu exista timp, istorie, nazuinti si nici acel idol ciudat al evolutiei si al "progresului" in care cred cu atata disperare cei asezati. Un vagabond poate fi aspru sau tandru, rafinat sau badaran, viteaz sau sfios, insa in inima lui va ramane mereu un copil, intotdeauna va trai precum in prima zi a lumii, inainte de inceputul intregii Istorii, intotdeauna viata lui va fi calauzita de instincte putine si simple. Inlauntrul sau poate sti cat de firava si trecatoare e intreaga viata si cat de jalnic si de sfios isi poarta orice vietuitoare putinul ei sange cald prin nesfarsita gheata a spatiilor, sau nu poate decat sa dea curs, copilareste si lacom, poruncilor bietului sau stomac; intotdeauna este opusul si dusmanul de moarte al celui avut si al celui asezat, care il uraste, il dispretuieste si se teme de el, pentru ca nu vrea sa i se aduca aminte de toate cate sunt: de efemeritatea intregii existente, de necontenita ofilire a tot ce este viata, de neinduratoarea moarte de gheata, care umple universul din jurul nostru." Hermann Hesse


Era ora 22. Vineri seara. De o saptamana si cateva zile (intrerupte de un weekend in Fagaras) schimbasem capitala cu Craiova. Mama m-a intrebat direct: “unde mai pleci weekendul asta?”. Chiar daca vremea se anunta cu ploi, ninsori si frig, nu-si facea iluzii ca as putea ramane in weekend acasa. Dar a surprins-o raspunsul meu: „nicaieri!” – asta neinsemnand neaparat ca nu voi pleca, ci ca in acel moment nu aveam nici un plan.La ora 22:30, in urma unei convorbiri la telefon, o anunt pe mama mea ca plec dimineata la ora 4 la munte. Si nu mi-a amintit nimic despre faptul ca doar ce zisesem ca stau acasa, nu mi-a zis nici de vreme, m-a intrebat doar unde plec. In Cozia.

Mancare aveam de gand sa iau ce voi gasi in frigider. Cum n-am gasit nimic, m-am apucat sa-mi pregatesc. Spaghete cu branza, ca nu aveam macaroane, clatite cu gem de gutui, facut in casa, oua fierte si melcisori cu lapte. Dar, inainte de a incepe povestea cu muntele, fac o paranteza cu pregatirea acestor melcisori.


In graba le-am facut pe toate. In paralel cu laptele, fierbeam si apa pentru ceai. Am facut un litru de ceai cremos de fructe, asortat cu oleaca de ceai negru si zahar dupa gust, care a fost gata inaintea melcisorilor cu lapte. Iar motanul meu, ca niciodata, a ales drept pat pentru siesta sa de seara un scaunel care aproape ca era lipit de aragaz. Cum eu eram ocupat cu turnarea ceaiului in termos, am uitat de lapte, care a dat in foc.O spuma alb murdara a inundat aragazul si, ceea ce-i de-a dreptul alarmant, a ajuns coada motanului, care a avut exact aceeasi reactie ca si cum un caine s-ar fi infipt in mandretea lui de coada. Dupa ce a ramas suprins ca nu vedea nici un caine si sarind agitat de pe scaun, a descoperit ca eu port toata vina, mi-a intors spatele, astfel manifestandu-si intentia de a intrerupe orice relatii cu un stapan incapabil sa protejeze mandretea de coada a celui mai plictisit motan din intreg sudul Romaniei.

Dupa ce am incheiat „operatiunea gatitul”, am inceput actul doi – bagajul. Aveam clar in minte fiecare lucru pe care vroiam sa-l iau, dar nici cea mai vaga idee unde se aflau majoritatea dintre ele. Inca nu terminasem despachetatul si aranjatul boarfelor rezultate in urma transhumantei Bucuresti – Craiova, asa ca intreaga mea camera arata ca un depozit de haine S.H. Am inceput cu sarg cotrobairea prin mormane dupa cele de trebuinta, fara sa observ ca intre timp motanul gasise loc prielnic de refugiu fata de un stapan iresponsabil, perna de pe patul din camera mea, unde si adormise. Si cum aruncam in stanga si in dreapta ceea ce nu-mi era necesar, i-am aruncat in cap o pereche de manusi de ski, fapt cu totul neobisnuit si prompt dezaprobat de parosenie, stingherit din visele-i dulci. Dupa ce s-a dezmeticit, s-a intins astfel ca intreaga dumisale fiinta paroasa sa exprime un enorm repros, ceva de genul „in casa asta nu mai e de trait”.

Bagajul a fost gata la ora 2 noaptea, iar la 4 trebuia sa plec. Am adormit, m-am trezit cand a sunat ceasul, dar nu complet, m-am imbracat, am chemat un taxi si am ajuns in gara fara sa stiu prea bine ce e cu mine, de unde vin si unde ma duc. Stiam ca trenul pleaca la ora cinci si cinci minute, dar pe tabelul cu plecari din gara nu vedeam nicaieri ora 17:05. Dupa ce am realizat ca de fapt e dimineata, am vazut si trenul personal la ora 5:05, cu plecare de la linia 26. La casa de bilete insa, in loc sa cer bilet pana in Valcea, initial am cerut pana in Petrosani. Intr-un final am urcat in trenul care trebuie, cu biletul bun, am gasit un compartiment gol in care era cald, mi-am pus rucsacul drept perna si m-am lungit pe bancheta, hotarat sa dorm pana la destinatie. Dar odata lungit a disparut orice urma de somn.

Afara era mohorat, frig, umiditate si ploua marunt. Norii erau asa de jos incat, chiar si in bezna noptii, ii puteam zari conturandu-se in lumina orasului, reflectata pe ei. Si vremea asa a ramas pana in clipa de fata cand scriu acest jurnal, la caldura focului din soba, ascultand rapaitul ploii pe tabla acoperisului ca o mitraliera ce rasuna in departare.

Dincolo de inceputul ei astrologic, pentru mine toamna a inceput mereu, nu odata cu prima frunza ruginita zarita, nici incepand cu oficiala zi de 1 septembrie, ci odata cu prima ploaie ce pare ca nu se mai sfarseste. O haina mai groasa, umbrela in mana cand iesi din casa si obligatoriu incaltari solide si impermeabile in picioare; ceata, umiditate si apa siroind pe strazi, amestecata cu frunze moarte – asta inseamna pentru mine ca a venit toamna.




PRIMA ZI


Pausa – Cab. Valea Marului – manastirea Stanisoara (drum forestier) – Cab. Cozia (BA, 5 h 30 min.)

In Valcea ne-am intalnit si am plecat mai departe, pana in Caciulata, cu un microbuz. Am trecut podul peste Olt si am pornit pe drumul forestier spre Manastirea Stanisoara, cu trecere pe langa cabana Valea Marului. In fata noastra ar fi trebuit sa se vada masivul Cozia. Dar nu se vedea. Era in nori. Era multa umiditate, atmosfera mohorata, pe jos ud, dar nu ploua. Prin jur, toamna incepuse sa-si intre in drepturi. Frunze uscate erau din belsug prin jur, altele cadeau... unii copaci aveau coroana galbuie, altii portocalie, altii rosie ca focul. Doar fagii dezamageau – coroana lor nu prea era colorata, fiecare frunza ingalbenita cazand imediat fara sa-si astepte suratele inca verzi, putin palide, sa ingalbeneasca si ele. Intr-o padure de fag, toamna se vede cel mai bine pe sol. Padurea de fag nu se coloreaza niciodata in acele culori incendiare in care toamna imbraca padurile de stejar. Stejarul e un copac tare. El isi pierde ultimele frunze, abie cand mugurii celor noi incep sa mijeasca. La fel se intampla si cu o dragoste mare ce salasluieste intr-un suflet puternic. Desi e moarta, ea inca se mai tine. Doar o dragoste noua, invioratoare, ii poate lua locul.

Oficial, drumul forestier pana la manastire se parcurge intr-o ora juate - asta daca in trecerea ta pe langa cabana Valea Marului, atunci inchisa, nu-ti ies in cale, alergand infometati, un caine si o pisica.


/Cozia/resize_of_dscf1978.jpg


N-am vazut niciodata o pisica sa alerge ca un caine in intampinarea unui om, precum n-am vazut nici vreo pisica atat de infometata incat sa manance si paine goala... Si trebuie sa marturisesc, rar am vazut o pisica asa frumoasa:


/Cozia/resize_of_dscf1981.jpg


Cum, cum ai putea, privindu-l, sa crezi ca nu inseamna nimic, ca nu are suflet, ca e condamnat doar pentru ca nu are constiinta de sine si de cele din jur? Ba dimpotriva, din moment ce ni se spune ca tocmai capatarea constiintei binelui si raului reprezinta condamnarea noastra, ce nu poate fi spalata decat prin botez (care se face doar in biserica si numai contra cost – dar asta-i alta poveste), atunci pot vedea in acest biet animal o fiinta mai pura si mai binecuvantata decat omul. El a ascultat povata primordiala si n-a muscat din fructul oprit. A ramas pur, natural. El nu stie ce e binele si raul. Omul stie si, tocmai din acest motiv, e mult mai grav ca alege sa faca rau.Suntem pacatosi pentru ca stim ce e bine si ce e rau, dar alegem raul. Un animal insa, ce stie el despre rau si bine?! Si doar pentru ca nu stie sa faca rau in mod deliberat si nici bine, desi aceeasi flacara palpaie si in el ca si in noi, suntem invatati ca nu are suflet. Si in baza acestei credinte omul, constient si doar pentru confortul sau interesul sau personal, a exterminat milioane de fiinte, mii de specii. Si pentru asta se crede Fiinta Suprema, fiul unui Dumnezeu inventat tot de el. Omul are suflet, animalele nu! – ca asa ne e mai usor sa le mancam, sa le sacrificam, sa le executam...

Ce copii suntem, cu totii!


/Cozia/resize_of_dscf1980.jpg


Dupa hranisrea „jivinelor”, ne-am ales si cu ghid pana sus, la cabana Cozia. Patrocle, care s-a dovedit a fi, de fapt, catea, ne-a condus pana la cabana. El a facut traseu dublu, pentru ca, avand tractiune 4 x 4, o lua mult inainte, apoi se intorcea la noi sa vada daca venim. Si parca ii citeam pe chip, intrebarea: „Veniti, sau va duceti?”

Drumul spre Manastirea Stanisoara e lin, are aproximativ 7 km si ne poarta pe sub coroane de fag. La aproximativ 100 m dupa cabana Valea Marului, pe stanga, este amenajat un izvor, care are debit tot timpul anului. Pe traseu, pana sus la cabana, apa mai avem doar la Manastirea Stanisoara. Cand mai aveam aproximativ 20 de minute pana la aceasta manastire, a inceput o burnita marunta, care nu-mi amintesc sa se mai fi oprit pana cand am ajuns la cabana.


/Cozia/resize_of_dscf1984.jpg


La Stanisoara, exact deasupra fanarului langa care ne-am oprit o clipa, cam cu o palma mai sus se odihneau norii. De aici in zilele senine e o priveliste fascinanta asupra masivului. Se vede foarte clar si cascada Gardului, se vad si Coltii Foarfecii... dar noi n-am vazut nimic. Doar nori si ceata. Patrocle, ghidul, ne privea dezaprobator pentru stationarea noastra pe asa vreme si intr-un loc neadapostit. A luat-o inainte sa ne arate calea si n-am vrut sa-l dezamagesc spunandu-i ca e a 10-a oara cand urc pe acest munte... l-am lasat sa creada ca el ne conduce, daca asta il facea sa se simta bine. Ploaia s-a mai intetit. Initial intentionam sa facem un ocol pana la cascada Gardului (cam 45 minute dus intors de la manastire), dar am renuntat datorita vremii nepotrivite pentru acea incursiune in inima muntelui.


/Cozia/resize_of_dscf1983.jpg


De la manastirea Stanisoara incepe, de fapt, muntele. Adica adevaratul urcus. Traseul este accesibil tot timpul anului, cu echipament adecvat anotimpului si conditiilor meteorologice prognozate. Diferenta de nivel este de aproximativ 1200 m, din Caciulata si pana la Cabana Cozia.

Cu ploaia in fata, am pornit la drum. In vreo 10 minute am ajuns la un adapost de vreme rea, cam precar, iar acolo am facut un popas pentru mancare. Pusesem gand rau melcisorilor cu lapte dinainte de a ajunge la manastire. Acum ii devoram, impartindu-i intre noi si cu patrocle, insa nu in mod egal. Dupa hranire, cu alimentarea facuta, ne-am avantat la drum prin ploaie si ceata spre ce-o fi sa ne astepte inainte.

Toamna este frumoasa in orice padure te-ai afla. Traseul urca ceva mai sustinut prin padurea de fag si printre trunchiuri de copaci cazute. Vantul nici macar nu adia. Ploua marunt si era atata umiditate in aer incat daca as fi dat mai hotarat din brate, cred ca as fi putut inota.

Culorile frumoase ale toamnei care ne inconjura din toate partile, inclusiv de sus, le-am admirat cu toata melancolia sufletului meu. Din pacate insa, vizibilitatea nu depasea 30 m. Cand am ajuns la primul punct belvedere (stanca aflata in stanga potecii, cand aceasta face un cot brusc la dreapta, situata la aproximativ 45 de minute de la manastirea Stanisoara), acolo unde peisajul mi-a secat izvorul cuvintelor de atatea ori, lasandu-ma aproape mut de uimire de fiecare data, acum nu vedeam nimic. Ba chiar aveam curaj sa stau drept, in picioare, pe buza stancii, pentru ca nu vedeam fundul prapastiei de sub mine. Frumoasa vreme pentru „prima data in Cozia”, n-am ce zice! Cristina intalnea prima data acest masiv.

Dar o astfel de vreme te indeamna sa-ti doresti atat de mult sa vezi cum arata locurile pe unde ai trecut, incat n-ai avea nici o retinere sa pasesti spre acelasi masiv, pe acelasi traseu, chiar in weekendul urmator, daca vremea se anunta frumoasa.In fata ne astepta zapada. Noi nu stiam. A aparut brusc, luandu-ne cateva clipe pana sa realizam. La inceput a aparut doar ca o amagire, ca o bruma depusa doar pe unele palcuri de vegetatie, sau pe trunchiuri de copaci cazute. Apoi a inceput sa devina mai insistenta. Urcam prin ceata, minutele treceau, petele de zapada se inmulteau, pana cand am zarit undeva in fata linia dincolo de care, spre varf, stratul de zapada devenea compact. O adevarata incantare. Am luat omatul in mana – era ud si rece.


/Cozia/resize_of_dscf2014.jpg


Zapada era bine agatata si pe brazii care incepeau sa se iveasca printre fagi, insa era cald, peste limita de inghet, asa ca de sus ne ploua mai serios apa care se topea din zapada de pe ramurile si frunzele copacilor.

Dupa o unduire mai lina a potecii, ajungem in locul unde batrana punte de lemn, care unea malurile unei rape, s-a prabusit, asa ca trecem prin dreapta, pe la baza stancii, unde exista si cabluri de sustinere. De aici incepe o zona cu urcus sustinut, care dureaza aproximativ 30 de minute. In prima faza, dupa trecerea cu cablu de care am amintit, poteca coteste putin la stanga si dupa aproximativ 20 de metri vireaza dreapta. Aici, dupa cativa metri, poteca trebuie cautata in dreapta (chiar daca nu pare a fi poteca pe acolo) si nu in stanga cum s-ar crede dupa constitutia solului. In stanga e doar o parere, nu e nicio poteca. Aceasta se afla in partea dreapta in sensul de urcare, dupa cum am zis, cam la 2 metri inaltime. Se vad un fel de trepte facute in pamant care faciliteaza urcarea (asta daca nu e zapada). Ascensiunea este abrupta doar cativa metri, dupa care se mai domoleste.

Aici am decis sa-mi schimb garderoba, pentru ca transpirasem bine datorita efortului depus la urcare, iar acest fapt, cumulat cu umiditatea excesiva, imi crea o stare de disconfort. Cozia nu este un munte periculos sau expus iarna, insa are si el gradul sau de dificultate mai ales la urcare si ma refer aici in primul rand din punctul de vedere al efortului. M-am oprit sub un perete de stanca si in timp ce ma schimbam, ne-a inghetat sangele in vene o bucata de gheata si zapada (poate chiar si o piatra), care s-au pravalit de sus chiar langa noi.

Am pornit mai departe si tocmai cand pare ca urcusul s-a domolit de tot, urmeaza partea cea mai accidentata a traseului, cu stanci si inclinatia pantei mare, avand si mici praguri de vreo 50 cm, zona fiind prevazuta cu cablu de sustinere in caz de nevoie. Cablul este pentru ajutare la ridicarea peste praguri si nu pentru ca ar exista risc de cadere in vreo prapastie. De altfel, intregul traseu nu este expus, nu contine prapastii aflate in vecinatatea potecii. Zona cu cablu are vreo 15 m lungime. Dupa trecerea acestui pasaj, in aproximativ 5 minute ajungem la cel de-al doilea punct belvedere, unde este amenajata si o bancuta. Acest loc ofera o priveliste uimitoare... noi insa n-am vazut nimic altceva decat norii care ne inconjurau din toate partile. N-am stat prea mult si ne-am continuat drumul spre cabana. De aici mai sunt aproximativ 50 de minute, iar poteca se strecoara numai printre brazi.

Am inceput sa ne intalnim cu alti turisti. Doua persoane coborau, insotite si ele de un ghid patruped (n-am intrebat lor cat le-a cerut), iar mai sus am depasit doi baieti care urcau, si ei dati in consemn altui ghid patruped.

Stiu sigur (din celelate 9 ture facute pe aici), ca poteca printre brazi este placuta. Acum insa, pe langa mormanul de zapada pe care un brad insolent a catadicsit sa mi-l tranteasca dupa ceafa, mai tot drumul ne-a „plouat” cu stropi mari din zapada care se topea grabita de pe cetina brazilor.

Cand am atins linia piciorului care urca spre varf, ca niciodata, vantul nici macar nu adia. Acolo e primul loc de unde se vad Fagarasii, atunci cand vremea permite acest lucru si, de obicei, mai ales iarna, e primul loc unde vantul aproape ca te tranteste la pamant, ca doar vine cu elan, tocmai din Alpii Transilvaniei.

Acum nu era nici vant, nu se vedea nici Fagarasul. Doar zapada. Si brazi. Si munte – Cozia, atat de incarcat de amintiri. Si noi. Si in curand a aparut cabana.

La iesirea din padure, pe viscol, de obicei poteca ce merge putin spre stanga nu mai poate fi gasita si urmata. Dar daca urcam drept, dupa circa 100 m ajungem in drumul forestier care leaga cabana de releu.Ajunsi la acest drum, cotim stanga si in cateva minute, urmarind drumul, ajungem in fata cabanei. Datorita acestui drum, care faciliteaza accesul auto pana la cabana, evit acest masiv vara. Chiar si acum, cu toata zapada din jur, in fata cabanei erau parcate vreo 4 masini.


/Cozia/resize_of_dscf1989.jpg


Acum am ajuns a 10-a oara la aceasta cabana (niciodata vara) si am fost intampinat de doua potai care vroiau sa-l ia la intrebari pe patrocle (neintelegeri intre ghizi). Tot in fata cabanei ne asteptau si 3 pisici lasate afara, aciuate pe pervazul cabanei. In interiorul cabanei galagie, oameni bucurosi ca au ajuns, haine la uscat, langa soba si caldura. Asta era bine.

Am baut ceai cald din termos, ne-am odihnit oleaca, am platit cazarea, am luat cheia de la camera si am pornit spre anexa unde eram cazati. In camera era frig. Nici un lemn langa soba. Am iesit afara si am adus un brat de lemne de la depozit. Inainte, am trecut pe la cabanier sa-i cer niste chibrituri si, pe langa acestea, mi-a mai dat o bucata de carton si cateva lemnusele subtiri si uscate pe soba personala, care mi-au facilitat aprinderea focului.Am aprins focul in cateva secunde, dar a durat mai bine de o ora pana sa se incalzeasca in camera. Mai tarziu insa, s-a facut atat de cald incat, de cateva ori, am simtit nevoia sa deschid geamul.

Fereastra dadea spre Fagaras. Dar nu se vedea nimic. Apa curgea din brazii aflati la cateva palme de fereastra camerei noastre . Zapada fremata, topindu-se.


/Cozia/resize_of_dscf1993.jpg


Ne-am schimbat, am mancat si, putin dupa ora oficiala a apusului, la crepuscul, am hotarat sa iesim si sa urcam pe varf, chiar daca nu se vedea nimic din cauza norilor. Ferm convins fiind ca afara este ceata si ca oricum e deja intuneric, am lasat aparatul foto in cabana. Cum am iesit, am observat doua lucruri: nu mai curgea apa din copaci si de pe cabana si, mult mai important, norii de la nivelul nostru se retrasesera, lasand varful Cozia si cabana deasupra celei mai spectaculoase mare de nori vazuta de mine vreodata, pana in acel moment. De la coltul cabanei, urmand cu privirea linia drumului, am zarit semetele varfuri ale Fagarasului, complet invaluite in zapada, cum se iteau semete dintre valurile de nori. Deoarece era tarziu si riscam sa pierdem privelistea datorita intunericului care se lasa, am luat-o aproape la goana spre varf, uitand ca de acolo nu se vede Fagarasul datorita padurii de brazi. Si cum ma grabeam eu spre varf, un alt ghid patruped a luat-o inainte, iar eu m-am dus dupa el si in loc sa ies pe varf, am ajuns undeva sub acesta, spre vest, insa intr-un loc din care am vazut in toata splendoarea ei, cea mai frumoasa si spectaculoasa mare de nori. Eram cu adevarat dincolo de nori, deasupra lor... si ce nori!

In departari se iteau intunecate deasupra norilor, semetele creste ale masivelor din partea vestica, de dincolo de Olt. Se ghiceau crestele Parangului, ale Cindrelului si ceva din Capatanii. Masivul Buila-Vanturarita nu se zarea, desupra lui fiind stransa o armata intreaga de nori grosi, sumbri, ce pareau inspaimantatori in slaba lumina a amurgului, care supravietuise intunericului. Acei nori mi-au crescut sperantele pentru o posibila ninsoare in acea noapte, dar in zadar.

Se ghicea si Valea Lotrului, dupa forma norilor care o inundasera. Privind spre apus, aveam impresia ca ma uitam la o pictura a unei mari extrem de agitate, cu valuri uriase si haotice si cu iluzia unor insule ce se zarea la orizont. Nemiscarea norilor lasau aceasta impresie de peisaj marin surprins pe o panza de catre un pictor genial. Dar cainele care se agita pe la picioare, precum si lumina ce se reflecta pe chipurile noastre vii si imbujorate, m-au facut sa inteleg ca totul e real. Pe crestele indepartate mai zaboveau luminile asfintitului.

Totul este frumos cand stii sa privesti la ceasul potrivit. Si cred ca cel mai frumos este faptul ca in afara de fericire te mai patrunde si un fel de tristete sau teama cand vezi ceva minunat. Vreau sa spun ca frumusetea n-ar parea, poate, atat de desavarsita, daca n-ai sti ca si ea isi are vremea ei. Daca ceva frumos ar dainui vesnic, poate ca m-ar bucura, dar as privi cu mai multa raceala si as gandi, poate, ca asta am s-o mai vad si altadata. Insa frumusetea clipei, a lucrurilor si intamplarilor trecatoare ce nu pot ramane neschimbate, le privesc nu doar cu bucurie, ci si cu compatimire. Multe lucruri sunt minunate tocmai pentru ca dureaza doar o clipa.Dar acest lucru nu e valabil pentru toate cate sunt. De exemplu, daca doi oameni se iubesc si se casatoresc, sau leaga o prietenie unul cu celalalt, atunci tocmai de aceea e frumos pentru ca e menit sa dureze si nu sa se sfarseasca imediat. Si chiar daca si aceste legaturi se pot sfarsi mai devreme sau mai tarziu, nu te gandesti la asta atunci cand le incepi. Toate patimile omenesti, cu cat sunt mai frumoase, cu atat alina mai putin si trebuie sa se stinga mai repede. Iar in ceea ce priveste relatiile intre oameni, fiecare pastreaza doar pentru el ce-i al lui si nu-l poate avea impreuna cu altcineva. Se observa acest lucru si cand moare cineva. Se boceste si se poarta doliu o vreme, dar dupa aia mortul e mort si dus si asta e. Viata insa, la urma urmei, trebuie sa aibe un rost, iar faptul ca unul e bun si prietenos in loc sa fie rau si dusmanos isi are valoarea lui. Dar daca totul e desertaciune, atunci ce importanta mai are ca esti bun si cumsecade? Atunci nu exista bunatate, daca raul e la fel de bun ca si binele. Atunci fiecare ar fi precum un animal in padure care si-ar urma firea, neavand prin asta nici vina si nici merit. Dar cum stim bine ca purtam vina pentru fiecare rau facut si meritul pentru fiecare fapta buna, pentru ca suntem constienti de ceea ce facem, asta inseamna ca existenta noastra nu e chiar atat de desarta pe cat spun unii. Viata noastra are si sens si scop si numai incapacitatea de a intelege care sunt acestea ii determina pe unii oameni sa afirme ca totul e desertaciune. Trecator nu inseamna neaparat si in zadar.

La disparitia soarelui sub linia orizontului inspre apus, norul imens, intr-o miscare rapida, se lupta cu stralucirea luminii care se retragea si, rasucindu-se in jos, catre profilul clar si dantelat al muntilor indepartati, ramase suspendat deasupra muntilor incetosati, aninat la mica inaltime, tacut si amenintatot desupra varfurilor nemiscate, tinand pe loc binecuvantarea fulgilor, hranind furia viitoarelor dezlantuiri, nehotarat, ca si cum ar fi meditat asupra puterii lui de a aduce binele sau raul.

Cand eram copil visam sa ating norii si sa ajung si deasupra lor, sa vad cum e dincolo de ei. Si iata ca acest munte drag, in aceasta a 10-a vizita pe care i-am facut-o, mi-a indeplinit doua din visele copilariei. Suntem doar niste vise de copii care asteapta sa se implineasca.

In jur se lasa o seara rece, invaluita in atmosfera aceea ciudata pe care o simti cand incepe inghetul, temperaturile incepand sa fie negative. Zapada troznea pe cetina brazilor, inghetand si trosnea si scartaia si sub picioarele noastre, strivita de bocanci si pastrand pe chipul ei, urmele noastre. Ce dor imi era de aceasta senzatie! Daca m-ar fi intrebat cineva in aceste clipe ce cred despre divinitate, i-as fi raspuns ca Dumnezeu este la fel ca gerul: desi nu-l vezi, il simti si te inconjoara din toate partile. Cand am inceput sa coboram de pe varf spre cabana, din suflet mi-a pierit orice speranta de a mai zari macar Fagarasul. Era prea intuneric si eram deja invaluiti de acei nori inspaimantatori pe care ii zarisem deasupra Vanturaritei. Luminile linistite si calde de prin camerele cabanei tremurau ca un murmur in intunericul ce se lasa si mi se parea ca vad o scanteiere nemaiintalnita in misterioasa stea ce se aprinsese deasupra varfului, inainte de a fi acoperita de nori. Privind inapoi, spre varf, mi se parea ca urmele si cutele din zapada inchipuiau o scara ce urca spre un loc tainic, deasupra copacilor. As fi putut urca pe treptele acestea si odata ajuns acolo, sus, as fi putut intelege, probabil, tot ceea ce nu reusesc sa inteleg, as fi putut sa sorb dintr-o data licoarea aceea nemaiintalnita, minunata. Dar altceva, la fel de puternic, ma tragea in jos, spre oameni, spre cabana... spre ea. Facusem si focul, probabil ca acum era cald in camera.

Scartaitul zapezii sub pasii de coborare, mi se parea ca-mi aminteste de ceva – un ritm ce scapa mereu amintirii, sau poate un fragment din niste vorbe uitate pe care le auzisem undeva, cu mult timp inainte. O clipa, am simtit cum mi se formeaza cuvintele pe limba si mi se intredeschisesera buzele nu ca sa inspir, ci ca si cum m-as fi luptat sa spun ceva. Insa buzele mele n-au scos niciun sunet, iar lucrul de care aproape imi amintisem avea sa ramana pentru totdeauna nerostit.Uitasem lumina aprinsa in camera. Coborand de pe varf, am vazut pata de lumina calda a ferestrei noastre – in atata bezna si ceata, era ca o floare a luminii intr-un camp al intunericului.

Revenit la cabana, am incins bine soba, am terminat de mancat ce mai ramasese din clatitele cu gem delicios de gutui, din melcisorii cu lapte si din spaghetele cu branza si apoi am lasat noaptea sa le stearga pe toate, sa ia cu ea si nevoia de a sti, de a planui, de a cunoaste, de a afla, de a citi, de a scrie, sa le ia cu ea pe toate, iar mie sa-mi lase doar linistea, vraja companiei placute si odihna.

Singurul animal care poate suferi pentru ceea ce nu este, acesta este omul. Dar eu sunt o specie aparte. Sunt un hoinar si ma simt hoinar in propria-mi piele. Nu sufar ca nu sunt altceva. Sunt o specie rara care nu umbla in haita cand vin vremuri grele. Mai bine mor de foame, decat sa-mi devorez un seaman. Haita o prefer atunci cand sunt vremuri bune si cand bucuria de a fi impreuna si placerea povestilor la gura sobei sau in jurul unui foc si a unei sticle de vin motiveaza adunarea. In rest umblu de obicei singur, sau pereche.Sunt prea putini oameni in lumea asta care sa fie constienti de ceea ce sunt ei cu adevarat. In general, credem ca suntem ceea ce spun altii despre noi. Limitele universului nostru se rezuma la cei pe care ii cunoastem. Nimic nu exista pentru noi in afara de flecareala plina de laude si invinuiri a oamenilor din jurul nostru si, dincolo de ultima dintre cunostintele noastre se intinde numai un vast haos, un haos de rasete si plansete care nu ne priveste. Rasete si plansete neplacute, vicioase, bolnavicioase, demne de dispret – pentru ca sunt auzite confuz de urechi refractare la sunete straine.

Afara, niciun fir de vant. Auzeam zapada cum ingheata pana departe, cu un sunet ce parea ca raspunde in maruntaiele pamantului, intr-atat era de mare nemiscarea. Era o noapte foarte intunecoasa.Vantul dormea sub valul acelui nor negru care se lasase toata dupa-amiaza purtat dinspre apus; urmarise soarele ce asfintea cu umbrele sale negre si cenusii, care pareau ca gonesc lumina, animate de ganduri sinistre si cu o staruinta rau prevestitoare, ca si cum ar fi fost constiente de mesajul de violenta si tulburare pe care il aduceau cu ele. Dar viscolul nu s-a pornit...


A DOUA ZI

Cabana Cozia – Muchia Turneanu – Manastirea Turnu (BR, noi am facut 2 h 45 min., dar am uitat care este timpul oficial trecut pe indicatoare, presupunand ca as fi stiut vreodata) – Caciulata


Exista in vietile noastre perioade scurte care nu-si pastreaza un loc in memorie, decat ca amintirea unui sentiment. Nu ne ramane amintirea unui gest, a unei fapte sau a unei alte manifestari exterioare a vietii; acestea s-au pierdut in stralucirea nefireasca sau in intunecimea nefireasca a unor asemenea momente. Suntem absorbiti in contemplarea acelui ceva incoltit inauntrul nostru, ceva care se bucura sau sufera, in timp ce trupul continua sa respire instinctiv, se fereste instinctiv sau, nu mai putin instinctiv, lupta - si poate chiar moare.

O astfel de clipa a fost noaptea petrecuta in Cozia.

M-am trezit cu greu si lipsit de motivatia de a ma da jos din pat urgent, pentru ca aveam toata ziua la dispozitie pentru un traseu pe care stiam ca il putem face in 3 ore. La Turnu am ajuns in doua ore si patruzecisicinci de minute.Peste noapte ma mai trezisem de vreo doua ori si intetisem focul in soba cu lemne groase. Era cald.

In tot acest timp, in aceeasi cabana se aflau doi oameni dragi mie. Dar nu am stiut nimic unii de altii, abia acasa am aflat ca fusesera si eu in acelasi weekend, pe acelasi munte si ca dormisera la acceeasi cabana, camera lor fiind foarte aproape de camera noastra. Jurnalul turei lor il gasiti aici: "Pledoarie pentru Cozia"

Am mancat ceva fara prea mare pofta, am strans bagajul fara niciun chef si inainte de a pleca de la cabana, m-am otravit cu niste coca-cola si o ciocolata cu alune. Si am pornit la vale cu putine clipe inainte de pranz.


/Cozia/resize_of_dscf1992.jpg


Era o ceata umeda prin care pluteau din cand in cand, ca roua, picaturi fine de apa. Zapada era uda, semn ca era cald si se topea. Pe sub brazi aproape ca ploua de la apa ce se scurgea din zapada de pe cetina lor. In jur era iarna si, ceea ce-mi placea si mai mult, mirosea a iarna. Ne-am strecurat printre brazi urmand poteca ce ne dadea jos de pe munte.


/Cozia/resize_of_dscf1995.jpg

/Cozia/resize_of_dscf1999.jpg



/Cozia/resize_of_dscf2004.jpg


Am iesit sub varful Cozia si, tot coborand, am vazut cum plafonul de nori se ridica, iar zapada se subtia.


/Cozia/resize_of_dscf2006.jpg


O senzatie involuntara de bucurie imi invada sufletul, urmand poteca printre brazii impodobiti cu zapada.


/Cozia/resize_of_dscf2009.jpg


Era abia octombrie, orasul nici nu visa inca la mantia de omat a iernii, pomii inca nu-si pierdusera frunzele, iar aici...


/Cozia/resize_of_dscf2007.jpg

Dupa padurea de brad, a urmat padurea de fag si tranzitia de la peisajul de vara spre cel de toamna.


/Cozia/resize_of_dscf2010.jpg


/Cozia/resize_of_dscf2016.jpg


Panta era destul de pronuntata. Paseam voiniceste, fara griji, atent doar asa, in treacat, sa nu alunec. Cand panta de coborare s-a accentuat, era cat pe ce sa cad, alunecand pe zapada amestecata cu frunze si noroi. Dar, prin miscari nebanuite dictate in regim de urgenta si concomitent de creierul meu in subconstient, trupul si membrele au executat niste miscari haotice si dezmembrate si astfel am reusit sa ma echilibrez si sa nu cad, ajutandu-ma si de betele telescopice. Mandru de mine, am purces hotarat mai departe, incercand sa reproduc in minte miscarile uimitoare care m-au echilibrat si atunci am alunecat si am cazut, intinzandu-ma pe spate cat eram de lung. Totul s-a intamplat insa atat de repede, incat nici n-am apucat sa schitez vreun gest de redresare. Creierul meu nu a avut timp sa priceapa ce se intampla asa ca, atunci cand eram deja intins pe spate, eu inca mai dadeam din picioare, ca si cum as pasi, ca si cum as merge. Apoi m-am ridicat imediat, ca un resort si am pornit la vale ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, dar ceva mai atent de data asta. Si iar am bulbucat ochii observand ca picioarele se grabeau si au luat-o la vale inaintea trupului si iar miscari uluitoare si o restabilire precara a echilibrului...


/Cozia/resize_of_dscf2011.jpg


Iar padurea... parca era desprinsa din povesti cu zane...


/Cozia/resize_of_dscf2012.jpg


Cu cat coboram mai mult, cu atat se inteteau stropii cazuti din copaci. Pana cand au incetat. Deja nu mai era zapada in jur. Si noi tot coboram... In jur era doar toamna, zapada disparuse aproape brusc, schitand o linie parca trasa cu rigla. Norii acopereau zapada de sus de pe munte si totul semana cu o zi de octombrie, incat puteai jura ca n-are cum sa fie zapada in jur. De aici in jos porneau sa se lateasca padurile de fag cu frunzisul ruginiu.

Cand am intrat in aceste paduri, a reinceput spectacolul – veritabile miscari de breackdance pentru a ne restabili echilibrul, in urma deselor si repetatelor alunecari pe terenul instabil. M-am si intins odata cat eram de lung. Pe jos era un covor de frunze umede, asezate pe un pamant ud, namolos, alunecos.

Ne-am intalnit cu un grup care cobora pe acelasi drum cu noi. Am mers o scurta vreme impreuna, pana cand i-am lasta in urma. Si ei aveau aceeasi problema ca si noi cu frunzele si noroiul de pe poteca.


/Cozia/resize_of_dscf2020.jpg


Si toate astea datorita covorului umed de frunze cazute. Frunzele cad, devin pamant si nu se mai ridica. Si totusi, uneori, din toata existenta unei frunze, singurul moment care ne starneste interesul il reprezinta caderea ei, drumul pe care il parcurge de pe ramul din coroana copacului de pe care s-a desprins, purtata de vant si pana cand atinge pamantul. Odata ajunsa aici, frunza isi imbratiseaza suratele intru suferinta si, resemnate, stranse gramezi-gramezi sau imprastiate, isi asteapta sfarsitul. Este in caderea si putrezirea acestor frunze un talc, dar nu-mi dau seama care. Asa ca nu incetez sa urmaresc melacolic drumul jucaus prin aer, intre ram si pamant, al frunzelor care mor. Cu totii fac asta. Unii, nostalgici, se intreaba ce poveste spune caderea acelei frunze, altii inteleg si urmaresc povestea, iar altii se gandesc ca se apropie iarna.


/Cozia/resize_of_dscf2025.jpg


Drumul nostru continua la vale printre fagii falnici. Ne-am oprit la toate punctele belvedere si din fericire, plafonul de nori fiind mai ridicat, am putut zari cate ceva. Izvorul pe care il stiam, aflat cam cu 20 de minute de mers inainte de a iesi la drumul ce leaga cele doua manastiri, Stanisoara si Turnu, era secat. Iar adapostul de langa el plin de gunoaie.

De sub manunchiuri de frunze moarte tasneau frunzele zvelte ale ferigilor, imprastiate in evantai, ca apa in fantani arteziene.

Am tot coborand, admirand culorile toamnei in Cozia, din fiecare punct belvedere.


/Cozia/resize_of_dscf2035.jpg


/Cozia/resize_of_dscf2037.jpg


/Cozia/resize_of_dscf2038.jpg


/Cozia/resize_of_dscf2045.jpg


/Cozia/resize_of_dscf2046.jpg


Apoi am dat in drumul mai sus mentionat. Imi place sa merg pe acest drum, mai ales toamna cand este acoperit cu frunze. Am mers voiniceste pe el starnind frunzele la fiecare pas, ascultand cu incantare scrasnitul bocancilor prin pietris si sunetul metalic al betelor atingand ritmic solul.


/Cozia/resize_of_dscf2056.jpg


Drumul se intinde lin in fata. Nu bate vantul, nu ploua, nu e zapada. E strajuit de fagi inalti si se pierde dupa cativa metrii, dupa vreo cotitura. Dar fiecare pas, mai face vizibil un metru in fata. Si tot asa, drumul mi se contureaza inainte. E atat de limpede! Pantru ca zambetul ei ma insoteste.


/Cozia/resize_of_dscf2057.jpg


Am ajuns si la manastirea Turnu. Aici am vizitat vechile chilii sapate in stanca si am admirat pentru o clipa linistea si armonia aceastei asezari monahale. Ceea ce mi-a atras atentia in mod special a fost o scarita de lemn, mica, imposibil de a fi urcata de om, ce facea legatura intre pamant si streasina unei case, acolo unde se afla o gaura prin care se putea intra in pod. Era o scara pentru pisicile aflate prin jur, pentru a avea unde sa doarma si sa se adaposteasca de intemperii. Un gest dragut.


/Cozia/resize_of_dscf2058.jpg


Pisicile din jur erau destul de curioase la aparitia unor straini... mai tarziu am descoperit ca daca nu scoteai nimic din desaga nu pierdeau mult timp prin preajma ta.


/Cozia/resize_of_dscf2061.jpg


/Cozia/resize_of_dscf2062..jpg


/Cozia/resize_of_dscf2063..jpg


Cand am pornit spre Caciulata, a inceput sa ploua. Am strabatut aproape intreaga statiune la pas pana cand am gasit un restaurant care sa ne atraga inauntru. In acest restaurant al unei pensiuni am descoperit ca eram singurii oaspeti pe o asa vreme – a trebuit sa fie chemata bucatareasa pentru a ni se pregati mancarea comandata, ca din lipsa de activitate nu se afla momentan la bucatarie. Am mancat pui la gratar cu cartofi prajiti si am inecat totul in Heineken. Grozava bere! – chiar si pe o asa vreme.M-am interesat telefonic de trenuri din Valcea spre Craiova, apoi am luat un microbuz din Caciulata pana in Valcea si de acolo drumurile noastre s-au despartit.

Eu am plecat mai departe cu un tren personal, care la clasa I avea un vagon din cele folosite pentru trenurile rapid. Mi-am alungat singuratatea cufundundu-ma in lumea plina de personaje din cartea pe care o aveam la mine. Eu purtasem cartea prin lumea de basm a Coziei, acum e ama purta prin lumea ei de poveste.


/Cozia/resize_of_dscf2067.jpg


Si asta a fost a zecea intalnire cu Cozia! Un munte frumos, pe care insa n-am pasit inca niciodata vara. Banuiesc ca e cald si haos la cabana datorita accesului lejer cu masina, pe vreme buna. Cu adevarat atractiv si intim acolo este iarna, cand niciun „cutezator motorizat” nu se mai incumeta spre cabana. Doar cativa temerari indragostiti de libertate, de viata, de aventura si de munte, veseli si rosii in obraji.Pentru mine (si am aflat ca nu sunt singurul), Cozia este si un munte de sacrificiu. Adica toamna, iarna sau primavara devreme, cand vremea se anunta nepotrivita pentru drumetii, adica ploi, viscole, etc., si nu ma incumet din prudenta la niciun alt munte, dar totusi nu vreau sa stau acasa, merg in Cozia. Oricum ar fi vremea, stiu ca voi razbate pana la cabana unde, iarna, daca suni cand pornesti in traseu, esti asteptat cu camera incalzita.

Dar sa nu credeti cumva ca acest masiv ar fi unul modest ca si lucruri pe care le ofera, sau ca ar fi un munte usor. Sa nu credeti asta pana cand nu mergeti macar o data acolo. Cozia este un munte modest doar prin atitudine. Dar el ofera privelisti pe care din niciun alt munte nu le poti vedea. Din pacate in acest weekend vremea nu a permis vederea prea multor minunatii. Data viitoare!

Uitam. Uitam multe si nu mereu datorita unor "defectiuni tehnice"... sau cel putin asa credem, ca uitam. Nici n-am avea cum sa tinem minte totul, mai ales din vremuri indepartate, cand viata isi revarsa tumultul ei zilnic asupra noastra. Iar lucrurile "vechi" le stocam inconstient in diferite sertare ale mintii noastre. Iar ceea ce uitam nu este continutul acelor sertare ci tocmai calea catre ele. Si nu de putine ori lucruri exterioare - o adiere, un parfum, o scena, un gest, o situatie, o soapta, un peisaj, un gust, un sunet, un obiect, sau altele asemenea, ne arata calea spre acele sertare trezind in noi amitiri ce pareau demult uitate. Fapte, gesturi, cuvinte, persoane... sau jurnale.Sunt un hoinar, dar am sertarele mintii pline!

“De mult viu ma mult murisem” (nu ezitati sa dati clic)

________________________________________________________________________

De la drumetia povestita aici si pana in prezent, am mai fost de 3 ori in acest masiv, ultima data weekendul ce tocmai a trecut. Detalii si poze in comentariile de aici: "Tura Cozia"