16 martie 2010

Dincolo de nori, in Buila Vanturarita

Dincolo de nori e lumea mea...

N-am sa aflu niciodata daca s-a hotarat undeva sa iau contact cu muntii inca din copilarie, ori a fost doar o decizie intamplatoare a sufletului meu. N-am inteles multi ani de ce primele incursiuni in satul bunicilor mei din Podisul Mehedinti, in care n-am vazut muntii decat de departe au sapat crevase atat de adanci in gandurile si sufletul meu si nici nu stiu daca vreodata voi putea sa inteleg.
N-aveam habar pe atunci ca atingerea pietrelor golase sau acoperite de smocuri de iarba din scurtele incursiuni prin jurul satului bunicilor mei, cu teama de a nu trezi cu degetele mele din somnu-i dulce vreo vipera, vor fi doar inceputul unei devastatoare iubiri. Atunci nu am stiut. Atatia ani in care dorul de a ajunge sus pe alte cai, langa poteci umblate de capre negre si langa flori de colt sau adieri de branduse au facut ca dragostea de munte sa cresca din ce in ce, insidios si devastator. Si intr-o zi am urcat pe munte. Era in vara anului 2000. Si de atunci am tot revenit: in miez de vara - cand sus pe creste pielea este atinsa de razele soarelui iar simturile sunt desmierdate de un vanticel incarcat de miresme; toamna - cand tot muntele este bolnav de atatea culori; primavara - cand printre petice de zapada drumul se umple de ghiocei si branduse si cand auzi copacii cum vibreaza, inmugurind; si iarna - cand crestele muntilor si branele lasa cu greu piatra sa se ghiceasca din atata zapada, iar viscolele aduc cu ele zvon de singuratate din inaltul pustiu al cerului.
Iar acum era momentul pentru o noua reintalnire cu un masiv de o frumusete aparte – Buila-Vanturarita.

Sambata 24 octombrie 2009
Craiova – Rm. Valcea (tren) – satul Cheia – Schitul Pahomie (masina) – Curmatura din oale (punct galben) – vf. Vanturarita – Saua Stevioara (marcaj punct rosu, foarte sters, care in multe locuri se pierde cu desavarsire)

Ajungeam pentru a doua oara in anul 2009 in acest masiv. Prima data, la sfarsit de primavara, fusesem cu o mana de prieteni doar pe creasta Vanturaritei. Acum insa eram cu rucsacul in spate, cu tot echipamentul de campare in el (cort, sac de dormit, izopren, etc.), pentru ca vroiam sa ne prinda dimineata sus pe munte, departe de orice glas omenesc. Eram in fata garii din Valcea, il asteptam pe fratele meu cu masina sa vina impreuna cu celelate persoane pentru a intregi grupul.
Ii asteptam. Nu m-a deranjat niciodata sa astept. De fiecare data cand trebuia sa astept ceva, undeva, chiar si o persoana care intarzia, ma bucuram de momentele de singuratate petrecute acolo unde eram. Important era sa gasesc ceva pe care sa stau, sa nu obosesc. Si daca as fi stat in picioare, as fi fost observat, nu as fi putut observa in liniste. Odata asezat deveneam un spectator intr-o sala mare, goala. Doar eu si filmul care se derula nestingherit. Toti oamenii aceia care s-au perindat prin jurul meu au facut parte din viata mea pentru o secunda sau un minut sau poate putin mai mult... i-am uitat aproape pe toti, sunt foarte putini de care imi amintesc si acum. Insa atunci ii priveam pe cei care treceau si incercam sa le ghicesc povestile. Uneori prindeam fragmente de conversatii sau schimburi de priviri, vedeam oameni mergand spre treburile lor unul langa celalalt fara sa se atinga, ciocnindu-se din cand in cand parca din greseala. Si de fiecare data imi imaginam o poveste ascunsa de dragoste intre oamenii pe care ii vedeam. O lume plina de povesti de dragoste, o lume care ma astepta cu bratele deschise sa ma arunc in ea ca intr-o mare albastra si…
Suna telefonul. Au ajuns. Imi spun unde ne intalnim. Si iata-i, toti cinci: fratele meu, sotia lui - Irina, Florin, Cristina si Andreea. Iar eu intregesc grupul, inghesuindu-ma inauntru cu bagaj cu tot. Noroc ca era incapatoare masina.
Ne aventuram cu masina pe drumul spre satul Cheia si de acolo pe drumul forestier de vreo 15 km pana la schitul Pahomie, de unde vom porni in traseu. Drumul forestier, care este marcat cu semnul cruce rosie, l-am strabatut fara probleme. Am parcat masina langa schit, am facut un adevarat festin din mancarea pe care o aveam la noi, apoi ne-am aranjat rucsacurile si am pornit la drum. Era putin trecut de ora 11, iar cand am vazut ca pe indicator erau trecute 4 ore pana in Curmatura din oale am inceput sa ma intreb daca vom ajunge macar pana in saua Stevioara, unde sa putem pune cortul, caci pana acolo nu era nici un loc prielnic pentru campare. Niciodata nu facusem mai mult de 3 ore pana in Curmatura, insa niciodata nu urcasem cu bagaje grele si voluminoase. Din fericire, timpul de pe indicator era unul pesimist, caci si cu bagaje in spate nu ne-a luat mai mult de 2 ore si 50 de minute sa ajungem in Curmatura din oale, adica in creasta Vanturaritei. Semnul de marcaj este punct galben.
De data aceasta n-am mai intrat pe traseu pe acolo pe unde indica marcajul vechea poteca. Aceasta e nefolosita pe partea aceasta, de pornire in traseu si e o intreaga aventura strabaterea junglei de maracinisuri, urzici si toate buruienile din lume pana cand se ajunge pe muchia pe care o urmeaza poteca si care delimiteaza o parcela forestiera defrisata, de restul padurii neatinse.





Noi am ales varianta drumului forestier, care incepe la vreo 100 de metri mai jos de schit si care ne scoate fara probleme pe muchia cu traseul marcat. Iesiti pe acel picior de munte, defrisarile din jur ne-au deschis ochilor un peisaj autentic de toamna. Lumina era inca vie de parca ar fi fost dimineata. Soarele invaluia totul intr-o lumina calda si placuta. Cerul era senin si albastru. Drumul se strecura placut pe sub copaci cu frunzele arse si cald colorate si care ofereau o umbra placuta si destul de cautata de noi, caci desi eram trecuti de mijlocul toamnei, era o caldura neasteptata.



Eram surprins de acest lucru, deoarece in urma cu o saptamana fusesem in Cozia, un masiv vecin al carui varf incepusem deja sa-l zarim si acolo gasisem zapada din belsug. Probabil ca fusese si pe aici, dar a urmat apoi o saptamana foarte calduroasa, iar acum numai culoarea frunzelor ne facea sa fim constienti ca nu ne aflam intr-o zi veritabila de vara.
Ramasesem mai in urma sa-mi mai aranjez echipamentul si cand am ajuns grupul am auzit ceva zarva si rasete multe si n-am inteles despre ce e vorba. Cand am ajuns, Cristina continua sa rada, dar, chiar daca am insistat sa aflu ce s-a intamplat, nu mi-a spus nimeni. Abia seara cand am descoperit o rana la piciorul ei si am intrebat-o cum a capatat-o, am aflat ca atunci radeau toti pentru ca ea reusise performanta sa se impiedice si sa cada gramada cu rucsacul peste ea, incat a avut nevoie de ajutor sa se poata ridica, nu insa inainte de a se mai linisti cu rasul.
Facand abstractie de sudoarea care se scurgea pe noi, traseul era chiar placut. Voia buna era la ea acasa, printre noi. Poteca urma sa treaca printre niste arbusti si in desisul lor, in vara, stiam ca se afla mii de insecte mici, albastre si foarte suparatoare, care atacau in roi si intrau prin toate orificiile. Speram ca fiind deja toamna sa fi disparut, dar ele erau tot acolo, ne asteptau. Ca de obicei, prin acea zona am uitat cu totii de greutatile urcusului si am trecut aproape alergand sa scapam de acele roiuri enervante de musculite. Am trecut de zona defrisata si am intrat in padure, nu inainte de a mai arunca o privire spre dreapta, spre frumusetile care se deschideau privirii si spre varful Cozia, care deja incepuse sa se iteasca peste culmile din jur. Orientarea era relativ usoara, marcajele fiind suficiente.





Acest masiv este caracterizat in general prin lipsa marcajelor pe foarte multe din traseele mentionate pe harti. Este unul din cele mai prost marcate masive din tara si, din acest motiv, este mai putin umblat. Am inteles ca cei de la Administratia Parcului National Buila-Vanturarita intentioneaza sa nu mai reinnoiasca marcajul de pe creasta, pentru o mai buna conservare a zonei, cat si datorita faptului ca acest traseu este unul dificil, mai ales cu rucsac voluminos in spate. Intentia este de a se organiza drumetii cu ghid in zona. Lipsa marcajelor cat si faptul ca nu prea este cunoscut, fac ca acest masiv sa fie unul foarte linistit si pustiu. Noi, de exemplu, in cele doua zile de drumetie pe creasta acestui munte, n-am intalnit nici un om. Personal, nu recomand abordarea traseului de creasta al Vanturaritei fara a fi insotit de cineva care cunoaste traseul si, tot la fel, nu recomand acest traseu persoanelor care nu sunt obisnuite cat de cat cu catararea pe stanca. Orientarea pe creasta Vanturaritei este destul de dificila si pe lumina si cu atat mai mult lucrurile se complica in caz de intuneric sau vreme nefavorabila. Sunt zone unde poteca si marcajul se pierd definitiv. De asemenea, cei care au rau de inaltime ar putea avea probleme pe unele pasaje. In plus, conditia fizica trebuie sa fie peste medie pentru a putea aborda acest masiv, care este considerat fratele mai mic la Pietrei Craiului.
Urcusul a inceput sa devina sustinut. Si asa a ramas pana sus. In unele portiuni era destul de pietros. Poteca nu era bine definita peste tot, dar marcajele erau suficiente pentru o buna orientare. Incepand sa simtim oboseala, ne-am facut planul sa ne odihnim cand vom ajunge intr-o poiana unde este si o stana. Dar ne-am inselat in privinta locului unde ar fi acea stana, in sensul ca era mai sus decat ne asteptam noi, asa ca am facut un popas in mijlocul padurii. Era o liniste placuta in jur. Vantul nici macar nu mai adia. Dar aici, la umbra, in padure, era racoare. Toamna avea si avantajul ca uscase in mare parte lanurile de urzici care se desfasurau pe anumite zone ale traseului. Imi amintesc ca pana in acest punct de popas au fost zone cu un urcus atat de pronuntat, incat fiecare am urcat concentrati doar asupra fiecarui pas, care venea dupa cel anterior cu destula greutate, fara a scoate vreun cuvant. Dar de fiecare data cand ne opream pentru un scurt popas, ne roteam privirile prin jur. Iar eu simteam ca, macar pentru o clipa, apartin acelei paduri, sunt una cu tot ce se afla sub ramurile acelor copaci. De sus ningea cu frunze uscate si raze de soare strapungeam coroanele bolnave ale copacilor. Si daca cineva care nu ma intelege de ce revin atat de des in mijlocul muntilor ar fi vazut macar ceea ce vedeam eu atunci, cred ca ar fi inteles. Eram incantat, ma simteam bine, efortul pe care il depuneam ma facea sa ma simt viu, tanar, puternic... si inca nu stiam ca acest munte avea rezervate pentru noi privelisti pe care nu le mai vazusem vreodata.
Dupa ce ne-am adunat putin puterile, am pornit mai departe. A aparut si zona cu stana binecunoscuta.





Pe ultima portiune a urcusului pana la stana, primavara tarziu si vara sunt lanuri de urzici atat de inalte incat ajung si pana la barbie. „Ferice” de cei care trec printre ele in pantaloni scurti si tricou. Acum, aceste urzici erau aproape duse, uscate, insa tot s-au mai gasit cateva care sa ne piste putin, macar atat cat sa spunem, cu fata crispata de usturime, ca nu e nimic, face bine la reumatism.
Dupa un scurt popas si aici, cat sa ne tragem sufletul, am pornit mai departe. La scurta vreme dupa ce am reintrat in padure, am trecut pe langa ceea ce in mod normal ar trebui sa fie un izvor. Insa apa aproape ca lipsea cu desavarsire, mai ramasesera doar cateva urme de namol. Ultima data cand trecusem pe acolo, la sfarsit de mai, am gasit aici un izvor cu susur ingemanat si iarba umeda primprejur.
Am uitat sa precizez ca in traseul nostru nu exista apa. Apa aveam doar acolo de unde am plecat, la schitul Pahomie si apoi mai aveam la 10 minute mai jos de Curmatura Builei. Cum insa planul nostru era sa innoptam in Saua Stevioara, caci era greu de crezut ca am putea ajunge pe lumina pana in Curmatura Builei, a trebuit sa caram dupa noi apa care sa ne ajunga pentru toata ziua, cat si pentru noapte.
Urcand, am iesit intr-o poiana unde marcajul poate fi pierdut cu usurinta. Aceasta este o poiana larga, care se intinde spre stanga, in urcare, fata de cum iesim din padure. In mijlocul poienii se vede un copac mare. Pe acel copac se afla un marcaj, vizibil doar cand ne apropiem de el. Daca este ceata, recomand urmarirea marcajelor, care sunt puse pe copacii ce ocolesc pe marginea dreapta intreaga poiana. Nu este nici o urma de poteca pe aici, deoarece aceasta trece prin mijlocul poienii, insa pe acolo nefiind copaci sau stanci inalte si vizibile s-a ales marcarea pe aceasta parte, pe copaci. Ideea este ca aceasta poiana trebuie urmata pe lungimea ei, in stanga, in sensul de urcare. Si abia dupa ce urcam de ne ies ochii, mai ales pe soare, cam doua treimi din aceasta poiana, vom vedea pe dreapta reintrarea traseului in padure. Este marcaj pe copac si mai sunt cateva marcaje si pe stanci, care fac relativ usor de gasit aceasta intrare. Apoi traseul continua prin padure, fara mari dificultati, pe o poteca foarte vizibila si usor de urmarit, pana in Curmatura din oale. Inainte de a ajunge, privelistea se deschide foarte frumos, in drepata, descoperind privirii nostre avide masivul Cozia in toata splendoarea lui, precum si crestele indepartate si inzapezite ale Fagarasului.





In Curmatura din oale nu sunt indicatoare, insa vom vedea spre stanga poteca marcata cu punct rosu care continua spre creasta Vanturaritei. Intersectia potecilor se face cam cu 50 de metri inainte de curmatura propriuzisa si cum de acolo, din cauza copacilor, nu se deschide nici o priveliste, am intrat direct pe poteca ce ne interesa, fara sa mai facem micul ocol pana la ea. In aceasta poienita, numeroase flori straluceau si scanteiau sfioase in soarele de toamna, iar eu aveam un simtamant acut ca ele apartin unei alte dimensiuni. Nu neaparat fragile, dar petalele lor catifelate si ascunderea timida sub culori parca imateriale creau o senzatia de atemporalitate, ca si cum ar sti ca Muntele e vesnic si va reprezenta mereu o cale spre nemurire.
Eram obositi si aveam nevoie de un popas, dar am zis sa mai mergem 10 minute, sa atingem creasta (tot impadurita) si sa facem un popas acolo pentru ca stiam ca se vad foarte frumos muntii Capatanii, printre cetina brazilor. Cand am ajuns in acel loc, ne-am asezat la popas si am mai infulecat cate ceva de prin rucsac, adica niste macaroane cu branza, biscuiti pe care ii asortam cu stafide si cu mere, lapte cu melcisori, niste pulpe la gratar... un adevarat festin. Am baut si ceva apa minerala, caci aveam o sticla si din aceasta deoarece mi se pare foarte satioasa si racoritoare. Si apoi am pornit mai departe, caci pe majoritatea celor din grup ii luase frigul, desi eu ramasesm in continuare in tricou.
Traseul este relativ usor de urmarit o buna parte din traseu, apoi se pierde aproape cu desavarsire. Stiam ca traseul oficial urca in partea stanga, pe langa un perete stancos, insa urma sa coboare la acelasi nivel la care eram noi acum, ceva mai in fata, caci creasta foarte accidentata nu permite conturarea unei poteci peste tot. Si cum stiam ca aceasta bucata din traseul oficial este solicitanta si cum noi aveam bagajul greu, am decis ca nu mai are rost sa mergem pe acolo pentru ca oricum nu aveam ceva privelisti in plus datorita padurii, doar efort in plus si am continuat traseul pe curba de nivel, printre brazi, exact pe sub peretele de stanca ce delimita creasta, pe unde mai fusesem in luna mai. Pe aici nu este poteca, asa ca ne-am strecurat cum am putut printre brazii nu foarte desi, avand grija sa nu coboram foarte mult si sa pastram cam aceeasi distanta fata de peretele de stanca, pentru a putea gasi poteca cand va cobora din nou, din creasta.
In jur au inceput sa apara si cateva petice de zapada. Datorita toamnei, multe ace din ramurile brazilor se pregateau sa cada. Si cand ne mai strecuram printre aceste ramuri si le loveam, imediat eram ninsi cu sute de ace care intrau peste tot prin haine, pana la piele, devenind destul de iritante.
Am ajuns din nou la poteca marcata, gasind locul in care cobora pe un mic horn din creasta pana la nivelul nostru. Am urmat mai departe marcajele rare, pana intr-un loc cand traseul urma sa faca stanga printre jnepenis, spre zona stancoasa a crestei. Tin sa precizez ca din acest loc si pana in saua Steviaoara, peste 80% din traseu se desfasoare numai prin sau pe sub jnepenis. Si cu bagajul nostru voluminos, a fost o bucurie! De multe ori bagajul se agata in ramurile jnepenilor si era nevoie de o alta persoana care sa ne descalceasca.
Am cautat intrarea in jnepenis si cand am descoperit-o, aproape ca ne-am ingrozit. Era asa de mica cararea printre jnepenis! Si in panta. Am urcat mai mult pe branci, pentru a putea sa ne strecuram prin acel hatis. Si mai gaseam si namol, pe jos. Cararea este destul de greu de gasit, caci nu exista nimic care sa indice zona. Poteca nu este vizibila si nici marcaje nu sunt. Dar este singura spartura in jnepenis prin care se poate trece, spre stanga, spre creasta.
Dupa ce am iesit din jnepenis am dat de o zona stancoasa unde ne-au fost testate din plin abilitatile de cataratori.





Marcajele apar sporadic pe stanci, dar sunt suficiente pentru a indica traseul de urmat. Vantul urca pana la noi din vai adanci si mainile gaseau cu greu crapaturi in care sa se sprijine.
Muntii Capatanii se vedeau in toata splendoarea lor.





La un moment dat, poteca trece printr-un fel de poarta, sau arcada. De fapt, o stanca imensa, intr-un trecut destul de indepartat, s-a desprins din creasta si s-a prabusti peste locul pe unde azi trece poteca noastra. Stanca prabusita este imensa. Peste ea, desupra, a crescut o padure intreaga de jnepeni. Trecerea pe sub aceasta stanca, insa, am facut-o in pas vioi, caci felul cum s-a erodat stanca in punctele unde se sprijina peste poteca nu ne crea deloc senzatia de siguranta.




Un horn sapat in stanca se deschide in peretele din fata noastra. Noi facem stanga, poteca fiind marginita de pereti stancosi de ambele parti, iar in fata noastra se termina intr-o padure de jneapan. De aici, poteca coteste dreapta pe o brana scurta, de vreo 10 metri, dar care cere o atentie sporita pentru a fi trecuta. Pe partea stanga, pe sensul de mers, sunt jnepeni care, daca ai bagaj voluminos, tind sa te impinga spre marginea potecii. Inaltimea e de vreo 7 pana la 10 metri, dar deschiderea larga catre vaile din partea nordica a masivului creeaza senzatia de hau si, implicit, de teama.




Dupa acest pasaj, pana pe varful Vanturarita, traseul se desfasoara numai printre jnepeni. Parca si acum simt in palme coaja aspra a jnepenilor, imbinata ici-colea cu punctulete lipicioase si puternic aromate, de rasina.
Vantul infasura muntele, in vreme ce noi ne strecuram, cu chiu cu vai, printre jnepenis. Poteca merge clar, dar nu este suficient de larga. Cu bagaj greu si voluminos, ca noi, strabaterea acestei portiuni este mai anevoioasa. Cand ne opream sa ne mai tragem putin sufletul, admiram peste acele jnepenilor, minunatele privelisti dinspre est, unde se vedeau foarte clar masivul Cozia, precum si inzapezitii Fagarasi.





Am continuat drumul pe poteca pret de cateva injuraturi scapate printre dinti si am ajuns la a doua portiune dificila a traseului, cu 5 minute inainte de varf. E vorba de un prag de stanca, cu o inclinatie destul de pronuntata, cu o lungime mai mare de 10 metri, care trebuie catarat. Am escaladat portiunea pana sus, cu rucsacul in spate, apoi am fixat o bucata de cordelina de trunchiul unui jneapan care se afla chiar la capatul final al acestui pasaj si am ridicat cu ea rucsacurile celorlalti, apoi i-am ajutat impreuna cu fratele meu, sa urce, folosindu-se si de cordelina.




Cand am ajuns pe varful Vanturarita (1885 m), soarele deja incepuse coborarea spre partea cealalta de pamant. Am stat cateva minute pe varf si apoi am plecat mai departe. Coborarea de pe varf este, iar la fel, ceva mai abrupta, dar destul de scurta, apoi traseul urmeaza o serie de urcari si coborari, de multe ori chiar printre jnepeni. Poteca poate fi urmarita, desi marcajele sunt foarte sterse, pe unele portiuni lipsind cu desavarsire. Pe vaile de sub noi am vazut cateva capre negre. Se vedea si drumul dintre schiturile Patrunsa si Pahomie, pe care a doua zi urma sa ne intoarcem la masina.
Pe acest traseu se afla o cruce in memoria a patru tineri, cu varste sub 20 de ani, care in anul 1998 au murit toti loviti de un fulger.
Si iata ca dupa lupte seculare cu jnepenii si urcusuri care scosesera sufletul din noi, mai ales datorita bagajului, am scapat si de portiunea dificila si am intrat in linie dreapta spre Saua Stevioara, unde urma sa dormim. Nici nu ne mai gandeam sa continuam pana in Curmatura Builei, chiar daca acolo era un refugiu. Eram destul de obositi.





Am instalat corturile, pozitionate cu iesirea catre indepartatul Fagaras. Era un loc foarte frumos de campat. Semana cu un cuib in varf de munte.




Dupa lasarea intunericului, daca faceam cativa pasi de la corturi admiram luminile localitatilor de la sud de masiv. Ne-am strans toti la mine in cort si ne-am infruptat din mancarurile noastre acolo, povestind. Afara, intunericul ne coplesise. Diverse situatii ne-au adus zambetul pe buze, prin faptul ca unii dintre noi se speriau din diverse motive, nejustificate. Oricum, acest munte este asociat cu multe legende si povesti despre fenomene si situatii inexplicabile, de la voci auzite in noapte fara sa se vada cineva pe langa corturi si pana la altele care tind sa treaca in zona fantasticului sau ezotericului. Cert este ca aceasta zona are o puternica incarcatura spirituala, fiind si doua schituri cu canoane destul de stricte in preajma si este o zona prin care inca se mai mentioneaza prezenta pustnicilor. Chiar si eu am intalnit unul, undeva pe drumul forestier spre Cantonul Cheia, prin 2004. Sunt persoane ciudate, dar interesante in acelasi timp. Nimeni nu stie exact pe unde au salasul, sau din ce traiesc, pentru ca ei evita pe cat posibil contactul cu oamenii si chiar de se intalnesc din intamplare, nu scot nici un cuvant. Nu stiu in prezent cati pustnici mai sunt in zona, nici nu stiu sigur daca mai e vreunul.
Dupa masa si povestile de rigoare, fiecare s-a retras spre cortul lui. Am adormit tarziu, in noapte, dupa miezul noptii. Inainte de asta, am iesit putin afara si o senzatie stranie m-a cuprins cand am vazut ce ceata deasa era in jurul nostru. Nu vedeam nimic in jur, decat iarba la 2-3 metri, unde lumina frontala. In rest, bezna. Sfios si cu furnicaturi prin piele, m-am retras in cort. N-am inteles cum pot unii oameni sa mearga singuri, pe munte. Cum reusesc sa se simta in siguranta, fara sa aiba langa ei un om de incredere, sau macar o persoana cu care sa schimbe cateva cuvinte si sa-si alunge uratul. Cata nevoie am de lumina, pentru a exista intreg!
M-am bagat in sac dar somnul tot nu ma lua. Mi se intampla uneori sa adorm, iar gandurile sa-mi ramana treze, cutreierand locuri nestiute, afland frumuseti nebanuite si descoperind ceea ce mie abia peste ani de zile imi va fi dat sa stiu. Dar cateodata, prin nu stiu ce miracol, imaginile isi fac aparitia in fata ochilor mei, se pierd in ore lungi din noapte si mai rar, raman in amintire sub forma viselor, a fragmentelor pe care dimineata ma chinui sa mi le aduc aminte si sa le unesc, fara a sti ce inseamna cu adevarat. Si atunci, in ceasurile noptii se pierde orice bariera, se redescopera vechile dorinte si vise. Iar eu ca persoana nu exist. Eu dorm, uitat undeva intr-un pat, sau intr-un cort oarecare, iar EU, sufletul acestei persoane prinsa in panza somnului, scap de rautatea ce ma inconjoara, scap de temeri, de frica, de lume. Orice e posibil, absolut orice in aceasta lume a viselor. Dar, ca in orice vraja, exista si un opozant: rasaritul atat de crud si rece.

Duminica
Saua Stevioara – Curmatura Builei (punct rosu) – Schit Patrunsa (punct galben) – Schit Pahomie (drum forestier)

Pe cat de greu mi-a fost sa adorm seara, pe atat de greu mi-a fost sa ma trezesc dimineata. Cum insa nu aveam incotro m-am scos din sac. Am infulecat ceva in graba, am strans bagajul si cortul si am ridicat rucsacul in spate. Pale de nori si ceata treceau valuri-valuri, peste noi. Inca nu vazusem in ce dimineata vrajita ne trezisem. Cand am pornit la drum, s-a stabilizat si plafonul de nori, sub noi si abia atunci am vazut. Toata zona de sud, tot ceea ce cu o zi in urma cuprinsesem cu vederea, acum era doar o mare valurita si alba. Totul se afla sub nori, iar noi, deasupra lor.





In fata se deschidea masivul Buila, iar dinspre nord veneau nori ce pareau ca se izbesc de varfuri precum valurile inspumate ale unei mari agitate.




Fascinati, am cazut cu totii de acord ca lucrurile s-au potrivit atat de bine incat n-am dormit la refugiul din curmatura care, probabil ca acum se afla chiar in nori, in ceata si astfel am putut zari aceasta minunatie. Daca am fi fost in refugiul din curmatura, am fi pierdut aceasta splendoare. Niciodata nu am mai intalnit o mare de nori atat de intinsa. Am vorbit la telefon acasa, in Craiova si mi s-a confirmat ca este noros, mohorat. Si in Bucuresti era la fel. Tot sudul Romaniei se afla sub acel plafon de nori, cu o priveliste mohorata, iar noi eram deasupra lor si un soare vesel si zglobiu ne insotea tot drumul.




Lumina era reflectata in albul norilor si era de-a dreptul orbitoare, ochelarii de soare fiind ceva cu adevarat necesar, nu doar un moft.
Dincolo de saua Stevioara incepe masivul Buila. Spre deosebire de Vanturarita, acesta este mult mai accesibil, insa este la fel de prost marcat. Regula de baza este sa se urmeze linia crestei. In rest, poteca nu este tot timpul vizibila, iar pe tot muntele nu stiu daca se gasesc 10 marcaje. Noi stiam destul de bine pe unde sa mergem, iar vizibilitatea era excelenta.
Privind in spate, vedeam norii care ocolisera masivul Vanturarita cum se avantau spre noi, dorind probabil sa ne incercuiasca din toate partile.





Cuvintele imi sunt inutile in incercarea mea de a descrie exact cum arata peisajul si mai ales ce trezea in noi. In fiecare lucruri diferite, banuiesc. Dar zambetul de pe chip indica o stare de spirit placuta, in interior.
Mereu am crezut ca nu poate rade cu pofta si zambi cu intreaga fiinta, fiind cu adevarat coplesit de fericire atunci cand ceva cu adevarat extraordinar se intampla si ii misca sufletul in mod pozitiv, un om care n-a cunoscut suferinta. Doar stiind ce inseamna frigul, te poti bucura cu adevarat de caldura, o bucurie pe care n-o va intelege niciodata cel care nu a tremurat macar o clipa. Tot la fel, cel ce nu a cunoscut suferinta in viata sa, cel care a fost ferit de drame si zbuciumuri sufletesti dureroase, nu poate rade cu lacrimi, nu poate zambi cu adevarat si nu poate sa se bucure de un lucru placut cu aceeasi bucurie si fericire, ca un om trecut prin multe patimi.
Si astfel, bucuria imensa din sufletul meu care facea sa treaca fiori prin mine de fericire, imi spunea multe despre mine, despre trecutul meu.
De pe varfuri, privelistea era coplesitoare. Se iteau crestele Parangului dintre nori, iar varful Cozia rasarea ca o insula in mijlocul unei mari inspumate si agitate.





Cand am facut un popas pe varful Buila (1848 m), aveam impresia ca nu suntem pe munte, ci undeva la malul marii. Il priveam pe fratele meu si sotia sa, undeva in fata mea, asezati jos si imi inchipuiam ca se odihneau inainte de a mai face o baie...




Drumul nu este greu. Nu sunt urcusuri epuizante si nici coborasuri abrupte. Singura problema e orientarea, mai ales pe vreme nepotrivita. Se merge mereu pe fata sudica a muntelui, caci partea nordica, dincolo de creasta este reprezentata printr-o prapastie.




Pe muntele Albu , chiar pe varf (1659 m), a avut loc o veritabila sedinta foto:










Dupa varful Albu, incepem sa coboram spre stanga. Se vede o despicatura pe fata sudica a muntelui, ca un fel de canion si pe acolo trece si poteca marcata. Vom gasi si cateva semne de marcaj pe pietre. Cotinuam pe sensul acesta de coborare pana cand dam de un ogas adanc creat de ape.




Continuam sa coboram pe malul stang al acestui ogas si, in locul unde se termina padurea, vom gasi un semn de marcaj punct rosu pe o stanca, acela indicand locul pe unde vom trece ogasul si vom intra in padure, pentru coborarea in Curmatura Builei.




Poteca este vizibila, se poate urmari cu usurinta. In curmatura este o stana, asa ca vara este plin de urme ale mioarelor in zona. Coborand, cum era de asteptat, am intrat in plafonul de nori. Lasam in urma privelistea deschisa si senina de deasupra norilor, acum ne afundam in „mare”.




Ajunsi in Curmatura Builei am fost placut surprinsi sa vedem cum arata noul refugiu amenajat in zona. Era curat si destul de spatios, avand 2 camere cu priciuri amenajate. Sper insa ca odata cu venirea ciobanilor, acestia sa nu-l ocupe pentru ca este mai comod decat stana lor si sa-l distruga. Am vazut si o priza si am vazut in caietul lasat pentru impresii si cateva cuvinte legate de un generator, dar noi n-am vazut niciunul.







Mare lucru nu am vazut in aceasta curmatura, caci era ceata. Dar mi-am amintit o noapte de pomina petrecuta aici, intr-o primavara, cu vreo 5 ani in urma, impreuna cu o fata. Eram doar noi si toata pustietatea in jur parea sinistra. Fata fiind mai sfioasa din fire, cu intrebarile ei tematoare incepuse sa ma faca si pe mine sa-mi pierd stapanirea de sine. Cu aceasta ocazie am descoperit ca ma pot stapani foarte bine si imi pot pastra sangele rece indiferent de situatie, daca am cel putin o persoana curajoasa, pe care s ama pot baza, langa mine. Dar daca sunt inconjurat de persoane speriate, palide la fata, acestea reusesc sa-mi transmita si mie starea de teama si ratiunea, odata cu stapanirea de sine, tind s ama paraseasca.
Cand ne-am bagat la somn, in linistea de afara, o pasare, vedea-o-as impaiata, toata noaptea a cantat sinistru intr-un copac deasupra refugiului. Fara oprire. Undeva pe la 1 noaptea, m-am trezit presat de niste treburi care nu mai sufereau amanare. Trebuia sa ies afara. S-a trezit si ea si m-a intrebat unde ma duc. I-am zis. A zis ca vine si ea. Bine. M-am ridicat si m-am apropiat de usa, care se deschidea in interior si era inchisa cu un drug din lemn, un surcel cat degetul meu prins intr-un cui. Chiar si daca stranutai de partea cealalta a usii, spre ea, si tot se rupea acea incuietoare care, pare-se, avea doar scopul de a tine usa inchisa. Si cum se stie ca mintea omului ii este cel mai mare dusman in locuri straine, pe intuneric si cand e singur, am inceput sa-mi inchipui tot felul de bazaconii. Daca e ceva dincolo de usa? Fie ce-o fi, dar nu mai puteam, trebuia sa ies. Asa ca am tras aer adanc in piept, am desfacut drugul, am pus mana pe usa, am inchis ochii (sa nu vad, daca e ceva sa se termine repede) si am tras brusc de usa. Am deschis ochii si bineinteles ca nu era nimic. In departari se vedeau luminile localitatilor de la poalele muntelui. M-am linistit. Cu frontala pe cap am iesit afara pe prispa. Nu m-am indepartat mai mult, pentru treburile mele nu era nevoie. Si cum stateam eu asa si ma desfasuram linistit, am invartit capul dintr-o parte in alta a poienii din curmatura dinspre stanga spre dreapta. Si cand am ajuns in dreapta, am intepenit. Mintea mea atunci a realizat ca in mijlocul poienii, au lucit doi ochi in raza de lumina a frontalei. O transpiratie de gheata m-a invaluit instant si fiori reci m-au trecut prin sira spinarii. Am simtit cum parul mi se ridica pe ceafa si pe maini. Am intors capul bursc spre mijlocul poienii. Nu ma inselasem. Ochii erau acolo, se uitau ficsi la mine, poate mirati. Am realizat imediat ca e un animal mare, caci distanta de la ochi pana la pamant era apreciabila. Am simtit cum mainile si genunchii incep sa-mi tremure. Cel mai tare ma speria faptul ca nu aveam nici cea mai vaga idee cu ce am de-a face. Toate acestea s-au petrecut in mai putin de o secunda, dupa care linistea a fost sparta de un suierat scos de animal. A fost un fel de pufnitura pe nas, un fel de fornait, un jet de aer scos cu putere pe nari. Ulterior aveam sa aflu ca asa face o capra neagra cand se sperie sau cand da pe neasteptate de oameni, dar pe atunci nu stiam. Singurul lucru care mi-a venit in minte a fost sa fac zgomot, asa ca am fluierat cat de tare am putut, facand cioburi linistea din jur. In acel momenat animalul a rupt-o la fuga. Il auzeam cum fugea in padure dislocand pietrele pe acolo pe unde calca. Cand m-am uita spre refugiu, fata cu care eram tocmai vroia sa iasa dar auzindu-ma fluierand a zbughit-o in refugiu, palida la fata. Am avut prezenta de spirit sa ma calmez si sa nu-i spun nimic, ca daca afla ceva nu mai dormeam in noaptea aceea. In plus, eu nu stiam ce a fost. Asa ca am intrebat-o ce are, de ce nu iese afara? M-a intrebat de ce am fluierat, am vazut ceva? Nu, asa doar, sa se stie in pustietatea asta ca suntem aici. Am convins-o ca n-am vazut nimic, a iesit si apoi s-a intors in refugiu, intrebadu-ma daca nu vin si eu. I-am zis ca mai stau putin. Imi tremurau prea rau picioarele. Cand am reintrat in refugiu am adormit bustean, iar ei nu i-am zis decat a doua zi, seara, cand eram deja cazati undeva in Caciulata.
Mi-am amintit zambind aceasta intamplare legata de acest refugiu, pe care o stiau si cei care erau cu mine. Apoi am coborat la vale, pe marcaj punct galbem, spre schitul Patrunsa. La 10 minute de la refugiu am ajuns si la izvor unde am facut un popas, reimprospatandu-ne rezervele de apa. Apoi am pornit la drum.
Coborarea prin padure a fost placuta. Eram tot timpul in nori insa, asa ca nu vedeam nimic. Pe jos frunze amestecate cu pietre, bucati mici de calcar care uneori se invarteau sub talpile bocancului.
Pana la Patrunsa o singura zona este mai problematica cu orientarea. Dupa o ora jumate de coborare de la refugiu, se iese intr-o poiana in padure. Poteca este vizibila cat de cat, pe partea stanga a acestei poieni, in sensul de coborare. Daca se tine aceasta margine si, in mare, piciorul de munte pe care s-a coborat pana aici, vom regasi marcajul cand intram din nou in padure. Apoi poteca devine clara si vizibila. Ne apropiam de schitul Patrunsa, asa ca am facut liniste.
Cand am trecut pe acolo, am observat ca modestele chilii ale calugarilor erau toate prevazute cu panouri solare.
Am cerut ceva sfaturi de la calugarii intalniti referitor la drumul de urmat si ne-au sfatuit sa nu mergem pe poteca marcata care da in drum, pentru ca este namol foarte mult. Ne-au zis de o alta varianta, am pornit pe acolo, ne-am pierdut asa ca am revenit la drumul ce leaga cele doua schituri.
In jur, toamna isi intrase pe deplin in drepturi, colorand aprins si cald coroanele copacilor.





Dupa ce am pierdut poteca recomandata de calugari si am cautat-o in zadar pret de cateva minute, am decis coborarea catre drum pe un picior pe care l-am vazut in dreapta noastra si am intuit ca duce spre traseul clasic de legatura intre cele doua schituri. In jur, fiecare copac avea alta culoare. Acesta era un avantaj al toamnei, spre deosebire de vara, cand toti copacii au coroanele verzi.




Si au avut dreptate calugarii. Drumul era cumplit, cu noroaie care ar fi putut ajunge pana la brau. Se exploata lemn in zona, asa ca drumul era facut praf de rotile tractoarelor. A trebuit sa ocolim mergand de-a dreptul printr-o padure tanara, plina de lastaris si mai mult din intuitie am revenit la drum. Dar tot n-am scapat de noroaie. Era uimitor in ce hal putea sa arate acel drum!




Abia dupa ce am implinit cativa kilometri de mers, drumul a revenit la sentimente mai bune.




Si am ajuns si la masina si astfel am incheiat o noua tura care cu greu va putea fi uitata, in primul rand datorita frumoasei privelisti de deasupra norilor, din aceasta ultima zi de traseu. A fost frumos. Am fost deasupra norilor, apoi ne-am afundat in ei si am ajuns in final sub plafonul de nori, la fel ca toti ceilalti.
In incheiere, vreau sa amintesc ca viata insasi este o calatorie - iar daca plecam de acasa, undeva trebuie sa ajungem, iar acel undeva poate insemna multe pentru evolutia noastra, daca il asimilam si il intelegem cum trebuie. Reusita in viata nu e un punct de destinatie, ci calatoria in sine. Fiecare asa numita ratacire are semnificatia ei anume, e un drum pe care l-am creat noi insine sau pe care instinctul ne indreapta pentru o ratiune anume. De aceea mai important si mai plin de intelesuri e drumul pe care il parcurgem si nu faptul de a ajunge undeva. De altfel, fiecare sfarsit de drum e un inceput al unei alte calatorii. Este ca mersul pe munte: odata ce ajungi pe varful muntelui descoperi ca sunt atatea alte piscuri de cucerit, atatea alte vai, coborasuri si urcusuri de strabatut, la fel de placute, precum si nepretuitele clipe petrecute pe varf care nu pot si nici nu trebuie sa reprezinte mai mult decat o fractiune din intreaga experienta. Cu cat urcam mai sus, cu atat vedem mai clar ce mare e lumea si ce orizonturi largi ni se deschid. Caci asta e o regula a vietii: trebuie sa urcam cat mai sus, daca vrem sa vedem cat mai departe!

5 comentarii:

irina spunea...

foarte fain ai scris!
am ras cu lacrimi la faza cu capa din Curmatura Builei, mi-am adus aminte de toate drumurile mele in Buila...si mi-a placut cum ai povestit cum stai tu si te uiti la oameni.
nici eu, daca ma lasi undeva unde sunt oameni nu ma plictisesc nici chip. ma uit la ei, le inventez povesti..incerc sa-mi imaginez la ce se gandesc...cum o fi viata lor...ce afc...unde se duc...etc:)


o seara faina iti doresc!

mihaitzateo spunea...

Daca tot ai ajuns prin muntii de langa Ramnicu Valcea (ca stai in Craiova) cand ai timp poti sa mergi mai sus de Ramnicu Valcea spre Sibiu pana ajungi la Brezoi.
De la Brezoi se face un drum pe valea Lotrului.
Din acest drum de pe valea Lotrului cand ajungi la gura Latoritei mai e un drum de cativa km spre Ciunget pe valea Latoritei.
Acolo merita sa faci pe jos cheile Latoritei - au vreo 6-7km lungime si au pereti mai inalti de 1000m.
(incet la uzina electrica Lotru-Ciunget,adica o hidrocentrala).
Pe o parte sunt muntii Latoritei pe cealalta parte muntii Capatanii.
E si drum de masina prin chei da nu prea vezi nimic daca faci drumul asa.Indicat e sa mergi in timpul saptamanii ca atunci e mai putina lume pe acolo.
De stat poti sa stai cu cortul in destul de multe locuri mai sunt si pensiuni nu foarte scumpe in zona mai e si cabana Petrimanu la 18 km de la inceputul cheilor.
Daca poti sa mergi cat poti pe langa albia Latoritei,sunt niste zone foarte interesante pe acolo.
(una numita la Lespezi,alta sub casaca Apa spanzurata etc).

Mihai-Sorin Sirbu spunea...

Foarte faina tura! La cat mai multe!

PS:am vazut ca ai adaugat site-ul nostru "Clipe libere in doi" in lista de bloguri. Multumim!
Modifica te rog url-ul in: www.clipelibereindoi.com A fost schimbat de curand. Multam!

Matache Tiberiu spunea...

foarte frumoase pozele! acest traseu este un MUST DO pentru mine, alaturi de Ciucas, Cerna, Ceahlau si Macin. Am amintiri frumoase din Cozia si Iezer, de asemenea din Fagaras, Bucegi, Piatra Craiului!

bogdan spunea...

Foarte faina tura aleasa. Tin minte ca atunci cand am fost in Buila calugarii de la schitul Pahomie ne-au ospatat cu tot felul de mancaruri. Oricum daca ajungi in BUILA SIGUR VREI SA REVII AICI.

O ZI BUNA!