23 noiembrie 2010

A treia intalnire cu Parangul (creasta si nu numai...) August 2001

Observatie: acest text este o reeditare (presarata acum si cu poze) a jurnalului postat pe acest site in data de 2 iunie 2005 si se refera la prima mea intalnire oficiala cu creasta muntilor Parang, care a avut loc in luna august a anului 2001.


In prezent nu mai recomand pornirea la drum pe munte in conditiile in care am plecat in tura despre care voi povesti aici, desi sunt constient de faptul ca in orice inceput exista, pe langa exuberanta, si un strop de nebunie si inca unul de inconstienta.


Toate pozele din acest jurnal au fost facute in acea tura din vara lui 2001, cu un aparat foto Zenit, antic, pe film, fara cunostinte fotografice, dar cu mult drag.



_______________________________________________________


TRASEU: Petrosani – statiunea Parangul Mic – Vf. Carja – Vf. Parangul Mare – Saua Piatra Taiata – lacul Calcescu – cab. Obarsia Lotrului – Lacul Vidra – Voineasa – V. Oltului – Caciulata – Cab. Valea Marului (Cozia) - Caciulata. Durata: 5 zile

CAZARE: Statiunea Parangul Mic; o casuta langa cabana Obarsia Lotrului; Voineasa; Cabana Valea Marului.


POSIBILITATI DE CAMPARE: Statiunea P. Mic, Lacul Oglinda Mandrii (coborare din creasta 30 min), Lacul Calcescu, malul Lotrului spre Obarsie, Obarsia Lotrului, Malul lacului Vidra.


APA: Statiunea P. Mic, robinet langa refugiu Salvamont, 50 m mai sus de releu; coada Lacului Calcescu, paraie pe drumul spre Obarsie, cabana Ob. Lotrului. Inainte de saua Piatra Taiata, pe dreapta este un izvor, dar dureaza aproximativ 45 min' coborarea pana la izvor si revenirea la traseu.


TRASEU de DIFICULTATE MEDIE, lung dar fara pasaje expuse sau prapastioase ori periculoase.


MARCAJE: stare buna, urmaribile pe orice tip de vreme, fara zapada insa.



____________________________________________________________________




Parang – A treia intalnire





„In orice inceput e o vraja peste fire, ne apara si sa traim ne ajuta". H. Hesse



August, 2001. Din primavera acelui an, de cand am fost cu camionul pe la Obarsia Lotrului (vezi jurnalul "A doua intalnire cu Parangul..."), imi incoltise in minte ideea de a strabate creasta acestui munte. Si iata-ne, patru viteji, marti 7 august 2001, gata de pornire. Eu, fratele meu, Bogdan - un fost coleg de liceu al fratelui meu si Daniel.


/Parang/resize_of_35.in_voineasa.jpg



(eram deja in Voineasa)


Pe la 3 si ceva, noaptea, aveam tren. Bagajele erau facute. Porneam la drum, hotarati sa mergem din cabana in cabana, fara a ne gandi macar ca ce am vazut noi pe harta poate nici nu mai exista si, bineinteles, fara a da pe undeva vreun telefon sa ne interesam de posibilitatile de cazare. Nici cort nu am luat, nici saci de dormit. Pentru ca nu aveam. Zambesc acum, cand imi amintesc ca am pornit la drum fara nici cel mai elementar echipament si fara sa avem habar ce ne-ar fi putut astepta acolo. La ce fel de tipuri de vreme am prins ulterior (viscole de nedescris, furtuni, ploi interminabile, vant, etc.), pot spune ca atunci Dumnezeu a fost de partea noastra.


Cu doua ore inainte de a pleca, afara fulgera. Cu o ora inainte de plecare a inceput furtuna. Cand am urcat in taxi, s-a dezlantuit. Vreme incurajatoare pentru a pleca la munte, mai ales ca era abia a doua oara in viata mea cand paseam pe creasta unor munti inalti.


Si iata-ne toti patru, in gara, aproape murati, pregatiti de plecare. "Unde mergem noi, ma!?" "In Parang", am raspuns hotarati. Si am plecat, sarind peste gardul despartitor dintre linii, pentru ca pasajul subteran era inundat.




PRIMA ZI


Petrosani – telescaun Parang – Statiunea P. Mic (drum asfaltat + telescaun) – Vf. P. Mic si retur (BR)


"Pentru multi, toate zilele sunt la fel si cand toate zilele par egale inseamna ca oamenii au incetat sa mai vada lucrurile bune care apar in viata lor, ori de cate ori soarele strabate bolta."


Miercuri, 8 august 2001. Am plecat cu un personal fara compartimente, plin de navetisti. Pe Valea Jiului bucati pufoase de ceata, sub forma de nori, pluteau peste apa raului, la acelasi nivel cu noi. Si pe aici plouase.


Dupa cum am mai zis, nu prea aveam idee unde mergem, cum e pe acolo si la ce ar trebui sa ne asteptam. Nu aveam decat o schita a masivului, departe de a putea fi considerata o harta si cartea Muntii Parang scrisa de Nae Popescu aparuta in colectia Muntii Nostri in urma cu muuulti ani. Iar singura sursa de lumina, pentru un traseu care a durat aproape 14 ore intr-o zi, a fost o amarata de lanterna, care in conditii de umezeala ma indoiesc ca ar mai fi functionat. Nu stiu, probabil ca asa incepe fiecare pasiune, cu stropul acela de inconstienta al incepatorului care nu stie la ce se expune (si, bineinteles, cu marele noroc), dar cei 8 ani care au urmat de atunci, mi-au adus la cunostinta atatea tragedii care s-au intamplat datorita lipsei de experienta, pe munte, precum si a echipamentului neadecvat care fie a dus la accident, fie nu a ajutat la supravietuire, incat recomand ca primii pasi in aceasta directie sa fie facuti in compania cuiva cu ceva experienta.


E drept ca daca stam sa ne gandim, statistic, orasul poate ca ne supune la mai multe riscuri decat muntele, dar riscurile orasului le cunoastem, suntem obisnuiti cu ele, traim cu ele zi de zi, pe cand muntele te poate pune in fata unor situatii neprevazute si nemaintalnite pana atunci si daca nu iei repede o decizie buna, acest lucru poate fi fatal. Si cum am putea lua o decizie buna si repede, daca nu ne-am mai confruntat cu asa ceva si nici n-am auzit macar povestindu-se!? Acum stiu ca atunci, in aceasta tura, am fost mult mai expusi decat oriunde altundeva, nu pentru ca riscurile ar fi fost mai multe, ci pentru ca habar nu aveam ce pericole ne inconjoara si nu aveam nici cea mai elementara idee despre ce ar trebui sa facem daca s-ar putea intampla ceva (furtuna, frig – aveam haine de vara, de oras, la noi – ceata, vizibilitate redusa, marcaje proaste, poteci nedefinite, animale salbatice si periculoase, ploi interminabile, traznete, epuizare, hipotermie, etc.).


Si nu pot spune decat ca am fost foarte norocosi (nu recomand nimanui sa mai faca asa, desi nu exista nici o clipa in care sa regret aventura acestor zile) ca am reusit sa facem acest traseu dificil si lung (creasta Parangului de la Telescaun pana la Obarsia Lotrului, intr-o singura zi), pentru ca vremea a tinut cu noi (o furtuna sau o ploaie interminabila ne-ar fi terminat, la ce echipament aveam!, iar o ceata sanatoasa poate ca ne-ar fi putut face sa ratacim si azi pe crestele Parangului), organismele netestate pana atunci au rezistat eroic si n-am intalnit in drumul nostru nici o situatie care sa ceara echipament special sau cunostinte adecvate si am ajuns in timp util la un adapost pentru noapte. Marturisesc ca acest lucru nu s-a mai intamplat de atunci si desi am revenit in Parang de peste 20 de ori, niciodata nu mi-a mai fost la fel de usor si mereu am intampinat dificultati pe care, cu experienta ce o aveam in timpul turei pe care mi-o amintesc aici, nu stiu daca le-am fi putut trece cu bine. Dumnezeu a fost cu noi, atunci! Ne-a iertat inconstienta. Probabil ca a avut motivele Lui.


Din gara Petrosani, varfurile din jur nici macar nu se ghiceau. Era ceata. Am pornit spre telescaun, pe jos. Punctul final, stabilit pentru prima zi, era zona statiunii de la Parangul Mic.


/Parang/01_spre_inaltimi.jpg


Si iata-ne si pe noi la 20 de ani, fara griji si fara bani, plini de incredere, vointa si pofta de viata. Ce ne pasa noua? Toata lumea era a noastra. Nu eram decat noi, muntele si visele noastre. Nu stiam inca ce inseamna sa te zbati mereu in gol si-n nimicnicie, sa lupti neincetat cu morile de vant, in parte din naivitate, in parte constient, iar apoi sa te simti fara de veste asaltat de batranete si, o data cu ea, sa te cuprinda teama de moarte, acea teama ce creste mereu, te macina necontenit... si buf! - te arunca in nefiinta.


Nu stiu, am impresia ca nu sunt inspaimantat atat de ideea mortii, cat de vesnicia ei. Cum vine asta: dupa ce am existat si m-am bucurat de viata asta pe pamant, cum e posibil sa cad in vesnica inexistenta? Dar daca, totusi, exista un suflet care ramane, aceasta forma imateriala de existenta, in drumul ei prin univers spre "acasa", va mai pastra vreo amintire din viata mea, a omului care am fost? Va mai ramane ceva dupa ce trupu-mi va fi putrezit demult, care, indiferent unde si cum ar exista, sa fie constient ca, la un moment dat, a existat sub forma de Claudiu Craciun? Amintirile mele pe care cu atata drag le strang si le pun intr-un sipet in adancul sufletului meu, le voi lua cu mine? Sau se vor transforma in pulbere, ca si cand n-ar fi fost, asa cum o voi pati si eu? Sufletul ramane.. dar eu, EU, omul, cu mine cum ramane?


Cat egoism sa gandesc asa! Si probabil ca voi fi devorat de eul meu, de mine insumi. Lucifer a fost azvarlit din rai si asta pentru ca s-a intors spre Domnul si a zis: „Eu." Datorita acestui eu, acestei constiinte de sine, omul a fost separat de Dumnezeu. La inceput totul era unit, traiau multumiti la sanul sau. Nu exista nici tu, nici eu, nici el; nu exista al meu, al tau, nu existau doua lucruri, totul era una. Un cosmos, o fiinta. Acesta era paradisul de care am auzit, acesta si numai acesta, de acolo am pornit cu totii. Iata ce isi aminteste sufletul, iata spre ce tinde sa se intoarca.


In timp ce inaintam in zi, se facea din ce in ce mai cald. Treptat, ceata s-a imprastiat, a facut loc, pe bucati, si soarelui. Faceau cu randul. Cand noi mergeam pe la umbra, pe sub copaci, soarele era acoperit de nori sau ceata. Cand drumul iesea la soare, fara posibilitate de umbrire, hop si soarele.


La un moment dat, ajunsesem cam la jumatatea drumului, soarele s-a hotarat sa nu se mai ascunda. Atunci ne-am oprit pentru o mica pauza. Nu ca am fi obosit, dar eram leoarca de sudoare. Nici nu e de mirare, la ce haine "adecvate" aveam! Si am facut un mic popas, pe malul paraului Maleia. Iarba verde, racoare, liniste, susur de apa. Paradis! Am intins tricourile pe o stanca, la soare si in 5 minute erau uscate.


Am ajuns la telescaun, am urcat cu el, mai mult din curiozitate. A fost superb, in special pentru ca a fost prima data. Dar, privind in departari, ne-am dat seama ca nu era vizibilitate buna. Nu era aproape deloc. Nici Petrosaniul nu se vedea; sa nu mai zic de masivele montane alaturate: Valcan sau Retezat. Acestea nici macar nu se ghiceau.


Am ajuns si sus. Parangul Mic se vedea, dar era mai mereu acoperit de nori, iar varful Carja si-a pastrat cu incapatanare toata ziua caciula de nori pe cap.




/Parang/09.vf_carja__2409_m_.jpg


Dupa ce ne-am cazat, am pornit spre Parangul mic, dupa ce am vizualizat imprejurimile si privelistea, care lasa de dorit - vizibilitate extrem de redusa: un fel de pacla, o ceata albicioasa, bolnava, invizibila, bloca privirea spre departari. Lumina soarelui, razele lui, faceau acea pacla si mai opaca. In departari se vedeau doar valuri de caldura ridicandu-se din sol, valuri ce faceau peisajul din jur sa danseze. Nici Petrosaniul nu se zarea: in departari, totul, de la pamant la cer, era o pata albicioasa, luminoasa.


Am hotarat sa ne tinem de planul initial: adica in prima zi urcam pana langa cabana ANEFS, acolo ne cazam si apoi urcam pe Parangul Mic. Si am pornit spre varf, depasind in drumul nostru o turma de vreo 40-50 de copii, care, insotiti de ghizii lor, pornisera spre Lacul Mija. Ce ne-am mai mirat atunci, unde or fi plecat acesti copii, spre creasta, la ora 15? Nu stiam pe atunci de existenta in apropiere a lacului Mija, ca daca stiam il vizitam si noi in acea zi.


Graba cu care am urcat pentru a-i depasi pe acei copii a scos sufletul din noi si, normal, s-a impus un scurt popas de asteptare a suflului, care ramasese undeva in urma.


/Parang/resize_of_07.obositi.jpg


Peste varful Parangul Mic treceau pale de nori, ca niste fantome; unele atingeau varful si se imprastiau ca si cum nu ar fi fost nimic. Batea tare vantul. Norii continuau sa se stranga, filtrau lumina soarelui si ne amenintau cu stricarea vremii. Si a doua zi aveam mult de mers. De aici si pana la Obarsia Lotrului, cu trecere peste varfurile Carja (2404 m), Parangul Mare (2519), pe langa lacul Calcescu... destul de mult. Dar noi nu stiam. Impartit in doua zile, traseul era de 9 ore cumulat. Dar daca nu faceai popas la Calcescu, durata de parcurs crestea, pentru ca intervenea oboseala. Dupa cum spuneam, noua ne-a scapat acest amanunt.


Am vrut sa stam putin mai mult pe varf, dar batea prea tare vantul. Iubesc acest vant... vantul de pe inaltimi. Dar sa nu exagereze.


/Parang/08.vf_parangul_mic__2074_m_.jpg


Am urmat linia crestei, am urcat pe al doilea varf si de acolo ne-am intors, ocolind varful pe curba de nivel. Ceea ce mi-a atras atentia in mod deosebit, era uscaciunea ierbii. Seceta era in toi la campie si se pare ca nici Parangul nu fusese iertat. Nu am zarit nici un fir de iarba verde. Vedeam pe versantii vestici cateva stane si ma minunam ce or manca acele oi.


Avand in vedere ca noaptea anterioara nu dormisem deloc, am petrecut-o mai mult pe drum, cand am ajuns unde eram cazati am cazut rupti. Nici apusul nu l-am prins. Dormeam.


Pe la 21:30, ne-a surprins femeia la care eram cazati. A venit la noi cu mancare. Gatise pentru ea si a gatit si pentru noi, desi asta nu intra in pret si nici nu-i cerusem. Si nu pot spune ca ne-a picat rau mancarea gatita. Adormisem si fara sa mananc. I-am multumit. Dar, nu stiu, desi a dat dovada de omenie, mi s-a parut ca era putin stanjenita. Oare chiar asa am ajuns, sa ne simtim stanjeniti cand facem o fapta buna? Dupa ce am mancat, am adormit bustean.






A DOUA ZI


P. Mic - Vf. Carja (2404 m) - Parangul Mare (2519 m) - Saua Piatra Taiata (BR) - Lacul Calcescu - Obarsia Lotrului (CR) (13h 45 min.)


"Experienta este ceva ce nu dobandesti decat imediat dupa ce ai avut nevoie de ea!"




Joi, 9 august. Ne-am trezit devreme, pe la 7:30, am mancat, ne-am echipat, am luat apa, fiecare cate 2 litri si tot nu a ajuns si am pornit. Punct final: cabana Obarsia Lotrului. Pana acolo, daca se strica vremea, ne puneam sperante doar in posibilele stane primitoare. Pe vremea aceea credeam in povestile cu stane si ciobani primitori. Acum, dupa 8 ani, devin suspicios in preajma stanelor. Caci am intalnit de-a lungul timpului ciobani de o omenie iesita din comun, dar, din pacate, si ciobani scrantiti la cap si talhari.


Si cred ca nu mai are rost sa mentionez ca oricum nu exista nicio stana in creasta Parangului. Si cum stricarea vremii presupune si nor pe creasta si, implicit, vizibilitate redusa, cu siguranta n-am fi vazut stanele de sub creasta, din partea superioara a vailor sud-vestice.


Am pornit la drum, pe banda rosie, am ocolit varful Parangul Mic pe curba de nivel, am ajuns iar in creasta si am vazut poteca spre stanga, punct galben, spre lacul Mija, pe unde a fost grupul acela de copii.


Iata si varful Parangul Mic, vazut dimineata, pe la ora 9.


M-am abatut, urmandu-mi intuitia si dorinta de a vedea cat mai multe, spre o stanca ce avea sa devina piatra de hotar in toate revenirile mele in acest munte. Imi amintesc senzatiile pe care le traiam pe acea stanca.


/Parang/resize_of_parangmija_068.jpg



(poza facuta in iulie 2009 de hana)


Eram la inceput de drum in ceea ce inseamna ascensiunile montane, dar eram deja cucerit pe vecie. Vantul sufla cu putere iar daca strigam, nu-mi puteam auzi ecoul, purtat de vant in alte directii. Sunt stari de beatitudine maxima, ce nu pot fi exprimate in cuvinte. Sunt clipe ce nu pot nicidecum sa fie masurate in secunde, minute sau ore. Sunt clipe, pur si simplu!



N-am stiut atunci, pornind stangaci si gasind cu greu drumul de acces spre acea piatra, ca ceea ce voi vedea acolo imi va patrunde definitiv in suflet, urmand ca, ulterior, sa nu mai trec pana in prezent pe acolo fara sa urc pe acea stanca si sa ma las coplesit de frumusetile din jur. O singura data am ocolit stanca, iarna, pe un viscol crancen, cand nici nu prea aveam ideea exacta unde ne aflam.


Mai departe am ocolit varful Scurtu si apoi ne-a aparut in fata privelistea varfului Carja. De pe marginea acelei poieni se vedea frumos Caldarea Seaca a Carjei. Toate bune si frumoase, zambet pe chip, asta pana cand ne-am dat seama ca trebuie sa urcam pe varful Carja, ca poteca de creasta nu-l ocoleste.


/Parang/13.urcusul_pe_carja.jpg


Urcusul pe vf Carja este cel mai dificil si cel mai greu de pe tot traseul de creasta. La poalele varfului, inainte de a incepe urcusul, era un adapost din pietre, fara acoperis, care intre timp a fost renovat si transformat in refugiu, dar tot intr-o stare precara se afla. Ne-am intalnit cu un grup de turisti care urcau si ei, dar se indreptau spre lacul Verde. Erau mai in varsta, erau si femei, aveau si corturile in spate, asa ca i-am lasat in urma. Ne-au mai dat cateva sfaturi, ne-au explicat traseul si ne-au spus o noutate: nu e apa pe creasta. Si noi mai aveam doar 5 litri din 8, la doua ore si ceva de la plecare. Am urcat pe varf, am privit departarile, care din pacate erau foarte aproape, tot din cauza acelei pacle nesuferite. Dinspre Parangul Mare veneau valuri de nori. De pe varf am admirat caldarea Carjei si lacurile Carja, Slivei si lacul Verde. Intre timp ne-au depasit cei pe care ii lasasem in urma. Apoi am pornit si noi mai departe.


/Parang/16.la_drum.jpg


Trecusera peste 3 ore de la plecare si mai avem doar 4 litri de apa. Fratele meu ducea in mana (!?), pentru ca nu mai avea loc in rucsacel, aproape un kg de Salatini (aliment nerecomandat in zonele fara apa) si, in inteligenta noastra, hotaram sa-i mancam sa nu se mai care cu ei in mana. Proasta idee! Apa a inceput sa scada, parca aveam gauri in sticle! Transpiram abundent, desi nu aveam prea multa greutate in spate. Cu cat ne apropiam de Parangul Mare, cu atat ne inspaimantam de norii iviti pe acolo. Dar, desi pareau ca vin cu mare graba, inca nu acoperisera varful. Am trecut si pe langa varful Stoinita, am trecut printr-o vale plina de pietre mari, am trecut si pe langa varful Gemanarea si iata-ne in linie dreapta spre Parangul Mare. Dreapta, dar in panta. Eram obosit. Bogdan bombanea mereu ca l-am luat cu noi sa-l chinuim. Cu chiu, cu vai, am ajuns si pe Parangul Mare (2519 m).


/Parang/17.vf_parangul_mare__2519_m_.jpg


Pana aici nu ne intalnisem decat cu doua persoane, un baiat si o fata, care veneau de la lacul Mandra. Am intrebat de unde putem lua apa si ne-au zis ca de la lac. Ok, am zis noi, nestiind unde era lacul. Am aruncat inapoi o privire, de pe varf, sa vedem pe unde am venit.


/Parang/19.aspect_de_cresta.jpg


Acei nori furiosi care se indreptau spre Parangul Mare si care veneau dinspre sud-est, ii vedeam si acum. Mult mai aproape. Puteam paria ca nu mai scapam neudati. Am pornit in testarea terenului, pe langa varf, pe partea de est si am descoperit un adapost din pietre, in care se puteau ascunde 4 persoane. Dar daca ar fi fost furtuna de vara, cu tunete si fulgere, nu mi-ar fi suras acel loc. Era numai stanca, iar in jur nu mai existau paratraznete naturale: stanci mai inalte, copaci, etc. Asa ca, un fulger, chiar daca nu lovea direct refugiul, cred ca putea "gadila" putin pe cei aflati inauntru. Si cum stiu ca borna de pe varf a fost rupta de un fulger...



Hm!... cautam un refugiu natural pe cel mai inalt varf din masiv, pentru a ne adaposti de o eventuala furtuna, desi inca nu se auzea niciun fulger si semne clare de furtuna nu prea erau! Asta spune multe despre experienta noastra pe atunci.


Pana la urma, am descoperit de ce nu ne ajungeau norii, desi veneau spre noi asa grabiti. Pentru ca, imediat ce atingeau linia crestei, erau spulberati in sus de curentii veniti din caldarea Rosiile. Asa ca am pornit mai departe fascinati de acel fenomen: mergeam pe creasta, tineam mainile intinse pe langa corp, in pozitia rastignitului si mana stanga era libera, iar palma mainii drepte era in nori. Veneau asa furioasi, norii, dar nu reuseau sa treaca mai departe... rar scapau cateva pale bezmetice deasupra caldarii, dar imediat erau spulberate si imprastiate. Am inceput sa coboram printr-o zona cu bolovanisuri: bucati de pietre, mari, mici, majoritatea nefixate, erau terenul pentru poteca marcata. Si, pe stanga, a aparut si caldarea Rosiile, cu ale sale lacuri: Oglinda Mandrii si Rosiile.


/Parang/resize_of_21.lac._mandra_si_rosiile.jpg


Vazand ce distanta e pana la acel lac - Oglinda Mandrii, am renuntat la ideea de a mai lua apa de acolo. Trecusera deja 4 ore si ceva. Si aveam drum lung de urmat. Ne uitam cu jind la ultima sticla jumatate plina, jumatate goala... doar atat mai puteam face, sa ne uitam la ea, pentru ca apa din ea era aproape fierbinte de la razele soarelui si iti trebuia ceva curaj sa te atingi de ea.


Ceata pe partea dreapta persista... initial parea super fenomenul, dar am inceput sa realizam si consecintele negative ale acestui fenomen: pe partea ingropata in ceata, se auzea susurul unui parau. Dar cine putea ghici unde e si cine avea curaj sa se aventureze? Daca la lacul Oglinda Mandrii, pe care il vedeam si spre care cobora o "inspaimantator de abrupta" poteca, care facea sa se zburleasca pielea pe tine cand te gandeai ca trebuie sa o si urci, nu ne-am riscat sa coboram pentru a ne potoli setea, cine sa se incumete pe partea unde nu se vedea nimic, unde nu era poteca si de pe care puteai "sa-ti iei zborul"? Eu nu. Nici restul. Asa ca ne-am inhamat din nou la rucsacuri si am plecat resemnati mai departe. Regretam si ca nu aveam parte de priveliste. Am fi vrut sa avem.


Am pornit mai departe, am ajuns in saua Gruiu, de unde porneste traseul marcat punct rosu care coboara la lac si se continua pana jos, la cabana Groapa Seaca, urmand firul vaii Rosiile si trecand pe langa Refugiul Agatat. Am ocolit pe curba de nivel si varful Gruiul (2345 m), am coborat in sa si ne-am inspaimantat cand am vazut in fata urcusul spre varful Paclesa (2335 m). Ne-am mai odihnit putin, am privit oglinda lacului Rosiile, cu gaturile uscate de sete. L-am intrebat pe Daniel: "Ia vezi ba, ti se pare umflat gatul meu, aici?", si i-am aratat unde sa se uite. Se uita, si zice: "Aha, parca. De ce?" "Pai am setea in gat, d'aia intrebam..." si ne-a bufnit pe toti rasul.


Trecusera cam 5 - 6 ore de la plecare. Era in jur de ora 14. Am urcat si spre Paclesa. Poteca nu atinge varful, ci il ocoleste pe o curba de nivel, iar noi am urmat poteca, nu am mai avut chef sa ne abatem pana pe varf. Gandul nostru era la apa acum, nu la priveliste.


Am trecut si de varful Iesu (2366 m) si am inceput sa coboram spre saua Gheresu. Pe stanga, spre nord, am vazut cam tot ce am fi putut vedea si de pe varfurile pe care nu am mai urcat. Ca oricum spre sud era ceata. Vedeam locul pe unde se scurgeau apele din caldarea Rosiile, locul pe unde a plecat la vale, spre alte locuri, in alta stare, ghetarul care isi gasise, odata, demult, locasul aci si nu am vazut nici urma de apa care sa se scurga din lacuri. Ori nu vedeam noi, ori, foarte probabil, tinand cont de seceta care era, nu se scurgea nimic.


In saua Gheresul, oi si doi ciobani intinsi. De la distanta vedeam sageti indicatoare spre ei, pe care scria: APA. Dar nu aveau. Insa ne spun ca inainte de a urca spre Saua Piatra Taiata, "putin mai incolo, este un izvor. Se vede din poteca". Cand cineva iti zice ca este un izvor care se vede din poteca, te astepti sa fie la cativa metri. Dar acel izvor era la vreo 70 de metri... diferenta de nivel. Il vedeam, frumos, limpede, probabil rece. Nici sa salivam nu mai eram in stare. Si eram rupti de oboseala. Iar pana acolo nu se zarea poteca. Mai jos era o stana.


Setea m-a facut sa ma ofer voluntar sa cobor. A mai coborat si Bogdan cu mine. Din stanca in stanca, bolovani de cateva tone, parca eram capre negre. Dinspre turme se auzea o voce, care striga. "Ce are ala ma? Il doare capul?" glumim noi. Parca ar zice ceva de genul: "Mai la stanga". Sa fie sanatos. Coboram noi din piatra in piatra si, dupa un sfert de ora, ajungem la apa izvorului. Dar nu era adanca, nu era chip sa luam apa in sticla. Cand sa ma aplec sa imi potolesc eu setea, auzim dinspre turme aceeasi voce care ragusise si una feminina care zice: "Lasa-i ma, ca nu te aud". Si noi auzeam atat de clar! Ia sa ascultam ce zice: "Mai sus, mai sus" zice vocea, deja ragusita. Mai sus. Mai sus era... izvorul. Destul de adanc sa poti lua apa in sticla, destul de larg, era si o cana acolo. Trag concluzia: "Ba, sa stii ca saracul la noi striga pana acum!".


Am ingropat fata in apa si am baut cu pofta apa rece, revigoranta. Ah! Apa: fara gust, fara miros, fara culoare - si totusi lucrul cel mai important de pe lume.


I-am facut un semn ciobanului de multumire. Nu cred ca l-a vazut, pentru ca deja incepea sa fie ingropat, impreuna cu turma lui, in ceata. A mai strigat din neant: "mai la stanga e o poteca!" Astea au fost ultimele lui vorbe. Noi ne-am intrebat: "stanga lui, sau a noastra? Stanga cum urcam, sau cum coboram?". Nu am gasit raspunsul, nici poteca, asa ca am urcat tot pe unde venisem, tot din stanca in stanca. Si am ajuns sus, dupa 45 de minute de la plecare spre izvor. Trecusera 7 ore de la plecare. Racoriti, pornim la drum. Dar serpentinele care urcau spre saua Piatra Taiata ne-au epuizat.


Am ajuns si in Saua Piatra Taiata. De aici urma sa parasim traseul de creasta, banda rosie, si sa coboram pe marcaj cruce rosie, care duce spre Calcescu si cabana Obarsia Lotrului. Caldarea Zanoagei, lacul Zanoaga mare si tot ce am vazut acolo, m-a impresionat prin salbatica frumusete. Totul anarhic, grohotisuri, abrupturi, stanci pravalite. Caldare arida, numai stanca, fara iarba, inconjurata de pereti inalti, foarte abrupti, din care se rup mereu bucati de piatra. Cuvintele nu pot reda forma. Regret ca toate imaginile din acea caldare mi-au ramas doar in minte. O greseala de utilizare a aparatului si am voalat exact acele pozitii.


Si iata ca in fata noastra, inainte de un ultim coboras, se intinde oglinda lacului Calcescu. Aici am schimbat filmul din aparat si aici am dus la pierzanie pozele de care am pomenit mai sus. De pe malul lacului, sunete ragusite deja de casetofon si firicele de fum se ridicau nestingherite, spre inaltul cerului. Casetofoanele se intreceau in injuraturi (de, doar sunt la moda parazitii!). Topoare asudate de atata truda, faceau macel in rezervatia de jepi de la Calcescu!


In timp ce coboram, gramezi intregi de cutii de conserve si sticle de plastic, unele preistorice, mancate deja de rugina. Oare de ce le-o fi asa greu sa le ia cu ei inapoi, goale?


Am ajuns pe malul lacului exact cand iesea din el o sirena: bruneta, inalta, zvelta, cu miscari line, unduitoare si o privire...! Am pus pariu: are sau nu sutien? Unii ziceau ca da, altii ca nu. Pana la urma am descoperit ca avea: dar degeaba, ca asa ud cum era, nu mai ascundea nimic, ba chiar arata. M-am intrebat daca lumea nu a fost cumva creata doar pentru a zamisli acei sani ca doua luni pline, care nu descresc si care nu se lasa umbrite de nici o eclipsa, acea talie ca un tarm suav si tare de pe harta placerii. Dar sirena s-a uscat si s-a ascuns, cu miscari pudice, in iglu-ul ei. Am mancat, ne-am spalat si noi, am mai pierdut vreo 45 de minute privind apa lacului, racorindu-ne, apoi am pornit la drum. Din spatele sitei de tantari, sirena ne privea.


Am inceput sa coboram spre Obarsia Lotrului. Caboram spre obarsie, pornind exact de la obarsie. Caci lacul Calcescu este chiar locul de obarsie al Lotrului. Coborarea este destul de chinuitoare, printr-un tunel "sapat" printre crengile jepilor, facandu-ne mereu loc cu mainile, ca prin jungla. Si uneori mai intepau, alteori mai eram insemnati cu rasina; pe jos smarcuri, namoale, paraie, pietre alunecoase, unele portiuni cerand eforturi suplimentare, si fizice si de atentie, pentru a fi trecute. Iar pe dreapta se auzea apa care se scurgea din lacul Calcescu.


Trecem peste ea si ajungem in locul unde se termina creasta, pajistea alpina, stancariile si intram in padure, avand, momentan, pe stanga, apa Lotrului.


/Parang/resize_of_24.se_termina_creasta.jpg


Erau deja trecute peste 10 ore de cand am plecat de la ANEFS. Eram obositi, dar optimisti. Daniel avea colectie de basici si bataturi pe talpi, fratele meu avea doua, dar bune! Eu cu Bogdan nu am avut astfel de probleme.


/Parang/25.cascada_pe_lotru.jpg


De aici a venit greul. Drumul prin padure, demoralizator, fara pespective, i-a doborat pe cei mai slabi. Bogdan era dezamagit ca l-am carat toata ziua, ca nu vede si el lume, distractie. Vroia discoteca!


Am ajuns intr-o zona in care versantul din stanga, pe malul stang geografic al Lotrului, fusese devastat de o avalansa. Era facuta partie prin padure, nici un copac nu fusese iertat, nici unul nu ramasese in picioare. Toti erau rupti de la 1 metru de pamant, altii de la cativa centimetri, altii smulsi din radacini si ingramaditi in vale peste apa Lotrului.


/Parang/28.eu__o_cascada_si_urmele_unei_avalanse.jpg


Aceasta poza este facuta exact pe versantul opus celui cu avalansa, de unde un parau venea grabit sa se intalneasca cu Lotrul, viitorul tovaras de drum, mult mai puternic. Porneau impreuna spre neinfricatul Olt, intalnindu-se pe drum cu alti tovarasi, amarati, firavi, speriosi. In lacul Vidra, loc de popas, primesc vizite neasteptate de la raurile aduse prin canale de aductiune, iar apoi pornesc prin pamant, traind spaime de moarte traversand atatea masinarii grotesti si iesind la lumina intr-un loc necunoscut, neasteptat... se avanta speriati la vale, in goana lor nebuneasca luand cateodata tot ce le iese in cale si sar cu bucurie in bratele Oltului. De acum, nimic nu-i mai inspaimanta. De acum, ei sunt spaima.


Printre trunchiurile de copaci aduse de avalansa fusese taiat drum cu drujba de lucratorii forestieri. Putin mai jos, am trecut apa Lotrului pe malul drept. Am ajuns pana la urma si la capatul superior al drumului forestier, pe la ora 20 si cateva minute. Drum forestier care arata mai mult a sant facut de ape, a fund de rau secat. In unele locuri, vechi poduri sau podele de lemn, din trunchiuri de copaci erau rascolite de apa si de intemperii de ani si ani, incat numai cu tractoare speciale mai puteai spera sa treci pe acolo. Treceam parca printr-un tunel de lumina. In stanga brazi, in dreapta padure.


/Parang/resize_of_29.prin_padure.jpg


Stiam ca asta nu e teritoriul nostru. Ca e stapanit de altcineva, mult mai puternic, dar uneori mult mai calm ca noi, care isi lasase urmele pe acolo.


Raza vizuala era restrictionata pe ambele parti ale padurii, umbrele amurgului creau forme ciudate, jocuri de umbre nemiscate. Este un moment in fiecare zi in care nu se poate vedea clar: amurgul. Lumina si intunericul se amesteca si nimic nu este pe deplin clar sau obscur.


Totul in jur era tacut, dar era atat de mult zgomot! De unde venea? Nu puteai distinge un anume sunet de toate celelalte, nu-l puteai izola, era prea slab, toate erau asa, dar toate impreuna formau un zgomot unitar... spiritul muntilor, spiritul padurilor, poate insasi natura, ne vorbea. Isi spunea povestea, dar noi eram prea obositi ca sa mai ascultam, ca sa mai intelegem.



M-am oprit.



Un fior rece mi-a atins spinarea, parul mi sa zburlit. Am inteles limpede ca, in fond, eu nu sunt un tanar student la o facultate din Craiova, prieten si ruda cu cutare si cutare, ci pur si simplu un tantar, sau o pasare, sau o veverita, sau un cerb, sau un urs, ca si cei care se aflau atunci, in jurul meu. Totul era atat de placut. Este frumos si prin padure, mi-am dat seama de asta chiar si dupa 9 ore petrecute in golul alpin. Cand am intrat in padure, era normal sa se intample ce s-a intamplat cu ceilalti: padurea obtureaza imaginea, pare ceva dezolant, nu te mai bucuri de privelisti largi, nu vezi unde trebuie sa ajungi si te demoralizeaza. Cu mine insa nu s-a intamplat asa. Sunetul se auzea mereu, sunetul padurii, format de amestecaturi de alte sunete: pasari, insecte, animale, suierul vantului printre copaci, o creanga trosnind, un con care cade, vajaitul apelor, al Lotrului, suierul vantului printre crengi...


Am ajuns si la capatul drumului, capatul de sus pana unde se poate ajunge cu masina. Incep sa apara oameni. Masini. Corturi. Fum. Galagie. Jocuri sportive. Miros de fum. De mancare. Popas.


Daniel are picioarele facute varza si hotaraste sa mai puna ceva leucoplast. Bandajeaza un deget, dar nu pe cel cu basica. Cand isi da seama, rade singur de el. Hotaraste, ca sa fie sigur ca nu mai greseste degetul, sa le bandajeze pe toate. Are opincile cam stramte. Greseala fatala!


Le arat cateva coame impadurite, superbe. Toti se uita la mine ca la un film de duzina. "Priviti, ce frumos se vede drumul serpuind printre munti, prin padure, si la deal, si la vale. Albia raului, drumul acela forestier, care vine deja rasturnat in drumul nostru..." Bogdan ma intrerupe: "Daca tot te-ai apucat sa atragi atentia asupra lucrurilor din jur, nu vrei sa imi arati si cabana?" Ii arat zambind, cu degetul, directia de mers: "pe undeva pe acolo".


Se aude mai clar o melodie. Eu am bagajul in spate. Nu l-am dat jos. Ei sunt rupti, pe un trunchi de copac. Eu incep sa dansez. Nu am dat jos bagajul din spate, nu pentru ca nu simteam nevoia, nu pentru ca nu eram obosit, ci pentru ca, o data lasat jos, nu as mai fi fost in stare sa-l mai iau in spate. Eram in stare sa merg pana voi cadea... dar daca ma asezam, nu cred ca mai porneam. Oasele parca-mi erau de plumb. Altcineva le controla, nu eu. Dadea creierul comanda: sus piciorul, pana la genunchi si eu abia il mai ridicam cu un centimetru. Pot spune ca taram picioarele dupa mine, nu paseam. Am sculat toate pietrele care mi-au iesit in cale. Dar ochii mei nu se concentrau in fata, la drum, nici in departari, albind cautand cabana... ochii mei priveau in jur, avizi, sa nu piarda nimic.


Am intrat insa in stadiul in care mergi, fara sa mai simti. Pasii, din automatism, se fac singuri, iar daca apare o mica diferenta de nivel, ala esti. Nu am cazut.


Am mai facut un popas apoi, pornind de la premisa "cu cat drumul este mai greu, cu atat esti mai aproape" (ora cea mai intunecata este aceea dinaintea rasaritului), chiar daca drumul nu era greu ci doar ni se parea noua, ne-am ridicat scartaind si am pornit mai departe. Si iata minunea: dam in drumul care vine de la Ranca. Transalpina. Doamne, abia aici suntem? Mai mergem, incepem sa mai mormaim cate ceva. Toate gandurile noastre, toate vorbele, mormaielile, gesturile, exprimau urmatoarele: relaxare, somn, masaj, apa calda, dus, mancare, fotoliu, pat, pat, pat.


Iata o alta minune: intram in drumul care duce spre Petrosani. Mai avem cam 5 - 10 minute de aici. Aceste 5 - 10 minute parca faceau mai mult decat toata ziua. 21:20, plecati de la 8 dimineata. Pe malul Lotrului, prin apa Lotrului, magaoi metalice odihneau dupa munca depusa: aceea de a maltrata malul Lotrului, albia, drumul lui, pentru a scoate nisip, pietris, care se folosea pentru repararea mandretii de drum national. Daca ar sti unchiul meu, ce i-ar mai "lauda" pentru vrednicia lor.


Fratele meu si cu Bogdan sunt deja in fata. Cu mult. Se vad niste lumini. Inca putin. Iata si receptia... dar, mai inainte, jos bagajul. Popas. Ah... ce bine e sa stai. Doar sa stai, cu gandul la odihna care va urma, la patul in care ne vom cufunda. Nu am vorbit nimic. Nu am zis nimic. Nu am planuit nimic. Am zis doar: mergem? Si am pornit 3 spre receptie, unul ramanand langa bagaje. Totul spontan, fara sa ne alegem.


La cabana, am rupt-o in fericire! Ne venea sa dansam de bucurie. Ne asteptau cu bratele deschise: "Nu mai avem locuri! De cand cu muncitorii astia pe care ii avem cazati, numai cu rezervari cu cel putin o saptamana inainte mai gasiti locuri". Sa tragi petrecere, nu alta! Eram negri la fata, plouati in ultimul hal. Am ramas masca. Un tip de la cabana ne intreaba: "Nu aveti cort?" "Nu." "Nici saci?" "Nici." "Pai cum ati venit voi asa aici, mai?" "Pai ni s-a spus ca aici se gasesc locuri de cazare mereu, fara probleme." "Ehe, asta era pana acum. Dar de cand au venit muncitorii, ne ocupa mai mult de jumate de cabana numai ei!" "Dar de ce ati venit asa de tarziu!?" intreaba cabaniera, mirata. Cand a aflat de unde am venit, nu s-a mai mirat. Nici cel care ne intreba de cort. Ne sfatuiesc sa mai cautam pe la baracile din jur, pe la statia meteo, la padurari ni se spune ca nu e nimeni, adica la ocolul silvic. Dar ne spun sa nu ne facem sperante. Si ne-au spus bine. Nimic.


La ora 22 se inchide barul de la receptie, deci trebuia sa-l parasim. Ne asezam afara la niste mese. Fratele-meu, insolatie = aspirine. Daniel avea picioarele prastie = 2 aspirine, mestecate cu ura. Eu una. Bogdan clacheaza. Nu mai are chef de nimic. Pune capul pe masa, afara si zice ca el se culca. Asa nu merge. Inghetam aici, ne uda roua. Incep sa ma agit, sa-i animez, sa facem ceva. Sa improvizam. Se scoala Daniel si zice: "Hai ma cu mine, sa improvizam. In noaptea asta vreau sa dorm, nu sa tremur aici pe masa astora." Asa imi place, nu ca Bogdan, care a renuntat la un obstacol mai dificil.


Plecam pe malul Lotrului sa cautam lemne lungi, sa improvizam din pelerine si materialele impermeabile pe care le aveam la noi un adapost, ca cel al tiganilor. Sa strangem lemne, sa avem pentru un foc, sa ne incalzim. Sa culegem iarba uscata, mare - era destula, sa ne facem paturi din ea. Planuiam ca vom pune mai intai crengi de brad jos, apoi un strat de iarba uscata, peste iarba cateva tricouri, iar puloverele le vom lua pe toate pe noi. Ne vom baga in cortul improvizat, ne vom incalzi de la propriile corpuri pana va asuda materialul impermeabil... iar cei care stau acum cu capul pe masa, numai daca au probleme de sanatate vor vedea culcus din partea noastra. Daca insa nu vor sa-si faca, sa doarma pe unde pot.


Asta planuiam, in timp ce mergeam prin padure, pe malul Lotrului, cautand la lumina lanternei lemne mai mari, pentru scheletul cortului si adunand vreascuri pentru foc. Deodata, zaresc printre copaci o lumina. De unde vine? Era cam la trei, patru sute de metri de cabana, spre Vidra. O lumina singura, izolata, tremuratoare... speranta firava. Ne indreptam intr-acolo, atrasi ca fluturii de acea lumina. Ajungem acolo si vedem o casa, cu etaj, un bec aprins in fata, cel pe care il vazusem noi si lumina aprinsa intr-o camera. Strigam, facem zgomot. O usa se deschide si, de sus, de pe o mica terasa, o voce feminina intreaba: "Cine e?" Un moment de liniste: cine suntem?! Daniel raspunde, la intamplare: "Turisti. Aveti locuri de cazare?" "DA. Saizeci de mii patul." A zis da... asta inseamna pat... pat, pat, pat... ne venea sa topaim de fericire. Partea buna nu e niciodata buna fara partea rea. Daca nu am fi fost inspaimantati ca dupa un drum atat de lung si obositor vom ramane sa tremuram toata noaptea afara, oare ne-am mai fi bucurat noi la fel de mult de gasirea unui adapost si a unui culcus cald? Nu. Ni s-ar fi parut ceva normal.


Am luat camera in primire si Daniel, uitand de basicile din talpa, a luat-o la fuga sa le dea vestea celorlalti si sa aduca bagajele. Cand a ajuns la ei, tocmai venea un tip de la cabana la ei, cu 4 saci de dormit, sa ni-i lase pentru noapte si sa ne recomande un adapost! Si cand ma gandesc ca eu ajunsesem o data sa nu mai cred in bunatatea oamenilor! Lucrurile cele mai bune se petrec cand ne asteptam cel mai putin.


Bogdan si fratele meu sa dea petrecere cand au auzit ca am gasit cazare... au multumit si au pornit spre locul de cazare.


Mancasem la cabana, asa ca ne-am culcat imediat. Cand am deschis ochii, aveam gatul uscat de sete... afara se auzeau niste fiare zdroncanind, masini pe drum. Raze de lumina treceau printre perdele. Nu stiam cat e ceasul. Dar stiam ca e dimineata... o noua zi senina ne astepta sa coboram din pat si sa o traim asa cum stim noi.






A TREIA ZI


"Libertatea este bunul cel mai de pret al omului si fericit este acela caruia cerul i-a daruit o bucata de paine si nu e dator pentru ea nimanui." Don Quijote



Libertatea mea este insasi cautarea libertatii. Ceva ce nu atingem niciodata, dar care ne face liberi pentru ca luptam pentru asta. Dar tot ceea ce suntem, depinde de ceva ce nu depinde de noi: viata si moartea.




Mai tarziu, cand am povestit aceasta excursie celor de acasa si de fiecare data cand plec pe munti cu cortul, multi mi-au zis ca sunt intr-o ureche sa plec asa zile intregi pe munti; sa ma spal cu apa rece gheata, sa car zeci de kg in spate, pericol de urs, de vreme rea... de ce nu ma duc si eu "ca omul" sa stau la o cabana? Ziua sa urc pe munte, noaptea pat caldut, mai o discoteca...



Mai merg cateodata si "ca omul", excluzand varianta cu discoteca, dar, in general, ii las pe ei sa se duca "ca oamenii", iar eu prefer sa ma duc "ca mine" si ca cei care imi sunt asemanatori.



Bineinteles ca multi se intreaba ce rost are sa vrei sa faci toate astea cand poti sta acasa linistit, fara nici un pericol, fara grija locului de dormit, a hranii sau a vremii, bucurandu-te de bunastarea si confortul caminului tau. Dar iata ce am sa le zic lor: stiu (am aflat asta) ca riscul unei aventuri este mai pretios decat o mie de zile de bunastare si confort!


10 august. M-am trezit, m-am dat jos din pat si am ramas surprins ca nu aveam febra musculara si ca nu ma durea nimic. Nu ne durea nimic, in afara de bataturile celor care aveau - niciodata nu am avut astfel de pagube pe picioare, in rest eram sprinteni ca niste ieduti intr-o zi insorita de primavara. Langa casa era o fantana. Am dat cu apa pe mine, cu intentia vadita de a ma spala la bustul gol. Am aruncat pe bratul stang si... s-a congelat. Le-am spus sa nu-mi atinga bratul, ca se sparge. Era asa rece!


Era destul de enervant zgomotul facut de lucratorii care scoteau pietris din Lotru, zgomotul basculantelor ce treceau mereu pe drum si praful ridicat, incat am renuntat la ideea de a ne odihni o zi aici si am pornit spre Vidra, pe jos. Am multumit pentru gazduire, am predat camera uneia din fetele femeii care ne-a cazat si am pornit la drum, in jur de ora 12.


Am strabatut drumul pe malul Lotrului, plin de placute pe care scrie: pescuitul interzis, amplaserea corturilor interzisa, focul in padure interzis.



Am continuat sa mergem pa drumul de pe malul Lotrului, plin de pescari, de corturi, de masini cu casetofoane sau boxe pe capota si de focuri fumegande sau cu flacara jucausa... si jupane pregatind gratarul. Mirosea frumos, nimic de zis.


Am ajuns si la locul unde ni se oprise camionul, in primavara: am facut un popas in memoria aceor zile.


Am ajuns si la coada lacului Vidra.


/Parang/31.la_coada_lacului_vidra__1_.jpg


Am coborat pana la nivelul apei si am vrut sa mergem pe malul lacului, nu pe drum, pana la statiunea Vidra, unde intentionam sa ne cazam, fara sa banuim ca este asa departe. Parea la cativa kilometri distanta.


/Parang/32.lac_vidra.jpg


Asta in linie dreapta. Ca pe drum erau 17 kilometri. Am vazut pe malul lacului nelipsitele corturi - vile, ce adaposteau pescari inraiti, veniti cu catel si purcel. Erau toti/toate in costum de baie, dar nici unul nu se risca la o baie. Am zis ca sparg eu gheata pana diseara... dar nu a fost sa fie.


Cand am vazut ca nu avem nici o sansa sa mergem pana la hoteluri pe malul lacului (prea abrupt, prea malos) am urcat panta abrupta, printre tufisuri, pana la drum si ne-am epuizat mental pe acel drum banal, enervant de lung, circulat si foarte plin de praf... si o caldura! Am mers pe jos destul. 17 kilometri. Daniel si-a dat jos opincile si a scos tot buretele din ele: le-a facut mai largi.


Era enervant sa vezi hotelurile la o aruncatura de bat, dar drumul sa ocoleasca kilometri intregi un brat al lacului. In loc sa se apropie, de multe ori drumul se indeparta de hoteluri. La un moment dat, desi mergeam spre hoteluri, ele se vedeau in spatele nostru.


Dupa un dublu efort de a ne mentine calmul, am ajuns si in apropierea hotelurilor. Cateva sute de metri. Ne facem planul: ne cazam, mancam, bem ceva si pana la noapte pe malul lacului: baie, plaja, leneveala, odihna.


Cand ajungem la hoteluri, primim doua vesti: una buna, alta si mai buna. Prima: Patul costa 200.000 lei/persoana (banii de atunci, din 2001). A doua, si mai buna: dar nu avem locuri de cazare. Asa de mult ne-am bucurat, ca nu pot spune! Nu ne venea sa credem. Am zis sa ne schimbam hainele, ca poate s-a agatat de ele ghinionul. Cand si cu ce am gresit? Dar, tot raul e spre bine. Daca am fi ramas la Vidra, am fi dat 200.000 de persoana... asa insa...


Era acolo lotul olimpic de canotaj, la antrenamente, ca ii vedeam cum coborau cu caiacele in brate, vaslele pe umar, spre apa lacului si Ivan Pataichin le dadea sfaturi, extrem de serios.


Era si un tip cu un ARO, zicea ca merge spre Voineasa, dar a plecat si a zis ca nu poate sa ne ia, desi a plecat gol.


Am coborat pana la terasa hotelurilor respective. Am vrut sa cumpar o sticla de suc la 2 litri, dar mi s-au muiat picioarele cand am auzit cat costa: 50.000 lei. O noapte de cazare! Ce buna a fost apa de izvor.


Am hotarat sa plecam pe jos spre Voineasa; 28 de km parca. Sa ne traiasca! Si era deja ora 18. Am vazut pe harta ca sus, ceva mai departe de pas, era un canton forestier. Am calculat sa ajungem acolo pana pe la 21. Si am pornit la drum in speranta ca vom gasi o ocazie.


Treceau camioane care lucrau la drum, dar nici unul nu oprea: in cabina nu puteau lua 4 persoane. Eram multi. Atunci mi-a venit o idee. Sa ramana 2 in spate, iar 2 sa mearga in fata: cei din spate fac semn, poate ca cineva ii va lua, se va milui de ei, iar pana ii va ajunge pe cei din fata, il vor convinge pe sofer sa ii ia si pe ceilalti 2 in remorca, macar pana la 1 km de Voineasa. Am pornit eu cu Daniel in fata si fratele meu cu Bogdan au ramas in urma. Am depasit pe unul cu camionul care mai trecuse pe langa noi: oprise la un cotet de porci, sa-i hraneasca. Era cu 2 copilasi.


Am luat avans si, pe serpentinele ce urcau spre pas, desi era 10 august, am gasit fragi. Abia se copsesera. Si ne-am pus pe mancat. Ii vedem pe cei 2 jos, urcau si ei amarati. Opreste o basculanta si ii ia. Mare bucurie!


Acum venea randul nostru. Se apropie, bucuria creste. Speram deja ca vom petrece de minune in Voineasa. Nici nu urcasem in camion si ne si vedeam petrecand la Voineasa. Nimic nu e mai grabit in lume, ca speranta! A ajuns in dreptul nostru, a trecut, inca mergea... noi mergeam, aparent nepasatori... dar daca nu oprea, cred ca am fi aruncat cu pietre dupa el. Insa a oprit. Am aruncat bagajul si din cateva miscari eram sus, in remorca basculantei. Iata ca am scapat de ghinion.


Am stat in picioare tot drumul, privind peste capota, tinandu-ne de doua fiare sudate in pozitie verticala. Vantul ne sufla prin par, prin haine. Nu am cum sa descriu in cuvinte senzatia pe care am trait-o asa ca nici nu ma chinui. Trebuie sa incerci, ca sa vezi. A fost de neuitat.


Din pas a inceput coborarea. Zonele macelarite de drujbe in primavara, pamantul reavan, asemanator mormantului, era acum o padure de nepatruns de tufisuri. Viata isi cerea drepturile, nu vroia sa se dea batuta. Cazuse prada propriilor sale jocuri.



Am trecut si pe langa cantonul forestier: doi oameni, barbat si femeie, stateau pe prispa si priveau tacuti spre veselia noastra din remorca, de parca ar fi fost dezamagiti, de parca ne-ar fi asteptat si noi ii ocoleam. Mai jos, 5 fete, 2 corturi si o masina. Niciun baiat. Si numar de Dolj. Am strigat tare din remorca, chiuind, Craiovaaaa... si toate, ca la un semnal, au inceput sa sara ca majoretele, sa ne salute. Daniel a inceput sa tipe, razand, sa bata in capota si sa strige: "lasa-ma aici!" Ne-am veselit bine si partea frumoasa era ca din cabina era imposibil sa fim auziti. Asa ca am inceput sa chiuim, mai ales cand prindea viteza, sa-i salutam pe toti pe langa care treceam... tineretea isi cerea drepturile. Cat de rau ne-a parut cand am vazut prima casa din Voineasa, cand a oprit si ne-am dat seama ca trebuie sa coboram. Soferul nu a vrut bani, nu a vrut sa primeasca, dar Bogdan a lasat 20.000 lei copiilor.



Si iata-ne in Voineasa.



Incepem sa coboram si aflam povestea celor doi: cand au facut semn soferului, el nu a vrut sa opreasca. Atunci Bogdan a impreunat mainile si a mimat o rugaminte, iar soferul a oprit, pentru ca i s-a parut ca l-a injurat. Era cel pe langa care trecusem, care hranea porcii. I-a luat, dar nu vroia sa ne ia si pe noi, ca nu are voie. S-au rugat de el pana ne-au ajuns, spunand ca nu pot sa ne lase pe noi acolo, iar ei in Voineasa. Doar plecasem impreuna. Si au bagat vrajeala ca nu au bani la ei si ca sunt toti la noi. Soferul a ras, bineinteles ca nu i-a crezut, dar a oprit... putin mai departe de noi. Restul povestii il stiti deja.


La vreo 600 m de locul unde am coborat, vedem pe dreapta o casa cu etaj pe care scrie: cazare. O femeie era prin curte. Intrebam, era tocmai proprietara. 50.000 lei de persoana. Vedem camera, avea si dus cu apa calda, boiler – clar, aici ramanem. Si am ramas. Am facut un dus, eu al doilea. Dar, neobisnuit cu boiler-ul, am facut risipa si am terminat toata apa calda. Ce m-au injurat urmatorii doi. Dar pana la urma s-a incalzit si pentru ei. Si am pornit la o plimbare prin Voineasa.


Am ajuns in statiune si am aterizat intr-un restaurant. Friptura de pui, vin, ca ne-am scos: am dat 50.000 de cazare, nu 200.000 cat am fi dat daca am fi ramas la Vidra. Ce am recuperat cu cazarea, am lasat la restaurant. Cand am plecat spre casa unde eram cazati, am avut ghinionul sa trecem pe langa o discoteca. Si a reusit Bogdan sa ne tarasca acolo, sub pretextul ca el ne-a urmat pe noi pe munte si ca acum trebuie sa il urmam si pe el in discoteca. Am intrat. Vai, ce incantat era omul. Era tot numai zambet. Noi ne-am luat cate o bere, ne-am asezat la mese, al a fugit pe ring. Era atat de haios.


Clientii discotecii erau predominant de 14 ani, probabil veniti in tabara la Voineasa. Intrarea noastra a dublat media de varsta. Iar Bogdan printre ei... am rezistat 15 minute, am terminat berea. Apoi il aud pe DJ: "Si acum o melodie pentru sufletul vostru"... Toti tipa de bucurie, mesele se elibereaza, ringul se umple - asta era semnalul pentru inceperea manelelor. Daca cineva ar fi vazut cat de repede ne-am ridicat si am fugit, eu cu Daniel, din acea discoteca, ar fi crezut, probabil, ca ne urmarea insasi moartea. Am iesit si dusi am fost.


Am mai golit o bere, am stat de taina, am mai povestit, am ajuns acasa, ne-am ales paturile si nu mai stiu cand au venit ceilalti doi. Cand am deschis ochii, era deja dimineata...






A PATRA ZI


"Cand ne aflam in fata marilor comori, nu le vedem niciodata. Si stiti de ce? Pentru ca oamenii nu cred in comori!"




Sambata 11 august. Dupa pranz, nu mai tin minte ora, aveam autobuz spre Caciulata. Am hotarat, in ciuda lui Bogdan, care nu era de acord, sa urcam si pe Cozia. Nu mai urcasem niciodata pana atunci pe Cozia si vroiam sa ne terminam acolo excursia. In Voineasa, dupa ce ne-am trezit, am dat un telefon acasa, am cumparat de langa o casa vecina lapte, am mancat cu fulgi de porumb, iar apoi am plecat spre locul de unde pleca autobuzul. Ne-am luat ramas bun, bagajele si am plecat.


Ne-am omorat timpul la o terasa din drumul spre statiune... am descoperit un lucru "interesant": pe un stalp erau indicatoare spre diferite puncte de interes turistic, cu marcajele aferente, dar si o sageata care indica spre Discoteca. Iata ca o Discoteca era un punct de interes turistic. Ma intreb, cati din cei care priveau acea sageata erau interesati de traseele turistice si cati de discoteca? Sa pleci de acasa, din oras plin de discoteci si cluburi, sa te duci la munte si sa-ti petreci timpul tot in discoteca... patetic. Majoritatea oamenilor fac la fel: calatoresc sute, chiar mii de km departare pentru a se uita la tv intr-un hotel cu toate conditiile de acasa! Si unde mai e aventura? Fiecare vrea sa faca ceva diferit, dar sfarsesc prin a face toti la fel.


Aaaaa... am uitat sa povestesc ceva. Cand am plecat de acasa, a mai fost un lucru pe care nu-l stiam: ca la munte, cu fiecare 1000 m luati in altitudine, radiatiile UV cresc cu 10%. Deci noi am mers 12 ore intr-o zona cu UV cu 20% mai puternice decat eram noi obisnuiti. Si am mers mult timp prin soare, fara nimic de protectie: nu tu sapca, nu tu crema de soare, nimic. Rezultatul a fost devastator. Ne-a ars soarele pe fata, ceva de speriat. Pe mine cel mai rau, ca aveam parul scurt si nu mi-am protejat fata cu nimic, in afara de ochelari de soare. Cand am plecat din Voineasa, pielea pe fata, pe frunte, era stansa, uncata, aspra. Nasul... parca avea o coaja de ceara. Am coborat in Caciulata si am dat o raita prin bazar, in cautare de suveniruri... si de crema de soare. Prea tarziu: acum ne trebuia o crema hidratanta, nu de protectie impotriva UV. Oricum nu mai avea ce sa protejeze. Pielea incepea sa se exfolieze ca asfaltul de pe autostrada Bucuresti - Pitesti.


Am intrebat o vanzatoare ce imi recomanda si cand s-a uitat la fata mea, a zis: "Un plasture". Am zambit, dar ea a zis ca vorbeste serios. Mi-a dat o crema hidratanta, dar mi-a spus ce am zis si eu mai sus: degeaba. Poate doar sa inmoaie pielea, sa nu ma mai usture. Eu inca nu ma vazusem cum arat.


Am cumparat o crema, am mancat ceva si am pornit spre cabana Valea Marului, in jur de ora 18, hotarati ca de a doua zi sa pornim in cucerirea acestui amarat de varf... asa credeam noi, ca o sa ne jucam cu el. Dar, in primavara anului urmator, cand am urcat pe Cozia, mi-am dat seama cat de mult ne-am inselat atunci in presupuneri.


Spre cabana Valea Marului pot spune ca zburam. Aveam deja antrenamentul facut si mergeam de parca am fi fost fugariti de urs. Ajunsi la cabana intrebam de cazare: "Nu cred ca mai avem locuri. Stati putin, sa intreb pe cineva". Nu era posibil! Intradevar, noroc este mult pe lumea asta si s-a impartit egal, dar nu la fiecare. Se intoarce si ne spune ca mai este un pat (doar unul) liber in anexa, unde erau cazate 2 familii, care avea un sarbatorit printre ei: o femeie. Nu au avut nimic de protestat ca vom sta cu ei in cabana. Ne-au lasat un pat de sus. Ei dormeau cate 2 in pat, noi patru. Buna afacere. Iar bani ni s-au cerut de persoana, nu de nr de locuri ocupate.


Noi eram deja satui de cate conserve mancasem. Cu exceptia fripturii de la restaurantul din Voineasa (tot mancare uscata), in afara de conserve nu mai mancasem decat portia de mancare oferita de doamna la care am fost cazati la poalele Parangului mic si lapte in Voineasa. Demult nu mai car conserve de carne dupa mine pe munte! Pe atunci insa, credeam ca e singurul aliment potrivit pentru munte. Doamne, si ce scarbosenii de conserve! Toti patru cred ca am avut un rucsac plin doar cu conserve. Eu nu prea faceam mofturi, dar ceilalti se chinuiau sa indese cu pumnul pe gat bucatile de conserva. Daniel, galben la fata si cu o expresie de sila pe chip, zice ca nu mai poate sa manance conserve. Nici Bogdan. Eu mancam, dar parca, totusi, ar fi mers ceva mai usor. O leguma. Vazandu-i asa verzi la fata, m-a bufnit rasul si le-am propus sa mergem sa ne luam cate o bere. O merge mai bine asa mancarea.


Ma ridic cu Daniel si plecam spre barul cabanei, sa luam cate o bere. Noi mancam afara. Cand urcam scarile cabanei, trecem pe langa usa bucatariei si tocmai iesea o fata cu doua tavi in mana. Ni le intinde si ne zice: "Ia, luati si voi astea, sa mancati." O tava continea branza si mezeluri, iar cealalta, aur - era toata plina cu felii de rosii. Am si uitat de bere. Sclipeau ochii cand le-am vazut. Si asa am mancat si ne-am saturat, si eu, si ceilalti. Apoi am consumat cate o bere. Era trecut de ora 21, incepuse sa se intunece de-a binelea.


Apare o doamna langa noi. Ne saluta si ne intreaba daca noi suntem cei care o sa dormim cu ei in cabana. "Aaaaaaa... cred ca da!" Ne spune ca este ziua unei prietene de-a ei si ca au facut acolo o mica masa si ca ne invita si pe noi sa mancam... ce-a mai ramas. Bineinteles ca nu am fost atat de nepoliticosi incat sa refuzam. Am ajuns la masa, am zis "La multi ani" sarbatoritei, am ras tot ce mai ramasese pe masa, am terminat berea si ne-am intins la taclale cu ei. Erau doua familii. Doamna care ne-a invita cu sotul ei, (avea nr SRI pe masina) si sarbatorita cu sotul si cu fetele lor. Doua, dar pe una din ele nu am vazut-o la culoare. Cand am ajuns noi dormea, iar dimineata din pat a trecut direct in masina.


Companionii nostrii erau oameni simpatici, prietenosi, omenosi, haiosi. Am povestit despre aventura noastra prin Parang, au ramas uimiti cand au aflat de unde veneam, au intrebat, am raspuns, am intrebat, ne-au raspuns, au facut comentarii haioase referitoare la fata mea, care incepea sa se cojeasca. Ne-a prins ora 1 noaptea pe afara. Erau din Valcea si din Pitesti... sarbatorita era din Pitesti. Ne-am simtit bine. A fost o noapte minunata.


Pe rand, ceilalti s-au indreptat spre paturi. A venit si randul nostru. A trebuit sa dam dovada de aptitudini de alpinisti pentru a ne urca in pat si de reguli elementare de mers pe sarma, sau de protectie impotriva cutremurelor, pentru ca se misca foarte tare. Nu aveam loc. Ne umfla rasul, ca pe copii mici cand trebuie sa faca liniste. Vroiam sa fim linistiti, sa nu deranjam, dar cand vedeam ca ne chiteam cum puteam mai bine si tot nu aveam loc, galgaia rasul in noi. Bogdan era de margine, eu la perete. Era mai bine de mine. Bogdan, ca sa nu-si inmoaie oasele cu o cazatura, s-a ancorat cu paturile, un capat l-a bagat sub el, altul sub Daniel... dar tot ar fi cazut. Numai ca fratele meu nu a rezistat... alergia la praf l-a invins, asa ca a iesit afara. Si a petrecut noaptea privind cerul, sau mai stiu eu ce, cu pelerina de ploaie pe el, sa-i tina de cald, pana ne-am trezit noi si ne-a luat locul. Si tot a platit si el 50000 lei. Ce o fi privit el acolo? In fine, fiecare loc are partea lui de frumusete, iar frumusetea nu sta neaparat in obiectul privit, ci in ochii privitorului.







ULTIMA ZI




"E aspra legea care nu te lasa



Sa-ti plangi durerea cand cumplit te-apasa;



E aspra legea ce pe om l-opreste



Sa rada-n voie cand se veseleste.



Dar si mai aspra-i cand, ca sa loveasca



Tiranii spun c-a lor putere e dumnezeiasca."



- din evul mediu –





Duminica, 12 august. Cand am deschis ochii, dimineata, ploua. Colegii de camera pregateau masa. Numai bunatati. Am aflat ca ploua de pe la 5 dimineata... se auzeau si tunete, slabe, ce-i drept. Ceata a pus stapanire pe varf si pe imprejurimi. Tentativa noastra de a urca si acest varf a fost compromisa. A esuat. Ne-am infruptat regeste din bunatatile cu care am fost serviti. Fratele meu dormea.


Pe la ora 13, colegii de camera au parasit cabana. Am hotarat sa plecam si noi, pentru ca ploaia nu mai contenea si nu mai era nici o speranta sa urcam sus neudati. Am lasat pe altadata. Si asta a fost in primavara urmatoare.


Ne-au dus cu masina pana in Caciulata si acolo ne-am despartit. Probabil pentru totdeauna. Daca acum ne-ar mai surprinde viata punandu-ne fata in fata, n-as mai fi in stare sa ii recunosc. Multi oameni am intalnit in hoinarelile mele prin munti, prin tara, de care se leaga nenumarate amintiri – dar nu toate aceste amintiri le mai pot lega si de chipuri bine definite.


Imi place sa cred ca oamenii pe care ii intalnim sunt repere in drumul meu catre ideea de Om, catre desavarsire.


/Parang/39.prin_pausa.jpg


Din Caciulata, am pornit pe jos spre Calimanesti, ne-am razgandit pe drum si am luat autobuzul. Am ajuns in gara cu 2 ore inainte de sosirea trenului. Cozia era inca acoperita de ceata si nori.


/Parang/41.mi-e_sete.jpg


Am dat toate conservele cainilor din gara. Era un specimen tare haios, printre cateii din jur. Avea niste urechi de extraterestru. Apare si in urmatoarea imagine. Alb, murdar, tolanit, neputand sa doarma linistit din cauza urechilor... o patima pentru el.


/Parang/42.amarati.jpg


Acesti catei au ucis in cateva secunde doua cutii de conserve, care noua ne-ar fi ajuns o zi intreaga.


Si a venit si trenul si am pornit spre casa... amarati. Ce lasam in urma si spre ce ne indreptam. Era normal sa regretam!


Si asa s-a incheiat excursia noastra.




Cand am ajuns acasa, dupa un dus cu apa fierbinte fata mea era din nou alba... schimbasem un rand de piele, ca sarpele.





________________________________________________________

Erata: cand am scris textul initial pe care l-am reeditat aici (prin 2003, cred), n-am mentionat si autorii citatelor de la inceputul fiecarei zile povestite si, din pacate, acum nu-mi mai amintesc cui apartin toate citatele.

Niciun comentariu: