14 februarie 2007

Amintiri din Cozia (3-4 feb. 2007)

Si totusi mai exista speranta... Si totusi mai exista vise care se implinesc.... Vise ca te afli undeva departe, departe de freamatul orasului, departe de sefi si administratori si incasatori si cersetori si... BUM!... BUM!
Ma trezeste brutal din lumea mea frumoasa bubuitul duios al mamei mele care, ca de obicei la ora 4 dimineata, a gasit momentul prielnic sa spele gresia de pe hol si in toiul zelului izbeste cu nadejde cu mopul in usa camerei mele...
Oricum la ora 4:30 trebuie sa ma intalnesc in gara cu Alin. Daca nu ar fi fost bagajul facut, as fi putut spune ca sunt in intarziere. Fac ce fac si, ca de obicei, ajung in gara cu intarziere. Ca de obicei, Alin este rupt de oboseala, nu a dormit deloc. E o noapte neagra, cerul acoperit din timpul zilei de nori pufosi, ascunde in bratele sale luna. Trenul personal ne asteapta neluminat si neincalzit. Daca dupa ce adormim, lumina se aprinde incat trebuie sa ne acoperim ochii sa putem dormi, caldura nu vine (probabil ca mergem mai repede ca ea) incat suntem nevoiti sa punem pe noi toate hainele din dotare.
Cateva ore de somn insa ne mai pun pe picioare, asa ca in halta Pausa coboram plini de viata, cascand fara oprire. Aici echipa se intregeste. In total suntem 5 temerari (Eu, Alin, Cristina, Laura si Ramona). Il sunam pe cabanier sa-i spunem ca venim, sa gasim camera calda. Si pornim pe drumul forestier spre Manastirea Stanisoara. Ca de obicei pornesc imbracat necorespunzator pentru drum (adica prea gros), si sunt nevoit sa imi refac de doua ori garderoba pe drum. Simt aerul rece curatindu-mi plamanii si parca renasc la gandul ca respir aer adevarat nu fum de tigara sau noxe. Ceata se amesteca in lumina diminetii si am uneori senzatia ca plutesc. In departare vad stralucirea muntelui inghetat. Privesc cu bucurie spre varfurile pudrate cu zapada, acolo vreau sa ajung, simt cum imi striga fiecare fibra a muschilor, fiecare nerv si fiecare particica a corpului. Vesnicul Patrocle ne asteapta aproape in acelas loc, pentru a ne insoti pe drumul pana la cabana. Hotaram sa pranzim inainte de a ajunge in poiana manastirii, pentru ca de obicei acolo bate un vant rece si riscam sa ne patrunda frigul in oase. In jur nu e deloc zapada, doar ici si colo un praf fin, de parca ar fi bruma. Cu alimentarea facuta, pornim la drum si trecem fara popas pe langa manastire. Abia de aici incepe urcusul pe munte. Parasim drumul si ne afundam in padurea care nu ne mai paraseste decat cu cateva clipe inainte de cabana, unde o sa ne lase singuri in fata celui mai crancen viscol prins pe munte, pe care de aici, de la poale nu-l putem banui.
Urcusul incepe sa fie mai anevoios, iar noi evocam zambind amintiri ce ne leaga aproape pe toti de acest traseu, facut nu demult tot impreuna, inaintand intr-un ritm mult incetinit (vorba ceea: se ducea un om venind....).
Crengile copacilor canta usor in adierea vantului si isi intind bratele spre noi.
O raza singuratica imprastie iluzii. Ca si cum asta ar fi fost o promisiune, copacii pornira cu totii sa fosneasca, aruncind umbre stranii. Amagiti de trufia acelei raze se scuturau de aura iernii…vremelnic… Caleidoscop trist al luminii, rupt parca din seninatatea de o clipa a muribunzilor, soarele se iteste printre siluetelor lor descarnate. Insa roiuri de fulgi jucausi incep sa danseze si sa-si instaleze cartierul general in jurul nostru. Fasaitul care rascolise amorteala arborilor scheletici era produs de fulgii de zapada ce s-au hotarat sa cada.
Cat de frumos este totul! Cata pace, cata veselie... Fulgii isi continua fasaitul lor in curgerea lor abundenta, si se depun in strat zdravan, in special pe hainele si pe rucsacii nostri. Avem toti fetele imbujorate, insa ne e cald, datorita efortului. Ascensiunea e grea, scoate sufletul din noi. Un copac prabusit peste poteca ne impiedica inaintarea cu al lui paienjenis de ramuri si pana sa trec de el, imi scapa in gand si in afara, cateva expresii nu tocmai ortodoxe. Corpul cere din ce in ce mai des clipe de odihna. Si cu cat ii oferim mai multe, cu atat mai multe pauze vrea. Se pare ca organismul ne functioneaza dupa regula „pauzele lungi si dese, cheia marior succese”. Este clar ca in astfel de clipe intre trup si constiinta nu mai exista pic de comunicare... caci stim ca la ce ne asteapta sus, daca ne prinde noaptea cu doua frontale amarate este aproape imposibila o inaintare in conditii de siguranta si maxima eficienta. Deocamdata nu se implinise inca ora 14. Intr-un moment de respiro, o intreb pe Cristina unde ii sunt manusile, pe care le vazusem mai pe la inceputul ascensiunii legate de rucsacul ei si astfel observam ca i-au cazut undeva pe drum. Decid sa ma intorc dupa ele (nu din marinimie, ci pt ca erau ale mele). O indemn sa isi continue drumul si eventual sa ma astepte cu totii la primul punct belvedere. Imi acopar rucsacul cu o husa si pornesc inapoi. Zapada continua sa curga. Fara rucsac, simt ca zbor. Teoretic trebuia sa-mi fie usor rucsacul, doar era pt 36 de ore si pentru ca poposeam la cabana nu era necesar sac de dormit si altele, pe care nu le-am mai luat. Ma mir totusi ca ma simt de doua ori mai usor fara rucsac. Mirarea de a ramane mereu in urma si de a fi mai istovit aproape decat toti, imi va fi elucidata la cabana, unde „cantarind” celalat „cel mai greu rucsac” din grup, vom descopari ca al meu are o greutate aproape dubla...
Cobor intr-un suflet in cautarea manusilor si nu le descoper decat atunci cand imi pierd orice speranta sa le mai gasesc si decid sa ma intorc. La intoarcere, observ ce departe am ajuns si ca tot drumul strabatut la vale si zburdand pana aici, acum trebuie sa-l urc. Tot intr-un suflet urc, insa asud in asa hal de parca as fi cazut intr-un rau. Asa ca atunci cand in fata mea se prolifereaza un urcus mult mai sustinut, incunutat aproape de varf cu a treia trecere printre crengile acelui copac prabusit, decid sa ma odihnesc putin. Respir atat de tare, incat nu imi mai aud gandurile. Aerul rece si puternic ozonat ma ameteste. Imi descopar capul, din care iasa aburi si ma las mangaiat de atingerea racoroasa a fulgilor de nea. Cand frigul incepe sa ma patrunda, pornesc la drum cu pasi masurati, dar tot grabiti. Pe la jumatatea urcusului imi pierd iar suflul. Dar continui sa urc. Pasii suna straini impinsi parca de o forta nevazuta… Razbesc si prin hatisul de crengi prabusite. Imi aud prietenii sus, probabil au ajuns la punctul belvedere, se odihnesc si fac poze, asteptandu-ma. In astfel de clipe, sunt fericit. Din ce in ce mai mult, fiinta mea se umple de adevarul ca sunt pe munte, ca zumzetul atit de enervant al orasului a disparut undeva sub ceata de fulgi in care ma scald. Si totusi ma simt ca un intrus ridicol ancorat in traiectoriile pe care mi le-a fixat orasul. Aidoma pelerinilor ce-si cautau credinta sub poavara amara a indoielilor, imi continui drumul... privesc spre cer, de acolo vine totul si ma copleseste.
Ajung si eu la punctul belvedere. Prietenii mei sunt preocupati cu pozele. Tricoul de pe mine este ud fleasca, chiar daca pe el scrie Polartec. Ma schimb. Ma las mangaiat pe trupul gol de fulgii de zapada. Niciodata nu mi s-au parut atat de calzi. Aproape ca ma ard atingerile lor pe trupul gol. Ma imbrac. Impartim intre noi si cu Patrocle niste covrigei, bem apa (pardon, cuburi de gheata dintr-o sticla) si apoi pornim la drum. Urcusul continua sa fie solicitant, trupurile din ce in ce mai obosite. Convinsi ca avem timp sa ajungem pana se intuneca, nu prea ne mai interesam de ceas. Timpul ramine jos… printre oameni. Oameni!... suna ciudat, oameni si silabisesc vinzoleala de ginduri ce ramine in urma, ascunsa sub valurile de ninsoare. Doar vocile orasului ramase agatate de ginduri ne fac nesiguri si tematori acolo unde toate au un rost...
Apoi raminem singuri, asurziti de linistea stranie a muntelui, ramas nepasator la vuietul amar al sufletului, singuri apsati de durerea cerului acoperit... fata in fata numai cu temerile si spaimele noastre, oglinditi fara scapare in sufletele deschise ca niste rani vechi...
Vorbim multe, insa uitam tot ce vorbim. Ramane doar impresia generala de veselie. Desi trupul plange de osteneala, spiritul se revigoreaza si rade... rade, rade, de rasuna vaile si umple de viata nemiscarea muta a stancilor. Un bloc de gheata descoperit pe poteca, desprins de undeva din peretele de stanca de deasupra noastra ne demonstreaza ca nu e chiar atat de multa nemiscare in jur. Aici se traieste... aici se poate si muri.
Zona mai dificila unde se afla si un cablu de sustinere, desprins din multe puncte de ancorare esentiale, o trecem cu ceva mai mult efort din partea celui mai „inalt” membru al expeditiei. Unele trepte in stanca au o inaltime aproape egala cu a ei si mai sunt si acoperite de zapada. Daca face spagatul perfect, poate ajunge cu piciorul la baza de sus a stancii, dar nu merita nici macar sa viseze ca s-ar putea ridica. Scot coltarii mei si cu ceva efort reusesc sa-i atasez pe bocancul ei, marimea 36. Oricat de mult incerc sa le strang chingilce, ei sunt reglati din multe suruburi pentru marimea 44, si nu pot sa-i fac sa stea ficsi pe talpa. Ii explic cum sa-i foloseasca, cum sa calce cu ei, ea calca temator, putin stangaci, se impiedica cu coltii de stranca si unul din ei scapa de pe bocanc. In ciuda protestelor ei, i-l fixez din nou. Totusi, nu are curaj sa calce cu ei in multe locuri, nu se increde in ei, ii e teama sa nu alunece. Ma amuz de aceasta draga stangacie, care in primul rand imi trezeste in amintire clipele dragi cand i-am incaltat si eu prima data si am invatat sa merg cu ei. Eram in Fagaras, la o scoala Salvamont de iarna si a trebuit sa invat repede, caci a doua zi urma sa urcam pe o vale neumblata nici macar vara, complet inghetata, cu coltari si legati cate 3 in coarda, direct spre varful Vanatoarea lui Buteanu.
Privind-o pe Cristina, fara sa-i pot spune ii inteleg fiecare teama, fiecare greseala si abia acum mi le inteleg si mie. Explorez intelesul pe care intimplarea mi l-a daruit fara sa fac reguli. Ceea ce privsc ma bucura fara sa ceara rasplata.
Frumosi mai sunt primii pasi, temerari, in tot ceea ce intreprinde omul! Si trec toate, devii mai aspru iar ceea ce te bucura devine tot mai abstract. Se agata de frumusete tot soiul de criterii descriptive, reguli si orgolii se invirtesc in jurul a ceea ce ar fi trebuit sa fie simplu prilej de bucurie... Caci ceea ce a incantat ochiul cuiva , i-a miscat sufletul trebuie respectat cel putin de aceia care au simtit acelasi lucru macar o data.
Iar daca prea multe reguli te tin uneori departe de ceea ce iti misca sufletul eu zic sa iti aduci aminte mereu cu cata teama si speranta priveai la inceput spre piscuri... cata bucurie poate sa aduca in noi o imagine din locurile ce ne sunt dragi. Pentru ca o sa vina o varsta la care amintirile o sa tina loc aventurii, iar cea mai mare bucurie o sa fie stingacia pe care o s-o ghicim in coltul vreunei fotografii ingalbenite de vreme...
Continuam sa inaintam scaldati meru de aceeasi ploaie de stelute albe. Stratul de omat are deja grosimea de o palma si se ingroasa cu fiecare metru luat in altitudine. Cristina urca in coltari pana la bancute. Aici mai facem un scurt popas. Isi da coltarii jos si ii bag in rucsac.
Apoi pacea se infasoara odata cu inserarea ce ascunde umbrele, insinuindu-se in ochi si-n inimi ca sfatul unui batrin intelept.
Ne pregatim de plecare exact in momentul in care suntem ajunsi din urma de doi flacai, care ne multumesc pentru urme. Nu stiu daca sunt seriosi sau ironici. Oricum, abia de aici in sus grosimea zapazii ar putea necesita urme gata facute, pentru un efort mai mic. Oricum, e ultimul lucru care ma intereseaza, ce intentii aveau ei prin aceste cuvinte. Sunt veseli, noi suntem veseli... O iau de mana si pornim. Ma intreaba daca mai e mult. De cateva ore ii spun ca mai e o ora pana la cabana.
Aceasta ultima portiune se arata a fi si cea mai dificila. Trupurile sunt obosite. Alin cu Laura si cu Ramona sunt mult in fata, nici nu-i mai ghicim. Eu simt ca duc in spate toata greutatea lumii. Ma simt mai scund cu cativa centimetri si mereu rucsacul ma trage inapoi. Puncte luminoase imi impaienjenesc privirea. Sunt epuizat. Scurta hrana de la ultimul popas nu-si face efectul. Ma simt din ce in ce mai aproape de cabana, dar si mai obosit. E ceata, ninge. Stiu ca odata pierduta padurea, odata iesiti in golul alpin, pe intuneric, ceata si zapada, lumina plapanda a frontalei mele chinezesti nu ne va putea lumina calea. Va arunca doar o pata alba, suspendata in fata noastra, cu un diametru de maxim 2 metri, in care nu se distinge nimic altceva in afara de o ceata laptoasa. Nu, nu trebuie sa ne prinda bezna. Ce Dumnezeu am obosit asa!!!
Ma uit in spate si o gasesc pe Cristina poate mai epuizata ca mine. Cade din ce in ce mai des. Eu fac pe voinicul si incerc sa o motivez, explicandu-i riscul de a ne prinde bezna. Se sperie putin si incearca sa inainteze mai repede. Suntem depasiti de cei doi flacai care urca sprinteni, veseli, cu chef de gluma. In fata apare o scurta poienita de cativa metri patrati. Cerul e deja aproape negru. Noaptea, ca o nalucire de basm, ne ascunde ochilor neiertatori ai cerului. Pare ca lumina care ne mai lumineaza cat de cat drumul, vine din zapada, nu de undeva de sus. Ca si cum zapada ar mai fi pastrat ceva lumina pentru noi, din ziua dusa. Undeva in drepta, un fel de canal perfect sapat in zapada. Ca si cum cineva ar fi facut partie cu lopata. Aceasta partie, marginita de pereti de zapada ce ajung pana la brau, urca in serpentina, urmand poteca. Desi peste tot este zapada, poteca e complet curatata. „Ce naiba, am innebunit!? Cine sa faca partie pe aici?” Nu banuiesc nimic. Fac doi pasi si aproape ca sunt doborat. Pe acest canal intortocheat, fara zgomot, inainteaza pana aici vantul puternic din creasta. Odata intrat in dreptul potecii, vantul mai sa smulga hainele de pe mine. Ma intorc doi metri la adapost de acest dusman tacut si invizibil si ma echipez de viscol, scot ochelarii de schi. O sfatuiesc si pe ea sa se echipeze. Sunt ingrijorat. Si asa va fi greu pe intuneric sa inaintam, insa pe viscol va fi si mai greu. Oricum, stiu ca distanta intre marginea padurii si cabana nu e mare, deci pericolul nu e chiar atat de mare. Macar sa iesim din padure. Viscolul a imbracat copacii intr-un strat subtire si inghetat de zapada, asa ca marcajele nu mai pot fi descoperite. Urmez cu incredere poteca facuta de vant si urmele celor de dinainte. Cristina ma urmeaza. O aud de multe ori cazand. Nu ma intorc de fiecare data. Continui drumul, stiu ca va lupta din greu sa ma urmeze. Ea striga ca nu mai poate, dar stiu ca omul mai poate multe dupa ce a zis ca nu mai poate. Frontala e inghetata in rucsac, abia acum imi amintesc. Oare vor mai avea puterea bateriile inghetate sa aprinda ledurile? O astept. Ma ajunge. Este nervoasa pe cat de rau se simte. Nu intelege de ce e asa epuizata. Si nu mai poate respira. Aerul rece si tare o inneaca. E un lucru obisnuit pentru mine. Nici eu nu pot sa respir. Dar mie imi e greu sa respir chiar si vara, la altitudini mari, dupa un efort sustinut cu rucsac greu in brate. Se plange ca nu vede nimic prin ochelari si ii da jos. Dar sunt prinsi sub gluga si nu vrea sa o deschida ca e prea frig. Ne e cald si inghetam in acelasi timp.
In 10 minute inaintam 50 de metri. Ajungem si in creasta si vantul mai ca ne doboara. Vine dinspre Fagaras! Desi inca mai sunt copaci in jur, are o putere de neinchipuit. Nu ne mai auzim. Se vede marginea padurii. Aud glasuri in fata. Raspund. Sunt prietenii nostri. Le spun sa mearga inainte. „Ne intalnim la cabana.”
Pentru a ne feri de monotonie, natura face si ea ce poate. Schimba decorul cu un viscol care ma dezechilibreaza de multe ori, zapada e inghetata bocna, intunericul nu ne mai permite sa ghicim poteca. Ii vad pe prietenii nostri mai sus, realizez ca si ei au pierdut poteca si urca de-a dreptul, spre drumul ce trebuie sa fie sus. Cad de cateva ori. O mai incurajez pe Cristina. La fiecare pas se dezechilibreaza. Nu mai vedem unde calcam, uneori piciorul aluneca in urmele deja facute, alteori nu sunt urme (zapada e prea inghetata). Ma intreaba cat mai e. Foarte putin. Odata ajunsi la drum, nu mai avem nici o grija. De acolo mai sunt 5 minute pana la cabana, iar pana la drum nu avem cum sa facem mai mult de 5 minute.
Simt iar aerul rece in piept cum ma sufoca. O iau inainte, vantul sufla puternic si stiu ca ar avea puterea sa ma ridice pe sus, iar cu ea nu s-ar obosi prea tare. Vantul devine din ce in ce mai violent si mai asurzitor. Luptam ceva vreme cu zapada ingetata printre iarba uscata si cu vantul care o spulbera aruncad-o cu sete pe fetele noastre inghetate. Mergem pe urmele celor din fata care aproape ca au ajuns la drum. Vantul taios tot incearca sa ne puna piedica, dar nu ne lasam noi asa usor, il infruntam si mergem inainte. Mai sunt cativa pasi pana sus. Vad marginea drumului. Ii arat si ei.
Vantul din ce in ce mai violent incearca sa ne trimita inapoi. Isi face datoria de paznic al frumusetilor de dincolo de aceasta noapte. Cu putere de zmeu ne impinge inainte si inapoi intr-un vartej ametitor, zapada il ajuta si ea dansand taioasa pe fetele inrosite. Opunem rezistenta, ne incordam muschii si dorinta si ajungem la drum. Ea crede ca daca mai avea 5 minute pana la drum nu mai ajungea. Eu sunt convins ca se inseala. Un popas acum ar fi divin, dar nu pe o astfel de vijelie. E aproape bezna. Mergem mai mult ghicind drumul, decat zarindu-l. Vantul ne biciuie fata. Vorbim unul cu altul, dar nu ne auzim. Desi se ghiceste in ceata intunecata pata de lumina a becului de la cabana, ea ma intreaba daca mai avem mult.
Am ajuns!
Cu un ultim efort pasim peste pragul cabanei. Acolo e cald. Ma asez pe un scaun si deodata simt ca am prins radacini si ca nu ma voi mai putea ridica. Rucsacul e deja jos. Totusi ma ridic, il salut pe Nea Vasile, ii las o juma’ de litru de tuica special adusa pt el si-i prezint 2 litri de vin pentru fiert, cu zahar, mirodenii si portocale. Ne anunta ca avem camera incalzita, insa camera e in anexa alaturata si nu suntem foarte dornici sa ne aventuram in acest viscol. Mancam. Fetele, mai curajoase din fire si ude la bocanci, pornesc primele prin viscol spre camera noastra. Noi asteptam vinul. I-l inmanez lui Alin si, cumva, ajungem cu bine in camera. Mica. Inghesuita. Dar calda! Vin fiert, poze, povesti, foc in soba, o noua incursiune in viscol impreuna cu Alin pentru a aduce lemne, Nicu Alifantis si apoi multe balade...
Si apoi somnul inchide rana sufletului. Doar visul chinuit se mai preface-n gand... si te trezesti speriat amintindu-ti ca esti doar om.
Dimineata ne trezim cu greu, ne pornim cu greu. Vantul a testat serios rezistenta cabanei toata noaptea. Pe la miezul noptii aproape si-a dublat forta. Continua sa bata ca un nebun cand am plecat. In fata cabanei zapada nu s-a prins, este spulberata de vant. Dar imediat ce intram pe poteca, spre Manastierea Turnu pe Muchia Turneanu, intram pana la brau in zapada. Aici se simte marele inconvenient al celor fara parazapezi. Se improvizeaza cate ceva, insa dupa aproape o ora de innotat prin zapada si de tone de zapada in bocancii neprotejati cu parazapezi, nimeni nu se mai ocupa de improvizatii. La inceput viscolul ne tot imbranceste. Insa, pe masura ce inaintam, se mai domoleste. In padure este aproape liniste. Si mult prea frumos. Inaintam in sir indian, calcand unul pe urmele celuilalt si scufundandu-ne mareu in zapada. Se inainteaza aproape fara efort, ceea ce ma uimeste. Inaca mai fulguie.
Dupa o ora si mai bine de mers, intalnim niste nameti mari de zapada, formati de viscol si ne zbenguim ca nebunii in ei. Facem intreceri prin nameti, ne arumcam pe burta, ne tavalim cu rucsacii in spate, ne facem oameni de zapada si radem si suntem fericiti ca niste copii fara nici o grija. Zapada ne intra peste tot in haine.
Ne jucam la fix, caci mai jos nu mai gasim troiene. Zapada nu mai depaseste 15 cm iar pana in gara dispare cu desavarsire. Drumul de coborare pe Muvhia Turneanu il facem mult mai repede decat vara si cu mult mai putin efort. Si ma mira asta. Dupa vreo 4-5 ore de mers si harjoneala prin zapada moale ajungem inapoi la gara. Deja simtim cum ne apropiem de orasul nostru poluat si aglomerat. Lasam in urma parca alte vremuri, alta civilizatie si cu siguranta alta lume. Pastram in suflet bucuria de a fi fost martorii minunatiilor acestora.
Si ce minunatii!...
De jos urcau incet scame de nori. Deasupra doar cerul inundat de fulgi. Iar noi suspendati intre gheturi si ieri, cu sufletele taiate in granit, cu ochii risipiti in verdele argintiu al brazilor pudrati de zapada, uitasem complet de aceasta lume prin care ne taram existenta. Cine n-a trait macar o data senzatia ca timpul s-a oprit, ca nu mai exista nimic altceva decit cerul de deasupra si stinca pe care pasim, doar tu deasupra umbrelor, cu toata lumea prabusita sub valmaseala de nori? Intrebare retorica. Citiva au trait, oricum prea putini. Si totusi nimic nu se poate strecura in pacea locului, nici o clipa, nici timpul nu poate tulbura firea. E magia cu care natura se deschide in fata ta, e taina care o data patrunsa in tine te face una cu ea. Devii miez in mijlocul zapezilor esti senin, vint si soare. E ritualul care te aduce acolo unde te-ai nascut de fapt...
Ne purtam de parca le-am sti pe toate, ne explicam pana ne pierdem, ne scotocim mintile si sufletele, stoarcem viata de fiecare picatura de sens si tot nu gasim ceva care sa ne multumeasca. Dar undeva, ascunsa atingerii, e taina care iti da viata. Si daca nu ucizi visul care se naste in tine, daca inveti sa asculti vantul, sa simti atingerea ierbii, sa te bucuri de ploaie si de asprimea ghetii, sa nu te pleci in fata prafului si a betoanelor, sa nu uiti unde te-ai trezit la viata, atunci poti incepe sa inveti. Sa inveti sa cazi, sa inveti sa te ridici, sa intelegi si sa iubesti.
Fara definitii si fara metafoare.
Pur si simplu.

Pozele din aceasta tura aici http://amintiri-din-munti.blogspot.com/2007/02/iarna-in-cozia-foto.html
___________________________________

Dedic aceasta amintire prietenilor care m-au insotit: „Fara de voi, nu m-as fi simtit asa de bine!”
Si multumesc magazinului Craimont, care, prin intermediul clubului ne-a sponsorizat aceasta aventura prin acoperirea costurilor de deplasare si aproape jumatate din costurile de cazare
.

Un comentariu:

wanna-fly spunea...

:) iee, Romania rulz. Muntele mai ales. (io ador si dealurile:D). E trist sa nu cunosti partile astea incredibile niciodata.. Sau sa le cunosti, dar nu cu inima..

Noi cred ca trebuie sa apreciem tot timpul c-am ajuns aici. Chiar daca multi nu vin din alegerea lor, ca au alte "bucurii" in viata.. Poate ca unii n-o sa simta toate astea, desi si-ar dori..

Anyway.. povestesti foarte frumos:D Si imi dau seama cum trebuie sa fie sa recitesti toate astea..(Si) de-aia trebuie sa scrii in continuare!:D