Prima intalnire cu Parangul (de la distanta)

"Ne risipim ca niste fantome". Asta am si fost intotdeauna. Nu exista poveste fara umbre, uneori confundam ceea ce nu vedem cu propria noastra irealitate.

Nu exista poveste fara inceputuri...

Asa ca, de inceput o sa incep cu inceputul.
Joi, 30 noiembrie, 2000, habar nu am ce faceam in acea zi, dar, fara ca macar sa-mi treaca prin cap, a doua zi urma sa vad pentru prima data muntii Parang, de la distanta insa. Uneori viata ne rezerva si surprize frumoase si de obicei acestea apar atunci cand te astepti cel mai putin (da, stiu ca e un cliseu). Daca planuiesti, nu iese nimic, iar daca nu planuiesti nimic, intamplarile te iau prin surprindere. De multe ori am impresia ca viata, sau altcineva, se joaca uneori cu noi.
Era anul de gratie, 2000. Dupa ani in care calatorisem pe munti, cu gandul, citind carti si jurnale de calatorie din muntii nostri, reusisem sa pasec cu adevarat pe creste, in sfarsit. Fusesem in acea vara in Muntii Bucegi - pentru prima data, cu adevarat pe munte. Si traiam alimentat cu acele amintiri si cu dorinta imensa de a reveni. Eram abia la inceput.
Si dupa cum spuneam, in acea zi de sfarsit de noiembrie, cand habar nu am ce faceam, a aparut la usa casei noastre un unchi din Calafat, care era sofer pe camion. Era in trecere prin Craiova. Mergea spre Domnesti, ducea amidon, parca, pentru fabrica Dr. Oetker. A zis ca se plictiseste singur si m-a intrebat daca nu vreau sa merg si eu cu el, sa-i tin de urat si sa ma plimb. Cum eu nici pe atunci nu spuneam niciodata nu unei posibile plecari (mai ales ca stiam ca in zilele senine, din Domnesti se vede creasta Fagarasului si ca tot de acolo porneste drumul pe Raul Doamnei, spre cel forestier de pe Valea Rea, care te lasa chiar la poalele Moldoveanului), am plecat si eu cu el, sa-i tin de urat si sa ma plimb. Joi dimineata, 1 decembrie, eram in Domnesti, a descarcat, apoi a primit un telefon de la firma prin care i s-a comunicat ca trebuie sa mearga in Tg. Jiu sa ia nu stiu ce de acolo. Din Domnesti am mers spre Curtea de Arges (la iesire din acest oras am vazut o padure arzand, caci, desi era sfarsitul lui noiembrie, nu era nici urma de zapada, iar temperatura trecea de 12 - 13 grade si toata iarba era uscata), apoi spre Valcea. Iar din Valcea spre Tg. Jiu am urmat drumul national ce merge paralel cu muntii, pe partea finala paralel cu Parangul. Asa ca am vazut pentru prima data muntii Parang, vineri, 1 decembrie, anul de gratie 2000. Fiind prima data si vremea a tinut cu mine: se vedeau in toata splendoarea lor, iar varfurile erau albite de zapada. Din Tg. Jiu privelistea era superba. Am ramas uimit, pentru ca mai trecusem o data prin acel oras si nici macar nu banuisem ca muntii sunt asa de aproape. Am admirat crestele (pe atunci muntii Parang erau doar un vis pentru mine), varfurile acelea inzapezite, care pareau atat de aproape si pe care am ajuns, in anii urmatori, sa le cunosc atat de bine, fiecare avand cate un nume, dar toate impreuna insemnand Parang.
Cat a stat unchiul meu sa incarce, am tras si o fuga sa vad sculpturile lui Brancusi. Am vrut sa vad daca pot vedea in acea coloana... infinitul! Mi-am amintit ca mai demult o comparam cu o propozitie la sfarsitul careia se pun trei puncte de suspensie. Ceea ce inseamna ca se mai continua. Privind-o insa, mi-am dat seama ca a mea comparatie era eronata: chiar daca pui trei puncte de suspensie, stii ca acea propozitie sau fraza va avea pana la urma un sfarsit; se va pune un punct, pentru ca e imposibil sa existe o propozitie nesfarsita! Dar acea coloana era altceva: chiar puteai sa-ti inchipui ca se poate continua la nesfarsit. Ca o fraza care contine Adevarul, in ceea ce priveste Universul.
Totusi, acolo, in fata coloanei, mi s-a parut "nu-stiu-cum" sa incerci sa reprezinti infinitul prin ceva finit. In fond si la urma urmei acea coloana avea cativa metri, chiar daca lasa ea impresia ca se continua la nesfarsit.
Au urmat Poarta Sarutului si Masa Tacerii... si mi-am amintit de prima data cand le-am vazut. Eram in clasa a doua, venisem intr-o excursie cu clasa mea. Am privit Poarta Sarutului (pe vremea aceea nici nu cred ca aveam idee ce inseamna un sarut) care mi s-a parut banala (sincer, asa mi se pare si acum - doar numele e frumos). Si a urmat Masa Tacerii. Noi, cand am plecat din autocar, eram infometati si ne luasem pachetelele cu mancare la noi. Cand am vazut noi masa cu 12 scaune, fuga sa ne ocupam loc si ne-am si desfasurat mancarea pe masa, in ciuda faptului ca scaunele erau imense pentru noi, iar distanta de la scaun la masa de asemenea (si Brancusi asta - nici macar o masa nu a stiut sa faca! Pai cum sa mananci la ea, cand scaunele sunt asa departe!?). Imi aduc aminte si acum, zambind, ca au ingalbenit bietii invatatori cand ne-au vazut. Ce importanta mare avea pentru noi arta! Eh, noi eram mai practici.

Si aceea a fost prima zi cand am vazut, da la distanta, Parangul. Si inca nu banuiam, pe atunci, ca voi ajunge sa-l cunosc aproape ca pe orasul in care m-am nascut si am crescut.