O zi în munţii Grohotiş (mai 2007)

Mai întâi un drum. Mai mocirlos, mai umbrit. Apoi ieşirea în golul alpin.

O şapcă pierdută, mult soare, apoi zăpadă.

Zâmbete.
Vise.
Planuri.

Masa la comun, un vârf, coborârea "care pe unde are chef".
O clipâ pe vârf. Multe drumuri în zare, poteci, multe alte creste în zări.
"Ne va ajunge o viaţă să le facem pe toate?"
Ochi închişi a zâmbet de pisică. Nu era nici o îndoială, pe atunci.
Apoi un nor. Risc de furtună. O mică grabă.
- "Eu nu pot mai repede."
Dulci amintiri! Niciodată munţii n-au fost mai frumoşi.

Calea spre nemurire o afli păşind prin ţărână. Căci dacă păşeşti, înseamnă că trăieşti şi laşi urme. Iar urmele pe care le laşi pe pământ, vor continua să vorbească despre tine, chiar şi atunci când tu nu vei mai fi. Şi astfel, preţ de o clipă, vei învia în ochii celor care îţi vor zări urmele uitate pe pământ, urme ce vorbesc nu despre ceea ce ai vrut să devii, ci despre ceea ce ai reuşit să fii.

- "Dar grohotişul unde este?"

- "Sub tălpile noastre..."