A doua intalnire cu Parangul (din categoria "nu faceti ca noi!")

"Doar tu imi alini tristetea fara sfarsit, imi dai puteri noi si reincep sa traiesc..."

2001, primavara, aprilie cred, stiu ca era cu doua saptamani inainte de Paste. Iar la fel, era o zi ca oricare alta si nici atunci nu am banuit ca o sa trec peste doua zile pe la Vidra si cabana Obarsia Lotrului. Nu mai stiu exact data si ziua, oricum nu conteaza. Povestea plecarii este asemanatoare cu cea povestita in prima intalnire. Tot cu unchiul meu. Mergea la Bucuresti, sa duca habar nu am ce. Era cu un camion imens, un Roman de-al nostru si mai avea si remorca. Am plecat si eu cu el spre Bucuresti, sa ma plimb, desi betoanele reci si aerul imbacsit al Bucurestiului nu ma atrageau un mod special. Inca nu mai ajunsesem prin alte locuri, la munte. Continuam sa visez si sa astept, plin de sperante si de planuri, vara ce avea sa vie. Nu stiam inca unde, dar stiam ca imi voi petrece o alta saptamana pe munte. Cand a descarcat, unchiul meu a primit un telefon de la patron sa mearga la Petrosani sa ia carbune de acolo. Si m-am bucurat – urma sa vad Valea Jiului. Nu o mai vazusem niciodata pana atunci. Acea parte a muntilor imi era inca necunoscuta. Traseul era Bucuresti - Pitesti - Valcea - Tg Jiu (Valcea - Tg. Jiu mai fusesem in urma cu 5 luni) - Petrosani. Pornim. Pe autostrada Bucuresti-Pitesti, unchiul meu, care imi stia pasiunea pentru munte, studia harta rutiera.
- "Ma nepoate", zice el, "uite aici un drum mai scurt decat pe Targu Jiu cu vreo 50-60 de km si mai prin munte. Uite, pe harta scrie ca e drum national".
Si mi-a aratat harta. Ruta era: Brezoi (Valea Oltului) - Voineasa - lacul Vidra - cab Obarsia Lotrului - Petrosani (Valea Jiului). Acum zambesc amintindu-mi ruta asta, pentru un camion si mai ales la starea drumului din perioada aceea si in luna aprilie, dar atunci habar nu am avut ce inseamna. Am fost atat de bucuros ca o sa trec prin mijlocul muntilor (Voineasa!, Vidra!, chiar Obarsia Lotrului!), incat am uitat complet ca Obarsia Lotrului era la o altitudine in jur de 1300 de metri, iar noi eram cu ditamai haragaia de camion si cu remorca, care avea cred ca vreo 20 m lungime. Am vazut drum national, mai scurt chiar, "ne-am scos"!!!
In Valcea ne-a prins seara (a doua noapte de cand eram plecati). Trebuia sa asteptam inca un sofer, cu o alta masina, care venea din Constanta si mergea spre Sighisoara, ca sa-i predea niste bani. Si am dormit in Valcea, in cabina, intr-o parcare. Am dormit ca lemnul! A doua zi, cand ne-am trezit, am descoperit ca "pretenii" ne golisera rezervorul de motorina. Banii ii daduse celuilalt sofer, asa ca pana sa incaseze de la cei din Petrosani, nu avea cu ce sa cumpere motorina. Cecurile firmei le uitase acasa - din bine in mai bine. Mai aveam motorina pentru maxim 200 de km. Iar pana in Petrosani mai erau cam 160 km... de drum normal - speram noi. Inapoi nu ne mai puteam intoarce, ca nu mai ajungea motorina sa ne ducem pe Tg Jiu. Asa ca eram "obligati" sa mergem inainte, cale de intoarcere nu mai exista. Si ce ciudat! - abia cand ne-am dat seama ca nu mai avem incotro, decat sa mergem inainte, pe drumul necunoscut, fara alta posibilitate, am inceput sa ne ingrijoram.
In Brezoi, am intrebat la un popas daca se poate ajunge spre Petrosani. Ni se raspunde ca da: un tip lucra la drumuri si poduri si tocmai desfacusera drumul.
- "L-ati desfacut?", intrebam noi mirati! "Pai ce avea? Zapada?"
- "A, nu, a fost o avalansa de pietre... da le-am dinamitat si acum se poate trece."
Ne uitam unul la altul, iar cand urcam in cabina, unchiul meu imi zice:
- "Claudiuleeee... in ce ne bagaram, nepoate!??"
Am facut haz de necaz si am pornit mai departe.
Ce nu au stiut cei cu care am vorbit in popas si ce am uitat noi sa le mentionam, era faptul ca nu eram cu o masina mica, ci cu un camion de 20 tone greutate gol si aproximativ 20 m lungime. Asta era beleaua! Da' de - doar pe harta scria ca e drum national!
Spre Voineasa, inainte de a trece peste un baraj am urcat o panta foarte pronuntata, in serpentine. Deja se ingrozise soferul. Am intalnit si o masina cu lucratori de la drumuri si poduri. I-am oprit si i-am intrebat daca se poate ajunge spre Petrosani. Reactia lor a fost urmatoarea: au scos capul pe geam, au masurat cu privirea camionul, au dat din cap a paguba, initial cu o mirare de zile mari pe chip, apoi au inceput sa rada. Unul zice ca "nu, nu puteti ajunge!" Altul, mai optimist, intreaba daca e plin.
- "Nu, gol."
- "Atunci, poate... Da' vezi ca pe nu-stiu-unde este drumul rupt si trebuie sa ai grija cum iti faci loc. Iar dicolo de Obarsie a fost o avalansa de pietre, dar a fost curatat. Si vezi ca dincolo de Obarsie, podurile sunt exact in curba si nu sunt prea late. Daca ai remorca reglata bine si vine pe urmele camionului, poate o sa poti sa treci."
Incurajati de aceste vesti, pornim cu POATE inainte. POATE ramanem pe aici! Unchiul meu isi facea deja planul:
- "Cat m-ar costa masina asta daca o las intr-o prapastie??" A calculat in gand, iar cand a aflat rezultatul, a zis: "cred ca ar fi mai bine sa raman si eu cu masina daca o bag in prapastie!"
Radem noi, radem, dar nici nu am intrat in Voineasa! Cand iesim din Voineasa, a pierit orice urma de zambet. Panta! Urcam. 20 si... de km, noi urcam. 10 km/h maxim pe bord. Curbe, deal, curba, deal, serpentine, panta, 10 km/h, motorina ne face semn: "pa pa, eu va las!" Si tot urcam si nici semn ca ar avea de gand sa se termine panta. Totusi, eu admiram peisajul. Wow!, si ce peisaj! Iarna 2000 - 2001 a fost saraca in precipitatii, asa ca zapada nu era, doar pe varfuri cateva pete. In Oltenia era primavara de pe la inceputul lui februarie. De atunci nu mai vazusem inghet.
Vedeam in fata numai varfuri, fara nici un loc, nici o taietura pe unde s-ar putea strecura drumul. Se vedea doar linia crestei. Unchiul meu a intrebat la un moment dat, mai mult retoric:
- "Ma, ca doar n-om urca pana colo sus, pe varfurile alea"?
Eu l-am incurajat:
- "N-are cum, trebuie sa fie o trecere printre ele". Dar nu a fost. Am urcat pana pe varfurile alea.
Priveam peisajul din jur. Suuuuperb! Inainte de a ajunge sus, in pas, inainte de releu, am vazut ca pe dealurile din jur fusese defrisata padurea, recent. Pamantul era negru, reavan, rascolit de urmele tractoarelor. Buturile copacilor erau singurul semn ca acolo fusese odata o padure, poate mai veche decat insusi neamul romanesc. Trunchiuri de copaci imense, doborate fara mila! Am vazut buturi de grosimi impresionante. Oare cati ani le-o fi trebuit acelor copaci sa ajunga la o asemenea grosime? Si cate minute oamenilor, sa-i doboare? Cat de usor pot distruge oamenii viata! Pamantul acela rascolit, negru, malos, lipicios, cu miros puternic, fara nici cea mai mica urma de verdeata ramasa pe el, parea un mormant. Care era diferenta intre viata noastra si a acelor copaci, a acelei paduri? Era vreuna? Uneori, am impresia ca viata noastra este doar un coltisor trecator al carui unic scop este existenta mortii. Suntem pretextul pentru existenta mortii. Moartea da prezenta lucrurilor pe care le-am uitat din viata. Nu vom avea nimic de spus despre propria noastra moarte. Mortul nu stie ca e mort. Cei vii nu stiu ce e moartea!
Un lucru insa cred ca stim toti: VIATA nu e vesnica. Mai devreme sau mai tarziu, noi toti vom muri. Chiar daca nu vrem. Chiar daca avem alte planuri. Tinand cont de asta, va trebui sa gandim bine ce vom face azi, si maine, si pentru tot restul vietii. Daca am putea trai fara sa regretam nimic!...
De mai bine de o jumatate de ora, de cand si-a dat seama ca trebuia sa urcam pana pe varfurile alea, unchiul meu a ragusit... i-a blagoslovit cum stia el mai bine pe cei care ne-au furat motorina; apoi, capul lui "al destept", care a ales drumul asta; tot neamul celui care a tiparit harta si a scris ca asta e drum national... (i-am spus ca pe toate hartile e trecut ca drum national, pentru ca e de interes turistic si pentru ca face legatura intre doua judete).
- "Daaaaaaa...!?" raspunde unchiul. "Atunci ... si ... si tot neamul lor de la maimuta incoace, acelora care au pus astfel de reguli, celor care nu il fac sa arate a drum national si celor care vor mai face ca mine."
Era incins, dar l-a bufnit un ras... si m-a bufnit si pe mine si timp de cinci minute am ras ca nebunii, zgomotos, pana la lacrimi. Interesant ar fi fost sa sfarsim prin plans. Dar nu! Doar suntem obisnuiti sa facem haz de necaz. Na, ca se ineca motorul... si se opri.
- "Buuuuun, macar tot e bine! Daca se termina motorina, ne dam drumul la vale si ajungem pana in valea Oltului..." si dai ras. Mai incearca putin la cheie... porneste. Inca putin. Dupa urcus, vine si coboras... atunci sa vezi! Era ceasul 12. Plecasem de la 7: 30 din Valcea. In Petrosani ne asteptau cei care trebuiau sa incarce, ca noi nu stiam destinatia. Vorbise cu ei sa ne astepte pe la 10: 30 la intrare in Petrosani, iar acum nici semnal nu mai aveam. La ora 15 se inchidea depozitul de unde trebuia sa incarcam. Si era vineri... si era ceasul 12. De 1h si 30 minute ne asteptau aia, daca nu s-or fi plictisit asteptand. Si noi nici nu ajunsesem sus, in primul pas. Nu eram nici macar la jumatate. Si era ora 12 deja!
A inceput sa caraie radioul... i-a dat un pumn cu sete, revoltatul din stanga mea. Radioului i-a sarit un buton. Unchiul meu s-a infuriat. A smuls casetofonul auto din cutia lui si l-a arunca pe geam.
- "Na! Semnal nu am, ca e releul langa mine, dar am radio! ..." Dupa 20 de metri, insa, a oprit... s-a dat jos si s-a intoars cu radio-casetofonul in mana. Eu capiasem de ras. Si-a dus degetul la buze, in semn de liniste, razand racorit si a zis, dand din cap:
- "Lasa-l aici, ca poate mai trebuie. Si ne intreaba domnu' patron de el... ssst! Na ma, canta!" zice el si porneste aparatul, dupa ce l-a montat. Vorbea unu' ! Unchiul meu, calm: " 'tii matii..." si l-a inchis.
Am ajuns si in pas. Hai la vale, acum. Trebuia sa recuperam timpul pierdut. Dar la vale, curbe, serpentine, panta abrupta, nu se putea cobora nici repede si nici scos din viteza, fara frana de motor, pentru economie de motorina. Si aceeasi viteza ca la urcare. "Na ma, ca recuperam!"
Ii aratam frumusetea varfurilor din imprejurimi; el nu se uita decat la 10 metri in fata. Pe stanga, un lac: inghetat.
- "Aici ramanem" prezice el.

A aparut si lacul Vidra.

Primul lucru pe care l-am vazut, era un ochi mic de apa si un jet puternic, cu un diametru de cel putin 3 metri, care sarea la cativa metri deasupra apei. Probabil vreo conducta de aductiune a unui rau din munti. Apoi, ni s-a arata si lacul si hotelurile. Noi am facut stanga, dupa indicator... si am ingalbenit. Pauza asfalt! De acum, drum forestier. Gropi mari, ma da' mari! Stii cum!? Namol si... hopaaaaa: zapada! Hmmm...
- "Cata mancare avem la noi?"
Mergem... tot 15 km/h. Arata in ultimul hal drumul, chiar daca era lat. Mai tarziu, in vara acelui an, a fost reparat, au pus pietris cu smoala si apoi l-au asfaltat. In iunie 2006, drumul arata altfel (clic aici pt detalii). Dar in acea primavara arata in ultimul hal. Plin de gropi, iar camionul se balanganea ceva de speriat. Ce s-or mai fi mirat cei care au vazut acea aratare, pe acolo. Camionul si remorca erau si acoperite cu prelata de ploaie, am uitat sa spun asta, asa ca va inchipuiti ca era nu numai lung, dar si inalt. Stiu ca am trecut cu bine de portiunea cu drum rupt (mai mult de jumatate era rupt), dar nu mai imi aduc aminte daca a fost inainte sau dupa Vidra.
Nu mai aparea cabana Obarsia Lotrului. De acolo mai erau inca 29 km pana in Petrosani. Era deja aproape ora 14. Semnal pe telefon... pauza.
Pe marginea drumului, mormane de zapada, in unele locuri depasind o juma' de metreu. Dar numai pe marginea drumului, din fericire. La un moment a inceput sa se arate si pe drum zapada. In dreapta era lacul Vidra. In stanga, adevarati codri seculari de brazi. O padure imposibil de strabatut, decat pe poteci. Mai apareau unele paraiase de pe varfuri, care se avantau spre lac. Fiecare parau era insotit de cate un drum forestier, desfundat.
Priveam brazii si gandeam: "Probabil ca la astfel de paduri se refereau autorii romani care pomeneau de codrii seculari..." M-am intrebat daca la fel o fi fost si padurea defrisata. Nu, nu a fost la fel. Aia era padure predominant de foioase.

Am parasit si lacul. Pe stanga a aparut apa jucausa a Lotrului. A murit iar motorul. De data asta, nu mai primea motorina. "Aici ramanem!", a venit concluzia. A mesterit ceva unchiul meu la motor, a mai desfundat o pompa, a prelungit furtunul de alimentare pentru a primi ultimele picaturi (litri) de motorina si m-a anuntat, optimist, ca nu ajungem in Petrosani. Intre timp, eu am fost pe malul Lotrului. Sa-l privesc, sa-l ascult. Am vazut si cativa pastravi zglobii, care sagetau apa raului: rece, limpede ca lacrima, netulburata de apa care vine uneori tocmai de la Calcescu, din topirea zapezilor. Era atata liniste in jur... liniste sparta doar de vajaitul molcom al apei si de exclamatiile pline de naduh ale celui ce mesterea pe la masina. Inspiram aer curat, aer pur, fara fum, smog, impuritati - zero poluare. Am inspirat puternic si am pastrat cateva secunde aerul in plamani. A inceput sa mi se intunece vederea si o senzatie de plutire, vecina cu lesinul, ameninta sa ma stapaneasca. Hiperoxigenare, sau ce? Nu-mi pasa. Totul era prea frumos. Cine ar fi crezut in urma cu doua zile ca eu voi ajunge pe acolo? Auzind motorul pornind, m-am indrept spre spre masina si am urcat, intreband zambind:
- "Ii venisi de hac?"
Mi s-a raspuns vesel si optimist:
- "Pai ce, ca doar nu e dupa el?"
Si s-a opri iar motorul... iar 5 minute mestereala, apoi am reusit sa pornim. Mi-a zis:
- "Cand se va mai opri, nu mai porneste!"
Atunci, fa Doamne sa nu se mai opreasca!
In sfarsit, a aparut si cabana Obarsia Lotrului. Pustie. Vedeam multe masini de dezapezit, buldozere si ne-am gandit ca poate gasim motorina. Dar nu era nici dracu'. S-a ivit si doamna de la cabana. I-am facut semn sa vina. Ea s-a apropiat de noi, inchinandu-se. Pana sa apucam sa-i spunem ca nu suntem nici sfinti, nici mesageri ai Domnului si nici nu transportam cu noi sfinte moaste, ea ne-a adresat, precipitat si galbena la fata, urmatoarea incurajare:
- "Intoarceti-va inapoi, oameni buni... Doamne pazeste! Asa ceva nu am mai vazut pana acum pe aici! Voi vreti sa mergeti mai departe cu magaoaia asta?"
- "Buna ziua" zicem noi. "Da, vrem sa mergem inainte, ca inapoi nu mai avem cum!"
- "Intoarceti-va, ca s-a mai rasturnat nu-stiu-cand unul cu un camion. Da' ala era mic pe langa ce aveti voi. Ce e cu voi?"
- "Ce sa fie, nu ati mai vazut camioane ca astea pe drumuri nationale?" zicem noi si radem. Am aflat, insa, ca nu aveam de la cine sa luam motorina ca nu era nimeni pe acolo, ca indradevar a fost curatat drumul, de fapt facuta o trecere, printre pietrele pravalite, dar nu pentru astfel de masini. Ca daca trecem de primul pod, de al doilea nici o sansa... Ii multumim pentru incurajari si mergem mai departe.
Cand sa pornim, apare un tip cu o drujba pe umar. I-am zic soferului: "Ia vezi, poate ne da motorina din drujba.... macar mai castigam 50 de metri". Pacat ca merge pe benzina, drujba. Tipul macar ne-a incurajat:
- "Daca ajungeti sus, La Table (adica locul unde se trece din judetul Valcea in judetul Hunedoara), in pasul Groapa Seaca (1575 m - i-am aratat unchiului acasa pe harta pana unde am urcat) atunci ati scapat. De acolo incepe asfaltul. Dar numai daca ajungeti acolo..." Apoi, zice mai mult pentru el: "Eu nu-mi inchipui cum ati ajuns pana aici!"
Porim. Spre stanga, drumul spre Ranca. Transalpina, ce trece prin pasul Urdele 2226 m, cel mai inalt din tara! Ce-ar fi sa trecem o data cu camionul si pe acolo? Mai ales ca de mult timp este impracticabil. Acum am capatat experienta, nu?
Apoi, brusc, drumul s-a ingustat. Nu mai era asa de lat. In schimb, era plin de gropi, care, la randul lor, erau pline cu apa. N-am trecut prin drumul facut printre alunecarile de teren fara sa agatam cateva colturi de stanca. A urmat, apoi, primul pod. In curba. Am trecut, dar cu rotile remorcii mai mult pe langa pod. Cinci minute a durat trecerea podului. Scapasem de primul. Al doilea, chiar daca am fost averizati ca e cel mai greu, l-am trecut mult mai usor. Unchiul meu jura ca nu o sa mai calce pe acolo, niciodata, cu nimic... nici pe jos (oricum nu era vreo sansa sa vina pe jos, nici inainte), nici cu masina mica.
Pe dreapta zapada si urme de schiuri. Urcusul era destul de pronuntat, drumul greu si accidentat si foarte scurt. Si coplesitoarea senzatie de aventura, de "mijlocul muntilor". Ma simteam mai viu ca niciodata! Daca ne-am fi intalnit, insa, cu vreo masina, acolo am fi ramas. Nu cred ca am fi putut trece unul pe langa altul. In sfarsit, am vazut tablele. Si coaja de asfalt. In sfarsit, s-a inmuiat si unchiul meu la frumusetile din jur. Nici n-ar fi avut cum, altfel. Si a oprim motorul, de data asta voit. Peisajul din fata merita tot respectul. Ne-a lasat pur si simplu cu gura cascata. Se deschidea valea larga, valea Jietului, cu serpentinele largi ale drumului spre cabana Groapa Seaca, continuandu-se spre Petrosani, iar in departare, se inchidea brusc, de parca versantii s-ar fi unit. Parea ca vegetatia de pe cei doi versanti se impreuna, se contopeste: acolo erau Cheile Jietului. In stanga varfuri ametitoare, aproape verticale. Se vedeau clar varfurile care ascund caldarea Mija, cu altitudini de peste 2300 m.

Si atunci, privind acele locuri, lumina s-a aprins in mine. Nu, nu cea de la capatul tunelului, ci altceva, mult mai puternic. Ceva care imi incalzea sufletul si care nu m-a mai parasit de atunci. Dorinta de aventura, de libertate, de maretie, de frumusete, de miracol s-a trezit in mine. In acele scurte clipe cat am stat acolo, am hotarat deja tura de vara a acelui an: creasta Parangului. Trebuia sa pasesc pe acele varfuri. Cerul era patat de nori grabiti, iar de pe varfuri se ridica un abur lenes. In vale, vizibilitatea era foarte buna. Ne-am intins oasele si amandoi am facut ce am simtit nevoia: eu am scos un tipat venit parca din alte lumi, din alte ere, din vremea cand strabateam aceste locuri pentru a obtine hrana, din vremuri in care muntele oferea adapost, hrana, din vremea in care trebuia sa tipam pentru a ne face cunoscuta prezenta... am vrut sa se stie ca sunt acolo. Am salutat Parangul, tot masivul din stanga mea si i-am dat intalnire peste putin timp. Eram sigur ca el ma va astepta, ca va fi acolo pentru mine si pentru oricine vrea sa vina. Eram sigur ca nu ma va trada, spre deosebire de oameni. Eram sigur ca singurul care ar putea fi acuzat de parasire, de tradare, dintre noi doi, eram doar eu. Nu eu voi fi cel care il va astepta cu flori, ci el. Nu eu voi fi parasit in final, ci eu voi parasi muntele, pentru a ma intoarce la treburile cotidiene, la lumea asta haina, in care suntem obligati sa traim, o lume haina, dar de care toti avem nevoie; caci daca nu as avea nevoie de ea, as ramane pe munte. Am nevoie de oameni. Ma simt bine printre ei si ma bucur ca am descoperit ca viata poate fi frumoasa si in societatea noastra, asa cum e ea si ma bucur ca am descoperit ca fericirea este in sufletul meu si ca putini mi-ar mai putea-o lua. Merita sa traiesti pentru fiecare lucru marunt, care te face fericit. Ce placere adanca am simtit in acel pas, privind acea vale si eliberandu-ma printr-un strigat! Daca e adevarat ca dupa moarte, cel putin o vreme, sufletele noastre continua sa rataceasca pe pamant, eu stiu sigur pe unde va rataci al meu.
Simteam cum o tihna dulce mi se urca in trup, pana la pleoape, iar toata viata asta mi s-a parut, dintr-o data, mai frumoasa. Aveam senzatia ca pluteam intr-o tihna dulce, acea placere pe care o simti atunci cad tii in brate o fata tanara. Atunci s-a nascut Pasiunea pentru acest munte, iar dupa tura din vara aceluiasi an, a ramas favoritul meu. Am promis ca o sa ma intorc, dar cine putea sti cand ma voi intoarce. Nu ma va uita niciodata (imi place sa cred asta), ma va astepta mereu acolo, va fi pentru mine si ma va astepta sa-mi arate ce are mai frumos, nu sa-mi spuna ca ma paraseste. Si el va avea florile primaverii, ale verii, nu eu.
FERICIREA POATE CA NU SE AFLA DECAT IN CLIPA CARE ZBOARA!
Ma simteam multumit si senzatia asta m-a pus in garda: fericirea este capcana trecatoare care ne costumeaza supararile permanente si ne face mai vulnerabili ca niciodata in fata oarbei legalitati a norocului. Pe viitor, am uitat asta. Si m-am lasat coplesit de fericire. Chiar daca s-a sfarsit, nu pot spune ca regret: cum as putea sa regret ca am fost, odata, fericit!? Fericirea ne face mai vulnerabili? Pai si asta nu sporeste farmecul vietii? Viitorul este necunoscut. Nu exista destin, dar totusi cineva ne urmareste viata si, uneori, ne trimite semne. Destinul ni-l creem noi, asa cum vrem sau, ma rog, asa cum stim. Totul se afla in clipa prezenta: si viitorul, si destinul, totul. Si faptul ca nu stim sigur ce ne asteapta, sporeste farmecul vietii. In urma cu doua zile muream de plictiseala in Craiova; cine ar fi putut crede atunci ca azi voi fi in pasul Groapa Seaca, privind varfuri ale masivului Parang? Daca am sti viitorul, acela nu ar mai fi viitorul nostru.
Are rost sa te gandesti la fericire? Poate ca nu. Fericrea este ca si sanatatea: daca nu iti da de gandit, inseamna ca o ai. Fericirea este o dihanie... cel care nu o are nu poate sti ce e, iar cel care o are nu se mai intreaba ce e. Fericirea este subiectiva, depinde de perceptia fiecaruia. Insa fericirea trebuie sa iti aduca acea stare in care simti ca ai totul, din punct de vedere material si spiritual, iar la ce nu ai ai renuntat de bunavoie si cu inima usoara. Un zambet din partea cuiva poate fi fericire; un zambet provocat de tine pe fata cuiva poate insemna fericre. Fericirea depinde de om. Fiecare o vede in felul lui. Nu putem avea decat fericirea pe care o putem intelege. Eu, la munte, ma simt aproape fericit!
Multe persoane se tem de fericire. Pentru ca astfel de persoane sa fie fericite ar insemna sa schimbe multe din obiceiurile lor - sa-si piarda simtul identitatii lor. Deseori, oamenii sunt rezervati fata de lucrurile bune care li se intampla. Se gandesc ca e mai bine sa nu bea din cupa fericirii, pentru ca atunci cand aceasta se va goli, vor suferi cumplit. Asa e! Dar totul este o cauza a unei greseli capitale a omului - aceea ca nu poate trai clipa, fara a o infiera cu asteptarile sale pentru ziua de maine. Iar fiecare asteptare pe care si-o face omul, inseamna, implicit, dezamagire, adica suferinta. Si totusi, suferinta care urmeaza nu poate umbri fericirea care a existat! Din cauza unei posibile dezamagiri, sa nu poti fi fericit de clipa prezenta!? Ce ciudati mai suntem si noi, oamenii! Din cauza fricii de a ne micsora, nu reusim sa crestem. Din cauza fricii de plans, nu avem curaj sa radem. Si e trist.
Indiferent cand voi mai ajunge pe acolo, nu voi uita Parangul si de cate ori voi avea ocazia, ma voi intoarce (pana in prezent, numarul reintoarcerilor mele in acest masiv, cred ca a sarit de cifra 20). Fie ca se va numi Parang, Fagaras, Bucegi, Retezat, sau oricum altcumva, voi sti ca muntele ma asteapta si stiu ca mereu imi e dor de el.
In acel pas, Groapa Seaca, fiecare din noi a facut ce a simtit nevoia: eu am scos acel strigat care m-a descarcat, care a alungat tot stresul, iar unchiul meu a fugit intr-un tufis... e irecuperabil! Am urcat in masina si am pornit mai departe. Drumul era mai bun. Acum era numai de coborat. Drumul fiind mai bun, a revenit si buna dispozitie. Unchiul meu se tot lamenta ca a ales drumul asta. Mie nu-mi plac astfel de oameni. Cand te afli in fata unei alegeri este ca atunci cand mergi pe un drum si dai de o rascruce. O rascruce, este un loc extrem de important. De aceea se spune ca acolo zeii dorm. Trebuie sa alegi singur. Poti sa stai, sa te odihnesti putin, dar nu poti ramane vesnic acolo. Dupa ce ti-ai ales propriul drum, trebuie sa il urmezi pana la capat, fara sa te mai gandesti la celalalt. Pe cel pe care l-ai abandonat, trebuie sa-l uiti. Altfel te vei intreba mereu daca nu ai facut o alegere gresita, iar drumul abandonat va deveni un blestem. Nu trebuie sa te opresti de la primul obstacol. Nu trebuie sa te opresti niciodata. Pentru ca s-ar putea sa te opresti exact cand mai aveai un pas pana la destinatie. Ce ar putea fi mai rau decat asta? Nu exista alegeri gresite. Exista decat ce alegem noi. Toate celelate lucruri care "ar fi putut fi", sunt doar vorbe in vant.
Am intrat si in chei. Stramte, artistic mesterite de apele minuscului rau Jiet. In unele locuri, cascade ale unor paraie cara nu au tinut pasul cu viteza de erodare a Jietului se pravalesc nebuneste de pe peretii cheilor, in apa raului care le-a formati. Mirific! Pacat ca nu aveau debit, desi era primavara. Sarac an in precipitatii, 2001! Am privit pietrele roase de vreme, in care au fost sapate chei şi le-am studiat formele placute, create cu rabdare de natura. Erau atat de frumoase! Dar ceea ce era cel mai minunat, era ca nu un ciocan a facut pietrele alea atat de perfecte, ci apa - cu dulceata, cu dansul şi sunetul ei. Acolo unde forta poate doar sa distruga, delicatetea poate sculpta.
Iata si Petrosaniul. Ora 15: 20. Deja s-a inchis la depozit. Motorul se tot ineaca... inca putin. Ne speriem de moarte - suna telefonul. "Ia uite ba, invie!"
Erau cei care ne asteptau. De la 10 stateau saracii acolo si asteptau. Credeau ca am avut accident pe defileu. Cand au auzit pe unde am venit, au tacut. Nu stiu exact ce reactie au avut, dar au tacut. Au zis ca sunt langa o statie PECO. Mai bine de asa nici ca se putea. Ne-a tinut motorina pana am ajuns la peco. Unchiul meu a tras direct la pompa. A coborat si i-a intampinat pe cei care ne asteptau, astfel:
- "Aveti banii la voi?"
- "Da, de ce."
- "Dati-i incoace."
- "E, ho, ce-i atata graba! La firma cu acte."
- "Daca nu-mi dati banii, nu plec de aici."
- "Ce-ai ma?"
- "N-AM motorina!"
- "Aaaaaa..." si s-a rezolvat problema.
Am incarcat si am pornit spre casa, pe valea Jiului. Pentru prima data vedeam si aceasta vale. Dar, avand in vedere pe unde trecusem, nu prea am fost impresionat de defileu. Oricum, Valea Jiului se vede mai bine din tren, decat din masina. Calea ferata este mai sus decat strada. Ce mi-a ramas in minte, au fost podurile aproape cu sens unic de pe defileu. De ce le-or fi facut asa de stramte!?

Asta a fost a doua intalnire cu Parangul, cea care a pus bazele unei mari iubiri.
___________________________
Pozele sunt facute ulterior, nu in ziua povestita aici.