Parang (august 2009)– Povestea merge mai departe...

Ca un fel de introducere, va las o melodie plina de dor si de vise zdrobite (se potriveste cu acest jurnal) → clic aici pentru a o asculta
_________________________________________________________

TRASEU: Petrosani – Parangul mic – Vf. Carja – Vf. Parangul Mare – Valea Rosiile – Refugiul Agatat (7 – 9 h) – cabana Groapa Seaca – Petrosani (2h + 18 km drum asfaltat, dar prost). (BR + PR).

CAMPARE: Refugiul Agatat (se poate campa si langa lacul Zanoaga Stanei sau langa lacul Mandra – aici nu e izvor)

APA: In statiunea Parangul mic, in fata cabanei Salvamont, parau cu apa potabila langa Lacul Zanoaga Stanei (la 5 min. de lac, poteca trece chiar peste parau; recomand alimentarea de la cascada din stanga), izvor in poiana refugiului Agatat (momentan era secat), sau raul Jiet care curge in spatele refugiului. In creasta nu e apa.

TRASEU DE DIFICULTATE MEDIE, fara pasaje expuse sau prapastioase, cu ceva probleme de orientare in caldarea Rosiile, dar numai in caz de ceata. In partea superioara a caldarii glaciare Rosiile, traseul se strecoara numai printre sau peste bolovani, iar cu aproximativ o jumatate de ora inainte de refugiul Agatat coboara mai abrupt printre jnepenisul ce poate deveni enervant daca bagajul este voluminos sau daca ploua. Coborarea din saua Gruiu pana pe malul lacului Mandra este oleaca mai abrupta si alunecoasa pe unele portiuni.

STAREA MARCAJELOR: Buna. Lipsesc sagetile indicatoare in saua Gruiu, spre refugiul Agatat, respectiv cabana Groapa Seaca, dar sunt marcaje pe stanci. In caz de ceata, in unele portiuni trebuie sporita atentia.

CAPACITATEA REFUGIULUI AGATAT: 10 persoane, la priciuri. In caz extrem se pot adaposti pana la 30 de persoane. Are masa in interior, soba si e destul de curat. In timpul ploii picura apa in interior, prin unele zone. In refugiu se gasesc mereu alimente (conserve, zahar, sare, etc.)
A fost mentionata prezenta ursului in preajma refugiului, insa, pana in prezent, nu s-a apropiat de eventualele corturi puse in poiana.

La Cab. Groapa Seaca nu e semnal. Pentru a suna un taxi, daca doriti, puteti folosi telefonul fix de la cabana, contra cost (3 lei minutul). Cabana nu ofera mancare sau bauturi calde pentru turistii ocazionali, care nu sunt cazati la ei, decat bauturi din bar (suc, bere, apa).

PRET TAXI: 20 lei pana la Telescaun, din Petrosani si 40 lei sa ne ia de la Groapa Seaca.

Acest jurnal este rezultatul turei propuse de mine, aici (clic pentru detalii)

POZE: cu acordul Evei si al lui Marcel, am folosit si poze ale lor pe care le-am adaptat la jurnal (am mentionat sub pozele care nu-mi apartin, cine este autorul lor).

___________________________________________***____________________________________

Fiecare zi e diferita de celelalte

Reusim, prin felul nostru de a fi, prin ceea ce ne place sau nu ne place, sa traim, sau cel putin sa incercam sa traim, in lumea asta din ce in ce mai agitata. Si dupa un timp de luptat in valtoarea acestei vieti, avem nevoie de cate o pauza, pentru a ne reincarca bateriile. Acesta e momentul pentru pasiunile noastre. Eu, nicaieri nu-mi incarc bateriile mai bine ca la munte, nicaieri nu ma simt mai in largul meu.
Si pentru ca mi se facuse iar dor de Parang si pentru ca-mi place sa arat si altora ceea ce mie mi se pare fascinant, am decis organizarea unei noi ture in Parang, de data aceasta pe poteci bine batute (marcate).
Si ne-am strans noua persoane (de la stanga la dreapta): Bianca, Eva, Mihaela + Marcel, Gabriela, Andreea, Maria, Bogdan si subsemnatul.

Desi initial ne anuntam un grup de necunoscuti, nu mica mi-a fost uimirea sa descopar ca jumatate din noi ne cunosteam deja (sub o forma sau alta), plus ca mi-am descoperit o multime de prieteni comuni cu unii dintre participanti. Dar nu aceste cunostinte comune au alungat senzatia ce ne-am afla “printre straini” ci pur si simplu felul nostru de a fi, pasiunea comuna pentru munte si, nu in ultimul rand, muntele, care are tendinta de a-i face pe cei care-i calca potecile sa se poarte intre ei ca si cand s-ar cunoaste de cand lumea.

In drumul spre munte, am fost intrebat iar de ce revin “tot in Parang”, in conditiile in care numai in acest an am fost de inca patru ori pana acum. Am incercat si de data asta sa explic, dar ma indoiesc sa fi reusit.
Si de ce n-as reveni? Daca azi urc pe Negoiu, inseamna ca data viitoare daca voi merge “tot in Fagaras”, dar pe Moldoveanu (sa zicem), ar fi acelasi lucru? Unii oameni cred ca Muntii Parang sunt limitati si nu prea ai ce face pe acolo, dar nu e deloc asa. Altii, considera plictisitor sa revina maine unde au fost azi. Si ii inteleg, intr-un fel. Asa am fost si eu la inceput, cand vroiam sa cunosc cat mai multe locuri si masive. E normal sa fie asa. Acum insa, daca mi se face dor de un loc, prefer sa ma reintorc acolo, decat sa ma uit la fotografii cu acel loc. Si imi place sa duc cat mai multi oameni in locurile respective, sa impartasesc cu cei mistuiti de aceleasi doruri de libertate si frumos ca mine, minunatiile pe care le-am descoperit in anumite zone. Caci muntii m-au invatat nu numai sa cred in minuni, ci chiar sa ajung sa le consider ca pe un lucru obisnuit.
Imi place sa revin in locurile dragi. Altii refuza acest lucru, pentru ca se tem ca “n-ar mai fi la fel”. Eu ma reintorc pentru ca imi sunt dragi locurile si tocmai pentru ca am convingerea ca nu va fi la fel.
Au fost ceva discrepante intre orele de sosire: ora oficiala de intalnire era 8 a.m., dar cei veniti cu trenul ajunsesera cu mai bine de 2 ore inainte, asa ca ei pornisera deja spre telescaun. La ora 8 ne-am intalnit cu Eva si pe la 8:45 ne-am intalnit cu totii la telescaun.

(fotografie de la Eva)

Stiindu-se lungimea traseului si diferentele de nivel insemnate (900 m urcare si 750 m coborare), existau si mici temeri sau indoieli, referitoare la conditia fizica. Orice om are dreptul de a se indoi de propriile sale forte. Insa nu trebuie sa uite ca le are! Drept dovada, am ajuns cu totii acolo unde ne era planul si am ajuns cu bine (e drept, unii oleaca mai obositi decat altii).

PRIMA ZI

Petrosani – Telescaun Parang – Vf. Carja (2404 m) – Vf. Parangul Mare (2519 m) – Saua Gruiu – Valea Rosiile – Refugiul Agatat (BR + PR) Am facut 9 ore jumate, de la telescaun.

Jurnalul acesta incepe deja cu a fost. In Petrosani era ceata, cand am ajuns. Stiam ca odata ajunsi sus, vom vedea “marea de nori” deasupra Vaii Jiului. Asa a fost. Undeva, deasupra, inca lenes, soarele. Rasarise nevazut, in spatele muntilor. Fiecare zi este o noua sansa, de aceea soarele rasare in fiecare dimineata, pentru a reaminti asta celor ce au tendinta sa uite. Poate ca tocmai de aceea privesc mereu rasaritul cu sufletul plin de fericire, iar apusul il privesc coplesiti de melancolie. Dar si apusul anunta incheierea tuturor framantarilor, odihna, si apoi inceputul ce va sa vie, odata cu zorile.
Am ales urcarea cu telescaunul pentru a elimina inca o ora de efort din drumul nostru. Pana la telescaun am luat un taxi (fiind cinci, am cautat si gasit un Logan MCV cu 7 locuri) si am vorbit cu soferul sa vina a doua zi sa ne ia de la cabana Groapa Seaca. Am stabilit pretul (40 lei) si ne-a lasat numarul de telefon. Din telescaun am admirat Valea Jiului si micile orase ingropate sub valatuci de ceata.

(fotografie de la Eva)

Sus, in dreptul cabanei Salvamont am mancat, am luat apa si am pornit hotarati la drum. Urcusul pe coasta varfului Badea spre intersectia de trasee banda rosie (unul care urca pe vf. Parangul Mic si celalat care ocoleste varful pe curba de nivel), a decurs intr-un ritm foarte bun, desi soarele arzator si adierea slaba, uneori inexistenta, a vantului m-a facut sa transpir cum nu o mai patisem de mult pe munte. Simteam cum imi iese crema de soare din piele. Din fericire, odata trecuti de varful Badea a inceput sa adie si vantul si mersul a devenit mai confortabil.

Iar privelistea spre creasta Parangului era un adevarat balsam pentru suflet.
La intersectia de trasee, am facut obisnuitul popas de poze.

Am pornit pe traseul care ocolea varful Parangul Mic, pentru a reduce efortul. In drumul spre creasta ne-am intalnit cu doi localnici care se straduiau sa prinda un cal, dintr-o mica herghelie. Si bineinteles ca puteau sa prinda orice alt cal, numai pe cel vizat nu. Un cal frumos, alb, dar care nu vroia sa se lase prins de stapanul sau. Si il si inteleg. Era de trei luni liber pe munte si acum vroiau sa-l duca cu zaharelul, sa-l prinda, sa-l coboare de pe munte si sa-l puna la ham. Cine s-ar lasa prins, in asemenea conditii?

Satenii ne-au rugat sa le dam o mana de ajutor, sa incercuim caii pentru a putea sa-l prinda. Am incercat, dar n-am reusit sa le fim de nici un folos. Dupa o vreme am pornit la drum, lasandu-i injurand de mama focului. Ma intreb si acum daca l-or fi prins intr-un final, sau nu.

(fotografie realizata de Eva)

Privelistea spre Carja este minunata de pe acest traseu.

(fotografie realizata de Eva)

Ajunsi la linia crestei, am facut un mic popas, scaldati in lumina soarelui de august si racoriti oleaca de vantul care adia placut. Privelistea era frumoasa, insa limitata din cauza vizibilitatii reduse (acea pacla ce se lasa de multe ori vara, cand e senin si cald si care nu permite ochiului sa vada pana departe). Retezatul abia se ghicea.

(fotografie realizata de Eva)

La cateva minute departare de acest loc de popas, am trecut pe langa stanca pe care o vizitez de fiecare data cand pasii ma poarta prin zona.

Poza realizata de Cristina (siriso21) in iunie 2009.

Cocotat pe stanca, cu o vioiciune extraordinara revedeam vremurile si intamplarile trecute, precum si toate crestele si vaile pe unde am hoinarit de-a lungul timpului, insotit de oameni dragi, cu bocancii prafuiti si plin de vise din care inca niciunul nu mi s-a implinit. Toate acele vremuri au trecut; cele ce vor urma vor trece si ele; trupul va fi sfasiat ca o haina. Dar eu, acest eu pe care incep sa-l descopar, eu exist!
Nu-mi gasesc cuvintele sa descriu ce am vazut de acolo. Ah!, de ce cand trebuie sa vorbim despre starile de beatitudine traite de sufletul nostru suntem nevoiti sa intrebuintam imagini care nu exprima decat stari exterioare? Dinaintea Divinului exista inaltime sau prapastie, intunecime sau lumina? Numai pentru noi exista ceva sus sau jos, exista zi sau noapte. Si de aceea s-a facut El asemenea noua, caci altfel n-am fi avut nici un mijloc de a-l intelege. Daca putem admite ca insusi creatorul lumii a luat infatisarea creaturii sale si ca s-a aflat o vreme pe pamant in aceleasi conditii, inseamna ca trebuie sa privim faptura creata ca absolut perfecta, deoarece creatorul s-a putut uni cu ea atat de intim. De aceea in conceptul de om nu poate sa se gaseasca nici o contradictie cu conceptul de divinitate; si daca adesea ne dam seama de diferenta si de departarea pana la ea, avem cu atat mai mult datoria sa nu privim mereu numai la ticalosia si slabiciunea naturii noastre, ci sa cautam tot ce e desavarsit in noi, tot ce poate indreptati pretentiile noastre la asemanarea cu Dumnezeu.
In drumul spre poalele Carjei am admirat creasta Mijei, precum si partea superioara a caldarii care ascundea privirilor noastre acel cuibusor de vise indraznete, numit Lacul Mija.

(fotografie realizata de Eva)

Ni se dezvaluiau privirii si Caldarea Seaca a Carjei precum si Custura Carjei, ademenitoare asa scaldata in razele soarelui, cum era. Dar altul era planul nostru.

(fotografie de la Marcel)

In oras fiind, printre tobele de esapament care isi difuzeaza poluantiiprecum polenurile unei noi ere, ne pomenim uneori stapaniti de un sentiment de tristete pe care nu izbutim sa ni-l controlam. Ni se pare ca momentul magic al zilei a trecut si noi nu am facut nimic. Insa pe munte, asta nu se intampla niciodata. Dinspre statiune urcau spre noi, incet, palcuri de turisti. Deasupra noastra era doar cerul inecat in soare. Iar noi, suspendati intre pietre si ieri, cu sufletele taiate in granit, cu ochii risipiti in verdele viu al brazilor care-si duceau linistiti existenta de jur imprejur, insa mai jos de noi, uitasem complet de aceasta lume prin care ne taram existenta si din care evadasem.
Inainte de a ajunge la Refugiul Carja, am trecut pe langa o turma de oi. I-am dat binete ciobanului si ne-am intretinut putin cu el, cu ochii pe cei trei dulai care paseau lenesi prin apropiere. Erau pasnici.

(fotografie de la Marcel)

Pana la poalele Carjei am tot povestit si vorbit, in incercarea noastra de ne cunoaste mai bine. Am tot aratat, explicat si numit tot ceea ce se vedea in jur, cu o mare bucurie si placere, chiar daca nu mai stiu acum cati si ce au retinut din ce le-am spus eu. Dar nu asta e important. Cand privesti un peisaj care iti umple sufletul, nu e obliagtoriu sa-ti umpli si capul cu toate denumirile celor ce se vad.
Pe drum am povestit si doua dintre alegerile mele gresite, facute pe munte, la inceputurile mele... decizii imprudente, gesturi precipitate si alegeri ce demonstrau lipsa de experienta si din care am iesit cu bine, insa destul de sifonat. La auzul acestor povestiri, Mihaela s-a speriat oleaca, marturisind ca ea credea ca merge cu un om care stie foarte bine muntele si are experienta, ori povestirea mea numai asta nu demonstra. Responsabil de aceasta credinta a ei in ceea ce ma priveste era domnu' inginer Stamate. Desi lucrurile au fost spuse in gluma si buna-dispozitie trona pe deasupra noastra (ba chiar se simtea in largul ei si printre noi), totusi nu pot sa nu ma intreb de ce ar putea crede cineva ca eu n-am gresit niciodata? Oho, numai eu stiu! Tot ceea ce sunt acum e un rezultat al tuturor greselilor si reusitelor mele de pana acum si, om fiind, am convingerea ca inca voi mai gresi destule. Pana cand voi invata... Dintre oamenii de munte cu experienta, toti au la activ macar o amintire de felul "nu ar fi trebuit sa fac asa". E normal sa fie asa. Gresit ar fi daca acum as repeta aceleasi greseli.

(fotografie de la Eva)

Ajunsi la refugiul de la poalele varfului Carja, am mai facut un scurt popas, apoi am luat cu asalt, curajosi, coasta pieptisa ce ne suia catre primul hop al turei, anume varful Carja.

(fotografie de la Eva)

(fotografie de la Marcel)

Ajunsi sus, pe varf, din opt persoane care mai erau cu mine doar trei s-au abatut pe distanta de un minut care era intre poteca marcata si varf, pentru a privi intregul peisaj ce se deschide privirii de aici.

Am revazut si Custura Carjei.

Si caldarea cu lacurile Carja si...

... si lacul Verde

(fotografie de la Marcel)

Ceilalti erau deja in fata. Au ajuns primii si au pornit mai departe, fara popas. Ne-am regrupat abia pe Parangul Mare.
De pe varful Carja si mai departe am tot revazut locuri atat de dragi mie.

Iata si locul de und evenim noi, precum si varful Parangul Mic (ultimul varf, in plan indepartat), acela pe care gabriela nu l-a vazut, pentru ca nu a stiut care e.

Eu am tot povestit ce se vedea prin jur, pe unde treceam, dar banuiesc ca ea nu s-a aflat langa mine cand am vorbit si despre Parangul Mic.
Aici se vede traseul spre Parangul Mare (plan indepartat).

Am pornit in aceasta tura fara sa mai iau harta dupa mine (sa nu o uzez in zadar). Cunosc prea bine zona in care am mers, incat nu aveam nevoie de harta. Pana la tura din Retezat din vara aceasta, trecusera ani de cand n-am mai mers cu harta in mana (decat uneori cand merg cu masina, prin Bucuresti). Am memorat deja hartile masivelor dragi mie in care revin mereu, dar mai presus de asta, am memorat fiecare creasta, fiecare vale, caldare sau picior de munte pe acolo pe unde am halaudit si ma pot orienta foarte bine, chiar si prin locurile prin care n-am trecut inca, dar pe care le-am strabatut cu privirea de atatea ori. Iar atunci cand merg in alte locuri pe care nu le cunosc, merg insotit de oameni care le cunosc foarte bine. Si cred ca imi e putin dor sa merg cu harta in mana. Dar de cate ori o deschid, constat ca o stiu pe de rost. Probabil ca revin obsesiv in aceleasi masive. Cred ca asa e. Nu regret, dar imi e dor de harta in mana si de timp sa haladuiesc cu zilele, prin necunoscut.
Inaintand pe poteca de creasta, am fost intrebat care e valea pe care urmeaza sa coboram. Varful Parangul Mare se inalta maiestuos in fata noastra. Valea Rosiile se vedea in partea ei inferioara, chiar si padurea la nivelul careia se afla refugiul. Dar, inainte de a raspunde, am recomandat sa mai mergem 10 pasi pentru a vedea mai bine. Si dupa cei 10 pasi, lacul Zanoaga Stanei deja se arata in fata noastra.

(fotografie de la Eva)

Am explicat ca putem ramane cu cortul pe malul acestui lac, sau sa coboram pana la refugiu, cum era planul initial. Vom decide pe malul lacului, cand vom ajunge.
Muntii si vaile se deschideau in fata noastra, invaluite intr-o lumina calda, placuta, linistitoare. Sorbeam cu nesat privelistea, cautand in peisajele din jur uitarea tuturor patimilor mele. O pala bezmetica de vant, venita dinspre vai si o alta venita dinspre creste, ma indemnau sa ma bucur de prezent si sa nu mai permit trecutului sa puna stapanire pe mine.
In fata, o prapastie fascinanta se deschidea chiar din poteca.

Ne-am oprit putin si am privit haul. M-am apropiat pana in buza prapastiei deschise. Vantul care suiera printre stanci, soptind povesti nedeslusite, faptul ca eram sus si vedeam totul in jur, in departari, in jos, spre grohotisul de la capatul prapastiei, m-a facut sa ma simt liber... cu adevarat liber. Departe de orice grija, doar cu oameni buni langa mine. Cum sa nu te simti bine? Am strigat, iar glasul meu s-a lovit de stanci si s-a intors inapoi la mine. Viata este ca aceste stanci, iar destinul e strigatul pe care fiecare din noi il scoate. Ceea ce facem va fi ridicat la cer si se va intoarce la noi in aceeasi forma. Ceea ce noi numim Dumnezeu actioneaza ca ecou al actiunilor noastre.

(fotografie de la Eva)

Am intrat si pe ultimul urcus spre Parangul mare.
Avea sa fie ultimul urcus din tot traseul. Ne-am intersectat cu o turma de turisti care urcasera pe varf si acum se intorceau in statiune unde, probabil, erau cazati. Ajunsi pe varf, i-am gasit si pe cei care o luasera inainte. Toti au ramas pe varf la un popas, sa manance. Le-am zis ca ma abat pe varful din apropiere, la 50 m departare, pentru ca de acolo se vede mai bine, in special caldarea Rosiile.

M-am retras pe acel varf si am gasit-o acolo si pe Andreea, adapostindu-se de vant.

Putine lucruri pot fi mai incantatoare decat sa te afli pe un varf, cel mai inalt din imprejurimi si sa ai o priveliste superba in jur.

(fotografie de la Eva)

Sa simti bucuria clipei si incantarea de a fi ajuns acolo, dupa efortul depus; sa ridici mainile pe langa tine si sa te lasi patruns de vantul inaltimilor, acel vant care parca aduce cu el libertatea si fericirea, pe care ti-o vara prin toti porii; sa cuprinzi cu zambetul tau departarile, sa zambesti soarelui si el sa-ti zambeasca tie, sa strigi, sa canti, sa razi, sa plangi, sa faci ce vrei, ce iti doresti. Am inchis ochii si am lasat linistea din jur sa se contopeasca si cu mine, sa-mi spele sufletul de temeri si pacate si sa-mi aduca aminte ca sunt mai bun decat cred, mai puternic decat socotesc.

Dupa o vreme au aparut si ceilalti, echipati, gata de plecare.

Ne-am prins moaca pentru posteritate intr-o poza de grup si am purces la drum.

(fotografie de la Eva)

Am coborat spre saua Gruiu avand mereu in fata privelistea spre creasta Parangului pana dincolo de Ranca.
Admiram Mohoru, Papusa, care vegheaza deasupra statiunii Ranca si mai departe se ghiceau prin pacla albicioasa a lui august, masivul Buila-Vanturarita. Daca stiai unde sa te uiti, puteai zari si Fagarasul. Toti acesti munti si-au gasit locul lor in lume si raman in locul acesta. Sa aflau aici inainte ca omul sa priveasca pe cer, sa auda tunetul si sa se intrebe cine a creat toate acestea! Ne nastem, traim, ne bucuram, suferim, iubim, murim si muntii sunt tot aici!
Caldarea glaciara Rosiile, cu cele 3 lacuri ale sale (Mandra, Rosiile si Lacul Lung) ne tinea companie pe partea stanga.

Colosii de piatra ce strajuiau aceasta caldare, gemeau parca sub soarele amiezii.

In saua Gruiu ne-am reunit si prefer sa nu vorbesc despre “emotionarea” de care m-au banuit ceilalti, la vederea Mandrii (aviz celor ce stiu – shhh...).

(fotografie de la Eva)

Coborarea din saua Gruiu, pana la malul lacului Mandra, dupa cum banuiam, nu a fost la fel de simpla pentru toti. Panta destul de pronuntata, cu pietris sau pamant alunecos, nu era tocmai usor de abordat dupa aproximativ sapte ore de mers si cu bagaj greu in spate. Dar am ajuns cu totii jos, cu bine, dupa putin ajutor acolo unde a fost nevoie. Pe malul lacului i-am intalnit pe cei de la Ecouri Verzi, care salubrizau zona, adunand gunoaiele din zona (chiar si din zona crestei) in saci pe care ii coborau apoi in spate pana la tabara de baza care era langa lacul Zanoaga Stanii.
Dupa un mic popas pe malul lacului Mandra, am pornit iar la drum. De data aceasta, inaintarea nu mai era chiar atat de simpla. Poteca se strecoara peste bolovani de marimi considerabile, fiind necesara pasirea de pe unul pe altul sau coborarea si urcarea unor bolovani nu tocmai mici. Cum era de asteptat, genunchii au inceput sa scartaie. Am mai facut un popas pe malul Lacului Lung atat de minunat strecurat printre pietre.

(fotografie de la Eva)

Am aruncat un ochi si spre Lacul Rosiile...

(fotografie de la Marcel)

...apoi am pornit si ne-am oprit langa lacul Zanoaga Stanii pentru o odihna foarte necesara unora dintre noi si pentru a ne sfatui daca mergem la refugiu sau ramane min acest loc.
Parerile erau impartite: la refugiu era mai comod, nu mai trebuia sa intindem corturile si sa pierdem timp dimineata cu uscatul si stransul lor, puteam sa facem un foc, ne trezeam dimineata ceva mai tarziu pentru ca era cu o ora mai aproape de Groapa Seaca si cu siguranta nu ne-ar fi fost frig, indiferent de calitatea sacului sau de conditiile meteo de peste noapte, dar exista riscul sa-l gasim ocupat... In acelasi timp, pe malul lacului privelistea era mult mai frumoasa, mai deschisa, erau afine prin jur si cel mai important, eram deja acolo! Dupa cum am zis, parerile erau impartite cam in mod egal si, oricum, am banuit ca motivatia pentru a ramane acolo a celor care optasera asa, tinea in mare masura si de lipsa de chef de a mai merge inca o ora. Si avand in vedere ca mi s-a confirmat ca toti ar mai putea merge o ora daca ar fi nevoie, am decis eu in locul lor (voturile fiind egale) si am mers la refugiu.
Prima parte a acestei ultime coborari s-a strecurat prin poienite destul de frumoase. In spate, crestele muntilor ofereau o priveliste grozava. Lumina soarelui care cobora spre apus se juca cu umbrele intunecoase si racoroase ale vailor. Ultima portiune de coborare s-a desfasurat pe o panta mai inclinata si pietroasa, insa invaluita in jnepenis. A trebuit sa ne strecuram printre jnepeni si nu era tocmai incantator gandul ce-mi hoinarea prin cap, acela de a trece pe acolo cu bagaj mare, pe vreme ploioasa.

(fotografie de la Marcel)

Refugiul l-am gasit pustiu, spre marea mea usurare si de acum nu mai aveam nici o indoiala ca alegerea luata n-ar fi fost cea mai buna. Instalarea s-a facut pe rand si a durat mai bine de o ora, timp in care am pornit in cautare de vreascuri pentru foc, ajutat si de alte persoane. Am ales o directie si am inaintat pe ea. Nu prea mai era nimic neadunat. Vedeam chiar buturile unor copacei sacrificati pentru lumina sau caldura focului, afara sau in soba, in functie de preferintele celor ce au trecut prin zona. Am iesit dupa cateva minute intr-o poiana pe care, de jos, n-o banuiam. Si in singuratatea acelei poienete, in mijlocul padurii si printre mii si mii de glasuri de insecte si pasarele, o senzatie stranie a pus stapanire pe mine. Ati observat oare ce sentiment ciudat trezeste in noi natura? Totul in ea este atat de bogat, atat de senin, adica atat de plin de multumire, iar noi ne dam seama de acest lucru si ne desfatam; si totusi ea trezeste intotdeauna, cel putin in mine, neliniste, tulburare si uneori chiar tristete. Ce inseamna asta? Oare ne convingem mai bine in fata ei, in prezenta ei, de lipsurile noastre, de impuritatea noastra, sau nu ne ajunge acea satisfactie cu care ne binecuvanteaza ea, iar altceva, adica ceea ce cautam noi, ceea ce ne trebuie noua, nu exista in ea?
Din abisul propriilor mele ganduri m-a trezit un sunet necunoscut, dar puternic, venit de undeva dinspre padure. Am ascultat cu incordare, dar n-am mai auzit nimic. Am presupus ca a cazut vreo piatra de pe versantii abrupti din apropiere, sau poate vreo creanga. Insa mi-a pierit cheful sa mai stau acolo. Asa ca am adunat vreascurile gasite pana atunci si am coborat langa refugiu. Nu fusesem prea productivi in ceea ce privea lemnele de foc, insa era clar ca vom avea macar cu ce sa ne amagim.
Rand pe rand ne-am prefirat pe scara refugiului cu diverse treburi. Intr-un final eu m-am retras langa vatra focului cu mancarea langa mine. Aveam si un litru de vin pe care l-am degustat pe parcursul intregii seri. Am aprins si focul si odata aprins, fumul a disparut, iar flacarile au luminat toate lucrurile din jur, dandu-le caldura si liniste. Iar deasupra, infinitul... as fi putut sa-mi fac un colier din stelele cerului de nepatruns. Si poate chiar l-am facut. Colierul a fost pentru cateva zile in privirea mea...
Fiecare are drumul lui. Eu cunosc doar unul din miliardele de drumuri si mereu pe acesta il voi propovadui, daca imi ingaduiti acest cuvant. E drumul meu, deci, pentru mine este cel adevarat. Cred in el! Cred in viata traita din plin, cred in bucuria simturilor si cred ca tot ceea ce face omul trebuie facut cu pasiune, chiar daca tot ceea ce este trait intens se consuma mai repede. Prefer flacara unui foc viu care lumineaza lucrurile in jur, deca fumul unui foc ce arde mocnit, fara a produce lumina sau caldura. Cred ca omului ii este interzis doar un singur lucru: sa-i faca pe semeni sa sufere. Si cam despre asta am vorbit eu, intreaga seara. Daca mi-am gasit sau nu cuvintele potrivite si m-am facut ori nu inteles, asta e alta poveste. Cand s-a terminat vinul din sticla, am observat ca ramasesem foarte putini... plecasera toti, pe rand, spre somn, dar am vaga banuiala ca n-am fost nici o clipa toti, in formula completa, langa acel foc.

(fotografie de la Eva)

Linistea a inceput sa se coboare printre noi. Bautura se evaporase si ma lasase singur. Si gandurile mele au inceput sa zboare spre lucruri numai de mine stiute. Mi-as fi dorit... eh, mi-as fi dorit eu multe! Dar neavand incotro, m-am multumit cu ce aveam. Si nu era putin!
Am stins focul si am pornit spre refugiu, pentru somn, dupa miezul noptii. Stelele straluceau, rand pe rand, pierdute in adancul pustiu al cerului.



A DOUA ZI

Ref. Agatat - Cab. Groapa Seaca (2 h, PR)) - Petrosani (taxi)

“A fost o tura pentru suflet, venita inainte sa-mi dau seama cat imi lipsea asta.”
Aceste cuvinte le-am primit de la o persoana care a participat la tura, dupa ce am revenit in capitala. Si, intradevar, chiar a fost o tura pentru suflet. Fara peripetii, fara situatii neprevazute, fara furtuni de nici un fel, fara situatii limita... doar incantare (si imi aduc aminte aici de clipele d eliniste de pe malul Lacului Lung) si, e drept, ceva efort si oboseala. Si probabil ceva febra musculara pentru unii dintre noi.

Dimineata n-am pornit la drum la ora stabilita de seara. Nu mai eram stresati de timp. Soarele ne zambea, asteptandu-ne sa iesim din saci pe rand si ne reamintea ca o noua zi minunata ne astepta s-o traim cum ne vom pricepe mai bine.

Eu m-am trezit ultimul, dar am fost gata de plecare al doilea. Pana sa coboare toti din refugiu, am primit si vizita unui turist matinal care venise sa se adape de la izvorul din poiana refugiului, dar a descoperit si el ce descoperisem noi seara: “s-a luat apa”. Izvorul, momentan, nu mai are debit si nu se poate lua apa de la el. Noroc ca noi avusesem destula apa adusa cu noi din creasta si ne-a ajuns peste noapte.
Coborarea spre Groapa Seaca a durat doua ore.

(fotografie de la Marcel)

Linistea padurii m-a coplesit. N-am intalnit in drumul nostru decat doi localnici care cautau ciuperci. Si totul in jur era intr-o perfecta armonie cu sufletul meu. Am mai poposit de cateva ori pe traseu, am visat la o baie in apa rece si limpede a Jietului (dar doar am visat), am pasit domol, relaxandu-ne, pe drumul forestier care ne insotea la iesirea din masiv ca un covor intins in fata oaspetilor de seama si am ajuns la Groapa Seaca cu regretul celui ce este nevoit sa plece de acolo de unde s-a simtit grozav de bine. Dar voi reveni, aici sau altundeva... Acolo unde sufletele se pierd in solitudinea de inceput a salbaticiei naturii. Vom fi mereu acolo.

(fotografie de la Eva)

N-am putut lasa in urma nimic din nemultumirile mele si nici din temerile sufletului meu plin de speranta. N-am putut lasa niciodata muntilor partea urata a vietii mele, pentru ca mereu am vrut sa ii regasesc curati si sacri. Pasii incinsi de drumul spre cer au ramas cu uimire in urma. Se intrebau unde ma duc, de ce le iau clipele si le zavorasc fericirea.
Forta de a merge inainte o avem sadita in noi. Muntele doar ne face partasi la minuni peisagistice si ne ofera trairi care sa ne reaminteasca acest lucru, in cazul in care am uitat sau, din diverse motive, nu vrem sa mai stim. Puterea de a continua este la fel ca si fericirea - ea vine din interiorul nostru, desi noi cautam mereu fericirea in afara noastra si o asociem mereu cu diverse intamplari, fapte, lucruri sau persoane, ori amalgame de sentimente fara de care credem ca nu mai putem fi fericiti. Si astfel devenim sclavi ai propriilor noastre temeri de a nu ramane fara sursa fericirii noastre iluzorii.
Eu, daca merg pe munte, merg pentru mine (chiar daca niciodata nu merg singur), merg sa redescopar in mine ceea ce simt ca imi lipseste la un moment dat, merg sa-mi reincarc bateriile si sa redescopar bucuria de a fi viu, iar daca decid sa povestesc si altora, nu o fac pentru ca vreau sa ma laud cu ce traseu mi-am mai adaugat in palmares, ci pentru ca vreau sa transmit o stare de spirit, o credinta a mea, un gand, ceva ce am descoperit si simt ca vreau sa imparatsesc si altora. Tocmai de aceea nu scriu niciodata seci rapoarte de tura, ci doar jurnale care nu contin doar descrierea traseului facut, ci mai mult descrierea starii mele sufletesti pe acel traseu. Revin de prea multe ori pe aceleasi trasee si ma atrage prea mult muntele si padurea, indiferent de altitudine, pentru a mai putea fi banuit ca merg pentru palmares. Eu iubesc natura, nu neaparat doar inaltimile sau locurile noi. As putea merge de multe ori consecutiv in acelasi loc, pe acelasi traseu si sa ma simt bine, mai ales daca as fi insotit mereu de alti si alti omaneni. Muntele nu e niciodata la fel si nu exista loc mai potrivit pentru a cunoaste un om, decat pe carari montane. Cred ca stim cu totii cata bucurie poate sa aduca in noi o imagine din locurile ce ne sunt dragi. Si astfel, e lesne de inchipuit bucuria de a reveni acolo. E ca atunci cand pornesti sa revezi un prieten drag pe care nu l-ai mai vazut de ceva vreme. Ce daca intre timp i-o mai fi aparut un rid?
Sa ne aducem aminte cu duiosie despre emotiile oricarui inceput. Caci pentru toate va veni o vreme cand amintirile vor lua locul aventurii, iar cea mai mare bucurie va fi stangacia pe care o s-o ghicim in coltul vreunei fotografii ingalbenite de vreme si nu tehnica desavarsita ulterior.
La Groapa Seaca am descoperit ca nu e semnal. Dar am sunat dupa taxi de la cabana, care are telefon fix in reteaua Zapp. 3 lei minutul de convorbire. Desi la intrare in cabana scrie ca accesul e permis numai pentru cazare, ni s-a oferit permisiunea sa intram si am si comandat cate ceva de baut. Cabana nu serveste mancare sau bauturi calde (ceai, cafea, etc) pentru turistii trecatori ci, probabil, doar pentru cei cazati.
Au venit si cele doua taxiuri. O Dacie Logan MCV cu sapte locuri, in care am intrat cinci plus bagajele si o alta masina in care au intrat ceilalti patru. Si cele doua masini, hotarate, ne-au purtat printre gropile din asfalt si printre zidurile Cheilor Jietului spre Petrosani. Aici, dupa cumpararea biletelor de catre cei ce aveau sa vina cu trenul, am inghesuit toate bagajele intr-o masina si ne-am retras la un restaurant.
Mi-am rasfatat papilele gustative cu pulpe de pui dezosate la gratar, asortate cu cartovi prajiti si udate cu doua beri Heineken. Grozava bere!
Si apoi am plecat, fiecare pe drumul lui, spre casa. Au fost multe momente minunate in aceasta iesire pe munte, pe care am sfarsit-o in locuri diferite, cu destine diferite, dar cu amintiri comune atat de placute.