Observatie: acest text a fost scris in iulie 2003, la scurt timp dupa efectuarea turei. Textul de fata a suferit modificari fata de textul initial, pentru a deveni oleaca mai scurt (lungimea lui imi reaminteste cat timp aveam pe vreme aia!), precum si din alte ratiuni personale. Acest jurnal poate contine si atitudini pe care, in prezent, nu le mai recomand pe munte sau care, poate, nu ma mai reprezinta. Au trecut 6 ani de atunci!
Toate pozele din acest jurnal au fost facute in tura descrisa aici, cu un aparat foto pe film, Zenit, care depasise varsta de 20 de ani si au fost scanate de pe film.
Traseu: Petrosani – Parangul mic – Lacul Mija – Vf Carja – Vf. Parangul Mare – Valea Rosiile – Refugiul Agatat – cabana Groapa Seaca Petrosani.
Campare: lacul Mija si refugiul Agatat (se poate campa si langa lacul Zanoaga Stanei)
Apa: statiunea Parangul mic, izvor la 10 minute inainte de lacul Mija, parau cu apa potabila langa Lacul Zanoaga Stanei, pe valea Rosiile si izvor in poiana refugiului Agatat.
Traseu de dificultate medie, lung dar fara pasaje expuse sau prapastioase, cu ceva probleme de orientare in caldarea Rosiile, dar numai in caz de ceata. De la lacul Mija nu exista continuitate a traseului, trebuie sa va intoarceti pe acelasi traseu marcat inapoi in creasta. Partea superioara a caldarii glaciare Rosiile, traseul se strecoara numai printre sau peste bolovani, iar cu aproximativ o ora inainte de refugiul Agatat coboara mai abrupt printre jnepenisul ce poate deveni enervant daca bagajul este voluminos sau daca ploua. Coborarea din saua Gruiu pana pe malul lacului Mandra este mai abrupta si alunecoasa pe unele portiuni.
Starea marcajelor: buna. Lipsesc sagetile indicatoare in saua Gruiu, spre refugiul Agatat, respectiv cabana Groapa Seaca.
Exista riscul sa gasiti refugiul deja ocupat, in special in weekend.
"Nu esti infrant atunci cand sangerezi
si nici cand ochii-n lacrimi ti-s;
Adevaratele infrangeri
sunt renuntarile la vis!"
Nu voi renunta niciodata la visele mele. Niciodata!
Reusim, prin felul nostru de a fi, prin ceea ce ne place sau nu ne place, sa traim, sau cel putin sa incercam sa traim cu adevarat in lumea asta din ce in ce mai prefacuta, mai saraca in prieteni, in valori si in oameni si din ce in ce mai bogata in rautate, materialism, minciuna si tot ce vine cu ele. Si dupa un timp de luptat in valtoarea acestei vieti, avem nevoie de cate o pauza, pentru a ne reincarca bateriile. Acesta e momentul pentru hobby-urile noastre, pentru pasiunile noastre. Eu, nicaieri nu-mi incarc bateriile mai bine ca la munte... nicaieri nu ma simt mai in largul meu. Acolo sunt liber cu adevarat, acolo fac numai si numai ce imi doresc. Multi cred ca obligatia omului este sa-si petreaca toata viata cu gandul de a strange cat mai multi bani, cu gandul de a face avere. Si atat de mult se gandeste si atatea planuri isi face omul, incat descopera ca e viu abia cand zilele lui pe pamantul acesta aproape i se ispravesc. Adica atunci cand e prea tarziu. Acesti oameni nu inteleg ca atunci cand vor pleca din aceasta viata nu vor lua cu ei nimic din ce au strans pe acest pamant, in afara de amintiri.
Planuri erau multe pentru vara acelui an, dar au cazut, toate, rand pe rand. Si cand a venit vremea pentru un plan de urgenta, la ce altceva decat Parang m-as fi putut gandi? Si in primul rand la lacul Mija si caldarea glaciara Rosiile. Si cum aflasem si de existenta refugiului Agatat...
Am vanat ceva timp vremea la tv pana ce am zarit o fereastra de doua zile intre ploile care pusesera stapanire pe tara... si am plecat.
Prima zi: 16 iulie 2003
Petrosani – Rusu – Statiunea Parangul mic – Lacul Mija (BR + PR)
"Chiar daca iti urmezi visele tale, tot vei avea parte de infrangeri. Infrangeriule exista, nimeni nu e scutit de ele, indiferent ce ar face, cum si-ar trai viata. Tocmai de aceea e mai bine sa pierzi unele batalii in lupta pentru visele tale, decat sa fii infrant fara a sti nici macar pentru ce lupti."
Canicula chinuise orasul timp de o luna si ceva. Insa, cu cateva zile inainte de a pleca, normal ca au inceput ploile. In toata tara si pe perioade lungi. Priveam vremea la tv si vedeam negru in fata ochilor... ploi in cantitati industriale, mai ales la munte. Cea care prezenta vremea spunea cu zambetul pe buze: "Aceste ploi vor fi in cantitati insemnate si, chiar daca nu vor reface complet deficitul de apa din sol, cel putin vor reinviora culturile agricole, afectate de seceta. In speranta ca v-am dat o veste buna..." am inchis televizorul. Asta e!
Asa ca seara de seara am vanat vremea pe la tv si pe net, pana cand ni s-a anuntat o fereastra intre ploi, de vreo 2 zile: miercuri si joi. N-am mai stat pe ganduri: marti noaptea spre miercuri, la ora 3: 10, am urcat in personalul ce avea sa ne duca din Craiova pana in Petrosani. Eram 4 persoane: eu, fratele meu, Alin si Traian. Eram singuri in compartiment si, in afara de controlor nu ne-a mai deranjat nimeni. Eram mereu cu ochii pe cer, in speranta ca vom avea o vreme buna. Dupa cateva ore au inceput sa apara si zorile. Lumina crestea din clipa in clipa. Ne apropiam de Tg. Jiu, cand am vazut clar, pe fondul unui cer senin ca lacrima, conturul muntilor Parang si in curand am vazut si destinatia noastra: Parangul Mare (2519 m) care domina fara drept de apel imprejurimile. Acolo urma sa ajungem noi...
Si din spatele crestelor muntilor ce se conturau pe cer, s-a ivit si lumina soarelui, mai intai pe cei cativa mici norisori care aparusera intre timp, care pareau ca luasera foc, apoi razele soarelui au inceput sa se contureze printre varfurile muntilor.
Am intrat si pe valea Jiului. Vremea se anunta buna. In curand insa, au inceput sa apara norisori pufosi care pluteau deasupra Jiului, paralel si la aceeasi distanta cu trenul. Iar Jiul era asa de murdar, incat m-am gandit ca ar trebui spalat. Intram si in ultimul tunel si iesim... in ceata. Ceata cat se poate de deasa. Crengile copacilor erau pline de bobite de apa, de sudoare. Intr-o gara, o aratare de caine se uita curios la noi si dadea din coada. L-am ospatat cu prajiturile pe care nu le mai puteam manca si pe care nu mai aveam unde sa le punem in rucsacuri si cum atingeau pamantul, cum dispareau in mistuitorul stomac al respectivei jivine - de altfel, tare draguta. Coboram in Petrosani - cat pe ce sa daramam o batrana care se infipsese cu mana in bara de la scara si nu vroia sa-i mai dea drumul, asteptand sa urce. Noi am trecut pe langa ea, insa bagajul...
Ceata era foarte deasa. Din gara am luat un microbuz care ne-a dus pana la baza de jos a telescaunului, In microbuz mai erau 4 baieti din Dej, care veneau pentru prima data in Parang. Vroiau sa campeze la poalele Parangului mic si apoi sa plece pe creasta pana la Calcescu si de acolo nu erau inca hotarati incotro sa mearga. Vorbeam cu ei in microbuz si, la un moment dat, soarele m-a lovit in fata... am privit afara: nici urma de ceata. Am ajuns la telescaun, soare, cald. Era 8: 20, telescaunul nu pornise inca, nu era nimeni pe acolo, asa ca ne-am inhamat la rucsacuri si am pornit sa urcam pe drum spre releul de la Parangul Mic. Nu am urcat pe poteca ci am urmat linia drumului auto. Inainte de a ajunge la Rusu, am avut priveliste spre Valea Jiului. Toata era ingropata in ceata. Mare de nori, cu valuri pufoase si foarte lenese.
Vizibilitatea era bunicica: se vedea vf. Straja, se zarea si Retezatul si, vag, se distingeau in departari, Apusenii. Insa foarte, foarte vag. Ne indreptam privirea si spre creasta Parangului: minunat! Nori de toata frumusetea acopereau varfurile. Negrii, suparati, vitezomani. Cu cat ne apropiam, cu atat vremea ne bucura mai mult: din ce in ce mai multi nori, care veneau grabiti si stagnau deasupra varfurilor. Privind vremea si frumusetile din jur, am ajuns pe nesimtite sus, la punctul terminus al telescaunului, trecand pe langa cabana Casuta din Povesti, care ulterior avea sa devina cel mai iubit loc de popas al meu, in munti, o adevarata casuta din povesti pentru mine si prietenii mei. Din pacate, aceasta cabana a ars intr-o zi trista de iarna. Si, impreuna cu ea, s-a dus si bietul Tom, “aspiratorul de gagici” al cabanei, cum il numea domnul Csabi, cabanierul.
Ne-am asezat sa mancam, privind dezamagiti norii de pe cresta si cu oarecare spaima urcusul ce se prefigura in fata noastra, pana la varful Badea (1850 m). In timp ce mancam, au trecut pe langa noi doi oameni care erau insotiti de un balaur. Un ciobanesc mioritic de o dimensiune impresionanta. Nu am mai vazut caine asa mare... si mai era si tuns! A venit balaurul langa noi. Cand vezi asa un caine de mare, care nu te cunoaste, e normal sa te sperii. La inaltime, imi trecea de buric in sus. Cei doi au zis ca nu musca, sa nu ne fie frica... "Doar va mai da cate o limba", au zis ei razand in hohote si au plecat, lasand cainele pe capul nostru. Era interesat de mancarea noastra. Ne-am zis: Ma, daca asta se duce sa manance mancarea, cine are curaj sa il opreasca? Si cainele era tot mai atras de mancare, iar noi cu parul ridicat pe ceafa. Insa cei doi au plecat fara ca macar sa se mai uite inapoi. Nici nu mai avea rost sa strigam dupa ei.
In sfarsit, iese de la cabana spre care mergeu cei doi o femeie, cheama cainele - insa el era mai atras de mancarea noastra. De altfel, era tare haios si parea si cu pofta de joaca. Noi nu! Latra langa acea cabana un caine mai mic si fuge si mioriticul int-acolo, latrand. Era atat de mare incat nici sa fuga nu prea putea. Cand am terminat de mancat, inainte de a pleca, au ajuns si cei din Dej. Le-am spus unde campam noi, nu le-a placut acolo la poalele Parangului mic, asa ca au zis ca vor veni si ei acolo. Le-am explicat cum se ajunge, ne-am refacut provizia de apa, am carat cate doi litri de persoana, caci nu stiam daca sunt izvoare la Mija si nu vroiam sa bem apa din lac.
Am urcat si ultima portiune de urcus sustinut, obositor, mai ales la greutatea din spate si am facut un popas, leoarca de sudoare, exact in locul de unde se desprinde la dreapta poteca de creasta banda rosie, pe curba de nivel, care ocoleste vf Parangul mic. Acolo ne-am intalnit cu un tip din Petrosani, impreuna cu 2 persoane (baiat si fata) veniti din Ungaria. Ne-a zis ca si ei vin tot la Mija. OK! Am mers inainte, pentru ca stiam ca nu prea sunt multe locuri de campare si vroiam sa ne alegem noi locul cel mai bun. In departari norii erau mai rari pe cer si veneau cu viteza, insa pe vf Carja era o intrunire la nivel local, caci fiecare nor care ajungea pe varf, nu vroia sa plece mai departe. Cand ne-am apropiat de creasta, am facut un mic popas (mai facusem si altele pana atunci).
Traian a zis: "Pauzele lungi si dese, cheia marilor succese!" Eram cam obositi si oricum nu ne grabea nimeni. Era in jur de ora 13. Admiram privelistile din jur, inpreuna cu Traian. Fratele meu si Alin se odihneau ceva mai sus. L-am intrebat pe Traian, care era la prima lui tura pe munte, ce parere are de peisaj. S-a uitat in jur si a zis: "E liniste. Foarte liniste. Ca la inceput!" A mai zis: "Asa era la inceput... pana a aparut femeia!" M-a facut sa zambesc gluma lui, pentru ca era o gluma. Sper! Nu e deloc adevarat asta. Femeia este cel mai minunat lucru creat vreodata. Dumnezeu a creat ultima data femeia si a ramas atat de incantat de propria lui creatie, incat nu a mai creat nimic de atunci. Pana si El a inteles ca nu mai avea cum sa creeze ceva mai minunat decat femeia.
Pe creasta am avut parte de un peisaj si mai fumos. Se zarea caldarea Mijei si vaile din ambele parti ale crestei. Se vedea inspre vest Valea Jiului de Vest care inainta adanc in trupul muntilor, pana la marginea Retezatului. Inspre est se vedea drumul care urca de la Groapa Seaca si coboara la Obarsia Lotrului si toti muntii de dincolo de orbarsie.
Alin si Traian erau incantati de aceste peisaje, vazute pentru prima data. Eu am salutat aceste locuri, atat de minunate. Ne-am prins moaca pentru posteritate intr-o poza cu peisaj minunat in spate si am pornit la drum, caci am vazut ca se apropiau cei din Petrosani si pentru ca vantul sufla destul de tare. Putin mai departe, am zarit o stanca, pe care m-am urcat, fara bagaje si mi s-a facut o poza.
Spre Mija traseul coboara pe versantul Scurtului. Si coboara, si coboara, ba chiar in panta destul de pronuntata. Alin zice: "Ma, eu cred ca o sa stau o saptamana la lac, pana imi fac curaj sa ma intorc, sa urc pe aici". Un alt coboras il face sa-si schimbe parerea: "Frateeee, o sa imbatranesc aici, la Mija! Ma fac pustnic, decat sa urc inapoi". Momente de veselie, de ras cu gura pana la urechi, care ne-au prins foarte bine si ne-au ridicat moralul. Doar suntem romani: stim sa facem haz de necaz. Numai ca, cel putin in cazul meu - si cred ca si in al celorlalti, nu era vorba de nici un necaz, ci de placere. Doar asta ne doream, nu? Stiam unde o sa venim, stiam ca nu va fi deloc usor, si totusi abia asteptam sa venim. Asa ca am trait clipa. Cand s-a terminat coborasul, am gasit si un izvor, exact in poteca. A fost ca o oaza in desert. Varful Carja era in continuare in nori si Mija la fel. Pe o stanca, exact la limita norilor, apare o silueta singuratica: turist sau cioban, nu am aflat niciodata. Am continuat drumul spre Mija si, dupa un urcus sustinut, dar scurt, am ajuns si la lac. Fundul caldarii este tot numai si numai pietre... fundul lacului este format numai din pietre. Nu are scurgere lacul, insa am vazut in partea cealalta, din poteca, un parau care iesea din stanci sub nivelul lacului. Scurgere subterana... Acea caldare este unul din cele mai "salbatice" locuri in care am campat vreodata. Pe vremea aceea am fost coplesit de acea "vagauna" si simteam o teama inexplicabila. Acel loc imi seamana atat de bine cu o capcana! Nu este foarte larga, insa peretii sunt destul de inalti. Pe fund este lacul si un spatiu mic pentru cateva corturi. In rest, numai piatra, iar spre iesirea din caldare, s-au agatat cu disperare cativa jepi. Mai exista un platou mai inalt decat nivelul lacului cu cativa zeci de metri, insa acela este acoperit numai si numai cu stanci, de toate marimile. Ne-am intins corturile si intre timp au aparut si cei din Petrosani, insa au campat la vreo 20 metri de noi. Am mancat ceva si eu simteam nevoia imperioasa de a iesi din acea caldare/capcana, de a o studia mai bine. Atunci cand cunosti un loc, te simti mai in siguranta. Dupa ce am mancat, am plecat sa urc pana la baza platoului superior, sa incerc sa pozez lacul in intregime. Si am pornit, fara a avea o destinatie precisa. Insa am pornit intr-o directie, ferm convins ca voi ajunge "undeva". Oriunde ar fi acel loc. Este ca atunci cand te indragostesti, pentru ca dragostea este un drum complicat, deoarece pe drumul acesta, lucrurile fie te inalta la cer, fie te atrag in iad, insa undeva te duc de fiecare data. Pe mine, drumul pe care am pornit m-a inaltat catre cer si o sa aflati si de ce. Insa drumul urmat de mine, inca o data il pot compara cu dragostea, care e plina de capcane. Cand se manifesta isi arata numai lumina si nu ingaduie sa i se zareasca umbrele produse de lumina ei. Si eu am vazut o cale mai scurta, insa era cat pe ce sa nu mai ajung la corturi. Dar sa incep cu inceputul.
Am pornit cu gandul sa ajung la baza platoului superior lacului, sa fac o poza. Cand am ajuns acolo m-am speriat de o pasare mititica, care a zburat dintre stanci la 1 metru de mine. Am incercat sa fac o poza, dar nu prindeam prin obiectiv decat corturile si o mica parte din lac. Asa ca am zis ca urc sus, pana pe muchia dispre vest care incadreaza caldarea, pentru a poza de acolo. Am strigat celor de la cort ca urc si am pornit la drum. Era in jur de ora 16, chiar trecut de 16. Nu era nici o poteca, asa ca m-am strecurat pe unde mi s-a parut mai usor. Am ajuns pe acea muchie nu cu foarte mare efort (nu mai aveam bagaj) si am incercat o incadrare de acolo. Nu se incadra decat lacul, fara sa iti dai seama prea mult de cum arata locul respectiv. Asa ca am hotarat sa urc mai sus, spre vf Mija, ca sa fac o poza. Stiam de pe harta ca pe acea creasta este o poteca nemarcata si mai vazusem si pe cineva cocotat pe stanci, in nori, atunci cand veneam. Intre timp, norii s-au mai inmultit dar s-au ridicat mult deasupra varfurilor, lasandu-le libere. Nu am gasit insa nici o poteca. Numai mici potecute facute probabil de oi sau de apa. Am poposit putin, admirand salbatica caldare a Mijei. Daca ajungeti la lacul Mija, neaparat sa urcati pe creasta care desparte lacul mija de caldarea seaca a Carjei. Chiar daca nu vreti sa urcati mai sus, macar urcati pana aici. De acolo se vede adevarata frumusete a acestei caldari glaciare. Am strigat, si strigatul s-a lovit de stanci si s-a intors inapoi la mine. Viata este ca aceste stanci si destinul e strigatul pe care fiecare din noi il scoate. Ceea ce facem va fi inaltat la inima Lui si se va intoarce la noi in aceeasi forma. Dumnezeu actioneaza ca ecou al actiunilor noastre.
Mi-am continuat apoi drumul si am dat de o stanca mare in fata. Mi-am dat seama ca daca vreau sa urc trebuie sa merg pe stanga, insa am vazut o poteca mai pronuntata pe dreapta si am vrut sa vad unde duce. Am inceput sa cobor pe dreapta pe acea poteca, m-am mai speriat de o pasare la fel de mica ce a zburat din jnepenis si cand am ajuns pe versantul drept am vazut si unde ducea poteca: la stana din caldarea Carjei. Acolo era si o turma de oi, cu ciobanul ei. Am vazut pe versantul muntelui Scurtu, de pe partea opusa mie si poteca pe care trebuia sa urcam a doua zi.
Poteca cobora jos, insa eu am vazut o stanca mai in fata, de pe care banuiam sa am o priveliste frumoasa. M-am cocotat pe ea si asa a fost - priveliste superba, numai ca, din pacate, eram prea aproape si nu puteam incadra mare lucru.
Batea un pic vantul, stanca era aplecata, iar pe dreapta un hau imens... m-a cuprins putin teama. Asa ca m-am inclestat bine de stanca si am vrut sa cobor. Problema era ca daca vroiam sa cobor cu mainile inclestate pe stanca, trebuia sa cobor cu spatele si nu vedeam nimic. Am decis sa ma desprind de stanca, sa cobor cu fata, insa asa era si mai greu. Am transpirat tot. M-am intors iar cu spatele, am cautat o priza pentru picior si am coborat, mai mult in maini. La un moment dat, stiind ca mai am vreo cativa centimetri pana jos, am vrut sa-mi dau drumul, insa nestiind cum arata terenul, nu m-am riscat. Cand am simtit ceva solid sub picioare, am rasuflat usurat. Cand am aplecat capul, eram exact pe marginea unei stanci, iar in dreapta se intindea o mica prapastie. Dar am trecut. M-am intors inapoi, de unde venisem, mult mai greu decat m-am dus. Si m-am intors pe poteca pe care venisem, pana pe creasta ce urca spre Mija. Am fluierat la cei de jos (intre timp ajunsesera si cei din Dej) si am pornit spre varf, pe unde mi se parea mai usor. In timp ce urcam, am vazut pe dreapta un platou mic, o stanca plata si m-am indreptat spre ea, insa am vazut o lighioana care s-a ascuns repede printre stanci (habar nu am ce era, oricum era de dimensiuni mici) si m-am razgandit. Mi-am zis ca e prea abrupt drumul pana la acea stanca.
Cand am ajuns la baza stancoasa a varfului, am facut o poza potecii ce urca dinspre Mija spre creasta Parangului, pe versantul Scurtului. Apoi am continuat sa escaladez varful, pentru ca in unele locuri, chiar escaladam, folosindu-ma si de maini. Am incercat o incadrare a lacului, dar nu-mi placea cum se vede si era si foare inorat. Aveam un aparat foto Zenit, pe film. Mi-am amintit ce am citit intr-un articol din revista Muntii Carpati despre frumusetea crestei Mijei si mi-am zis ca ar fi pacat sa ma intorc acum, fara sa vad privelistea. Am escaladat portiunea stancoasa, am iesit intr-o poiana alpina cu priveliste spre varful Carja si spre Parangul mare, care era in umbra dar nu era in nori. Am zarit si pete de zapada, destul de mari, pe versantii muntilor, dinspre caldarea Sliveiului. Si cum ma uitam eu pierdut in zare, o data vad ca tasneste la vreo 100 metri in fata mea o capra neagra. Se opreste putin si se uita la mine. Eu ma precipit sa-mi desfac aparatul sa-i fac o poza, dar pana sa-l reglez, s-a indepartat prea mult pentru a mai iesi in poza. Apoi a coborat spre caldarea Carjei. Am fugit intr-acolo (terenul era atat de plat incat imi permitea chiar sa alerg) in speranta ca o voi prinde in poza. Speram chiar sa fie mai multe in acea vale. Cand am ajuns in locul de unde vedeam tot versantul pana la baza caldarii si versantii care inchideau caldarea, versantii Carjei, nu am mai zarit nici picior de capra neagra (care de fapt era cam rosiatica)... habar nu am unde a disparut. Am pornit amarat spre creasta, mai erau vreo 100 de metri, pentru a privi lacul Carja, lacul Verde si lacul Slivei. Si cand am ajuns in creasta, am ramas mut in fata specatcolului ce se desfasura in fata mea. Iata ca drumul pe care pornisem ma adusese aproape de cer. Eram la 2300 de metri si, ceea ce am vazut de acolo, cu greu poate fi descris in cuvinte! Nu cunosti cu adevarat Parangul, pana nu urci pe creasta Mijei. Vedeam toata creasta, incepand cu Parangul mic, varful Scurtu, Carja, Stoinita, Gemanarea, Parangul mare, pana la Coasta lui Rus, si chiar varful Mohoru, care se vedea foarte clar. Vizibilitatea era foarte buna, iar norii sparti care alergau pe cer, patau muntii cu umbre, sau cu lumina... depinde cum vedeai lucrurile. Am facut o poza spre varful Mohoru, am uitat obiectivul deschis, asa ca am mai facut-o o data.
Am asteptat in speranta ca se va scurge vreo pata de lumina, de soare, si pe Parangul mare, pentru a-l poza, insa am asteptat in zadar, asa ca l-am pozat umbrit de nori.
Lacul Carja era chiar sub mine. Se vedea si lacul Verde si lacul Slivei. In fata mea era varful si creasta Sliveiului, care marginea caldarea din fata mea pe partea opusa mie. Dincolo de aceasta creasta se ghiceau cele 2 caldari, ultima find caldarea Rosiile, marginita in partea opusa mie de creasta principala a Parangului. In departari o multime de varfuri, pe care, neavand harta la mine, nu am fost in stare sa le recunosc pe toate. In caldarea din fata mea misunau oile, stranse in turme si pazite de caini galagiosi. Vantul batea moderat, fiind oarecum adapostit de varful Mija, insa, la un moment dat, s-a format un vartej la firul ierbii, care se indrepta spre mine fasaind, de era cat pe ce sa sar in vagauna de spaima. Am crezut ca cine stie ce jivina venea spre mine. Imaginatia omului este cea mai periculoasa pentru el, in situatii de singuratate. Abia atunci, de cand plecasem, am realizat ca sunt singur pe o creasta fara poteca. Daca mi se intampla ceva, nimeni nu ar fi stiut pe unde sa ma caute. Mi-am amintit ca pe harta era trecut un traseu cruce rosie care coboara de pe Carja pe custura ei (!!!!!!!!!!!) si care urmeaza creasta Mijei si coboara la cabana Groapa Seaca. Nu numai ca nu era nici un marcaj pe creasta, dar nu era nici macar vreo urma de poteca si nici macar vreun vis ca acea custura ar putea fi un traseu marcat! Cine pune o poteca (si marcata!) pe harta care coboara de pe Carja pe creasta Mijei, inseamna ca nu a fost niciodata la fata locului. Am avut la noi harta Parangului publicata de Danut Calin in numarul 36 al revistei Muntii carpati.
Am urmarit creasta, amintindu-mi cum, in 2001, noi, ca niste eroi, am plecat de la A. N. E. F. S. (I. E. F. S.), cu destinatia Obarsia Lotrului, pe creasta, pe Carja, Parangul mare, saua Piatra Taiata, lacul Calcescu si mai departe pe malul Lotrului si pe care am facut-o in 13 ore si 45 min... am ajuns la destinatie rupti - dar asta am povestit deja in “A doua intalnire cu Parangul”. Numai ca atunci nu aveam atata bagaj. La bagajul actual, m-am indoit ca vom fi in stare sa ajungem a 2 zi la refugiu, pe creasta. Orice om are dreptul de a se indoi de propriile sale forte. Insa nu trebuie sa uite ca le are! Cine nu se indoieste de sine, este demn de dispret, caci are putere oarba in puterile sale si pacatuieste prin trufie. Dar binecuvantat este cel ce trece prin momente de indoiala. Acolo sus, mi-am amintit de momentele de indoiala din viata mea. De greseala pe care am facut-o, acuzand pentru necazurile mele pe cel care isi doreste mai mult ca mine ca eu sa fiu fericit, fara insa a realiza, atunci, ca necazurile mele erau determinate de comportamentul meu, de greselile mele. Am crezut ca asta mi-e destinul si am inceput sa-mi blestem soarta. Mai tarziu, am inteles ca omul trebuie sa-si aleag drumul in viata, nu sa-si accepte destinul.
Am parasit acel loc, intorcandu-ma pe partea cu lacul Mija, pentru a-i face o poza. M-am apropiat de o ruptura in creasta, prin care se vedea lacul si toata caldarea, dar prin care sufla un vant turbat. Am reglat aparatul, dar am mai asteptat pana sa fac poza, in speranta ca va veni vreo pata de soare care sa lumineze lacul. Am vazut-o venind... urca peste padure, drept spre lac, am asteptat-o pana a cuprins lacul si am facut poza.
Insa, intre timp, am inghetat complet de frig. M-am ridicat si, cum m-am dat 2 metri mai in spate, lacul a disparut din vedere insa si vantul s-a oprit. Trecea pe deasupra capului meu. Ce sa fac acum? Am pornit pe cresta cu directia Groapa Seaca, sa vad daca exista vreo poteca sau vreun marcaj. Pauza. Insa m-am hotarat sa merg pe creasta pana vad cabana Groapa Seaca. In drumul meu, am dat de cateva portiuni ale crestei care mi-au inghetat sangele in vene. Creasta se scurta la maxim 1 metru, vantul batea nebuneste, nu puteai sa mergi nici pe stanga, nici pe dreapta, caci era foarte posibil sa o iei la vale... o vale foarte adanca! M-am intrebat daca merita sa mai continui. Nu aveam de unde sa stiu daca merita, pentru ca nu stiam ce va fi dincolo... insa nici nu aveam de gand sa raman in nestiinta. Trebuia sa vad! Am venit singur pana aici, toti cei de jos ma cred nebun. Insa eu ma imbat de bucuria care imi intra in suflet privind minunatiile din jur. Simplul fapt de a fi avut curajul sa fac asta a inceput sa-mi induca o stare euforica. Eram liber, nu eram nevoit sa caut sau sa dau explicatii despre faptele mele. Insa nu trebuia sa devin inconstient. Mi-era frica, recunosc. Insa vroiam sa trec mai departe. Frica nu este semn de lasitate. Frica este cea care ne permite sa fim curajosi si sa dam dovada de valoare in fata situatiilor din viata. Cei care simt teama - spre deosebire de cei care merg inainte fara a permite sa fie intimidaţi - dau dovada de valoare. Dar cei care infrunta situatii dificile fara sa tina cont de pericol dau dovada iresponsabilitatii lor. Exista momente in care este nevoie sa-ti asumi si riscuri, sa faci pasi nebunesti. Acesta era unul dintre ele. M-am uitat la portiunea din fata mea si mi-am zis ca o pot trece. Am indraznit. Dumnezeu n-are limite in mila sa, dar e neindurator cu cei care n-au curaj sa indrazneasca. Sunt unele momente in care un simplu act de curaj ne poate aduce libertatea, eliberarea... M-am asezat in 4 labe si m-am tarat pur si simplu peste acea portiune, asta in primul rand de teama de a nu fi dezechilibrat de vant. Am trecut de aceasta portiune. Au mai urmat 2 insa mai simple, cu posibilitate de ocolire. Insa daca ocoleai, cred eu ca era mai periculos. Asa ca am trecut tot peste stanca. Cand m-am vazut in partea cealalta, am rasuflat usurat. Am mai fluierat o data spre caldarea Mijei, apoi m-am asezat jos, sa ma adapostesc de vant si sa ma incalzeasca razele soarelui, pana nu erau din nou acoperite de nori. M-am uitat la ceas, era 18: 30. M-am ridicat, am mai mers putin si am dat iar de o pajiste alpina, ziceai ca e teren de fotbal. M-am apropiat de marginea dinspre Lacul Verde si am vazut alt lac, necunoscut. Atunci mi-am dat seama ca era lacul Inghetat. Aceeasi poveste cu poza. Umbra prea multa! Am mai asteptat. M-am intins jos si gandurile mele imi zburau aiurea prin cap... iar eu zambeam. Mai intai mi-am amintit de copilarie, cand inocenta lasa inima deschisa la tot ce e mai bun in viata. Ma bucur ca am readus la lumina, la viata, copilul din mine! Atata timp cat voi pastra contactul cu el, voi pastra si contactul cu viata. Ma gandeam la "nebunia" mea de a veni pe aici si la pretul care mi s-a platit pentru asta. Cei de jos habar nu aveau ce pierd. De fiecare data cand ajungeam pe creasta, fluieram, sa le dau de stire pe unde sunt. Gandurile s-au indreptat apoi spre adolescenta (de care inca nu scapasem)... de anii adolescentei, cand incaierarile fac parte integranta din noptile de chef - impreuna cu sarutarile, imbratisarile in locuri interzise, muzica asurzitoare si precipitarea. Si, incet, incet, zambetul imi crestea pana la urechi, pentru ca ma apropiam cu gandul la prezent. Multi spun ca elanul lor de a face "nebunii" pe munte este franat de persoanele de acasa, fata de care este responsabil. Cinste tuturor celor care se gandesc la cei dragi, inainte de a-si risca viata fara rost. M-am gandit si eu la cei de acasa, numai ca eu nu eram responsabil fata de nimeni. Nimeni nu depindea de mine. Ii invidiam pe cei care sunt pe munte si care au pe cineva acasa care se gandeste la ei, in afara de parinti. Eu stateam acolo, zambind, fascinat de frumusetile din jur, fara sa mai stiu sigur daca acasa cineva se gandea la mine sau nu. Important era ca eu, acolo, cu toate frumusetile din jur, zambeam pentru ca aveam in minte un chip de acasa. Se spune ca cei intelepti sunt capabili sa inteleaga ca unele iubiri sunt nebunii ale copilariei. Insa nu e asa: cine e intelept, e intelept doar pentru ca iubeste. Si cine e nebun, e nebun deoarece crede ca poate intelege iubirea.
(Sase ani au trecut de la aceste ganduri ale mele...)
Minunate privelisti ma inconjurau. Am inchis ochii si am lasat linistea din jur sa se contopeasca si cu mine, sa-mi spele sufletul de temeri si pacate, sa-mi aduca aminte ca sunt mai bun decat cred, mai puternic decat socotesc.
Umbra nu s-a deplasat deloc de pe suprafata lacului Inghetat, norii erau din ce in ce mai desi, asa ca m-am ridicat si am alergat pana la marginea dinspre est a crestei, de unde am admirat toata valea si cabana Groapa Seaca, toate varfurile si masivele din jur si caldarea glaciara din care izvoraste paraul Sliveiul mic. Totul era minunat... numai timpul meu era limitat. Norii pe cer incepeau sa devina din ce in ce mai compacti. Am inceput sa alerg pe marginea crestei inapoi, in speranta ca voi prinde un unghi mai bun pentru lacul Inghetat. Nu am prins nici unghi mai bun, nici vreme mai buna, asa ca i-am facut o poza de unde mi s-a parut mie ca e mai bine.
Cand am facut poza, am auzit o bubuitura. Am crezut ca e tunet si m-am panicat. M-am intors pe creasta sa merg inapoi. Am privit cerul si nu pareau a fi nori de ploaie. Apoi am auzit un avion si cred ca asta auzisem si prima data. Parea mai mare si mai aproape avionul. Poate pentru ca eram cu vreo 2000 de metri mai aproape de el, decat de obicei. Varful Mija are 2372 de metri. Am ajuns iar la portiunea aceea dificila a crestei. M-am uitat in dreapta si am vazut o cale de acces spre o vale care ducea la lac. Am privit-o de sus si mi s-a parut foarte accesibila si fiind mai dreapta, am zis ca o sa cobor pe acolo, sa nu mai risc sa trec pe acele pietre, ca nu-mi placea sa stau prea apropae de o prapastie. Am vazut urme de alunecari pe acea vale si am zis ca daca a mai coborat cineva pe acolo, este o poteca mai simpla. Daca voi cobora pe unde venisem, voi irosi un timp necesar pentru odihna mea, am gandit eu. Asa ca am hotarat sa scurtez si am gresit amarnic. Nu e o alegere buna sa incerci sa scurtezi drumul. Asta am aflat pe propria mea piele.
Pe harta sunt trecute doua paraie care se varsa in lacul Mija. In teren nu era nici un parau, dar se vedeau cele doua canale sapate in timp de apa. Printre acele 2 paraie, este o vale, un canal de avalanse, pe care se scurg si pietre... aceea era "poteca" mea. Cand am intrat pe acea "poteca", mi-am dat seama ca acele urme de alunecari au fost facute de bolovani in cadere, nu de picior de om. Nu cred ca a coborat cineva vreodata pe acolo. Dupa cativa metri, am dat de bolovani desprinsi, care porneau la vale cu mine. Si tot asa pana jos. Panta cred ca depasea 50 de grade in unele locuri. Am mers mai mult pe fund, mi-au intrat pietre si nisip in incaltari si de multe ori alunecam metri buni cu bolovanisul la vale. Cu cat ajungeam mai jos, cu atat devenea mai periculos, pentru ca bolovanii devenau mai mari si mai era si pericolul sa ma loveasca altii din spate. Mainile deja ma usturau de zgarieturile capatate. Din toate alegerile proaste pe care le-am facut in viata mea, asta a fost de departe cea mai proasta! Nu mai era nici un chip sa ma intorc inapoi... m-ar fi prins noaptea. Ceasul era 19: 30. Am continuat, in speranta ca voi putea ajunge la lac, ca nu voi da de vreo portiune imposibil de trecut. Am cazut de multe ori, proptindu-ma in maini, incat am capatat o durere ingrozitoare la incheieturile mainilor. Nu e nimic mai greu de indurat decat constiinta unei prostii de curand facute. Jos, dupa un colt de stanca, credeam ca imi vine salvarea. Parea a fi drum lent pana la lac si nici nu mai era mult pana la lac. Dar pana acolo, mai era. Din pozitia in care eram nu se vedea lacul. Am coborat mai mult taras, cu toti bolovanii dupa mine. Am trecut de pe o parte pe alta, insa pe ambele parti ale vaii era rau. Nu puteam sta in pozitie verticala, in picioare, pentru ca o luam la vale. Am vazut in dreapta o stanca si, cu chiu cu vai, m-am cocotat pe ea. In fata, de pe acea stanca, un hau imens si revelatia: desi eram la capatul puterilor, atat fizic cat si psihic, nu facusem nici un sfert din drum. Am fluierat iar. Nu mai stiu de ce! Am continuat coborarea. Acum mai erau si bolovani mai mari, instabili, pe care era periculos sa calci. Am mai luat vreo 3 cazaturi, pana am ajuns in capatul stancilor din dreapta. Acum am cotit la dreapta si urma coboras drept spre lac. Numai ca, aici, in vale, erau stranse toate pietrele care au venit de sus. Deci, chinul abia incepea. M-am asezat sa ma odihnesc putin si sa scot tot ce imi intrase in incaltari. Panta in fata mea era foarte pronuntata. M-am felicitat pentru alegerea facuta! Atunci, am auzit un strigat dinspre varful Mija si mi s-a parut ca se striga numele meu. Si m-am gandit ca e posibil sa fi plecat dupa mine, cu toate ca nu plecasem decat de vreo 3 ore jumate. Am fluierat si, dupa 5 minute, a aparut o silueta printre stanci care mi-a facut semn sa cobor jos, agitat. Era fratele meu, care plecase dupa mine. I-am strigat sa urce pana sus, ca nu o sa regrete, dar a plecat fara sa ma auda. Si, cu toate ca mai avea maxim 10 minute pana sus, el s-a intors inapoi, ratand toata frumusetea. M-am chinuit mult, din piatra in piatra, pana jos si, desi paream de 3 ori mai aproape de corturi decat fratele meu, care era tocmai sus, am ajuns chiar in acelasi timp. Cand m-am uitat inapoi, nu-mi venea sa cred pe unde venisem. De jos, privind, parea inaccesibila zona. Daca m-ar fi platit cineva, nu m-as fi dus pe acolo, daca as fi privit de jos traseul, nu de sus. Nu intotdeauna lucrurile sunt ce par a fi. Nu tot ce straluceste este aur.
Au mai venit si vreo 10 - 15 francezi pe malul lacului si ne-au intrebat daca pot campa acolo. Daca gaseau loc, nu-i oprea nimeni. Si au gasit. Unul din cei care erau din Dej, nu am reusit sa retin nici un nume, improvizase o soba si isi facea o supa. Se tot tinea cu tuica dupa noi, ca sa nu tremuram la nopate. M-a considerat "sarit" ca am urcat pe varf in loc sa stau jos... avea vr'un rost sa-i explic ce a pierdut!?? Nu cred. In schimb ii dadea zor cu tuica lui. A carat dupa el o chitara, insa amicii lui, care stiau sa cante, nu au vrut sa cante... si asta am regretat.
Am incalzit si noi ceva mancare la foc, care intre timp se stinsese. A trebuit sa dau dovada de multa vointa si sa-mi chinui putin plamanii, pana l-am reaprins. Fumul m-a inabusit in timp ce suflam in foc, si mi-a imprimat hainele cu miros.
Am facut un ceai, am mai povestit pe acolo si pe la 22 si ceva ne-am bagat in cort, la culcare. Inainte de a intra in cort, imbracat cu toate hainele pe care le aveam, ma cam luase tremuratul. M-am bagat in sac si am adormit aproape instantaneu. Insa, pe la ora 0: 30, m-am trezit - sforaia fratele meu de zor. L-am trezit, l-am intors, insa somnul nu s-a mai lipit de mine. Traian, din cortul alaturat, m-a intrebat de apa. I-am spus ca e la noi si a venit sa bea. Am iesit si eu din cort - era liniste, racoare, cerul senin, insa varful Mija era invelit in nori. Am vrut sa mai stau, dar m-a razbit frigul, asa ca m-am bagat iar in cort. Insa nu se mai lipea somnul de mine, ier cel din Dej, din cortul alaturat, blocase plugul intr-o brazda si se muncea amarnic sa-l scoata. Cu greu am adormit, insa, desi nu dormisem deloc noaptea anterioara, somnul a fost cu intreruperi. In sac mi se facuse cald, dar nu m-am dezbracat. Proasta idee!
A doua zi: 17 iulie 2003
Lacul Mija – Vf. Carja – Parangul Mare – Saua Gruiu – Valea si Caldarea Glaciara Rosiile - Ref. Agatat (PR + BR + PR)
"Da, sunt numai un călător, un pelerin pe acest pământ! Dar voi sunteţi altceva?"
Cand m-am trezit si am iesit afara din cort, m-a luat iar frigul... dar nu mai aveam ce sa iau pe mine, caci dormisem imbracat cu toate hainele. Si am inceput sa tremur ca varga. Asa ca m-am dezbracat la tricou, am stat putin asa si apoi m-am imbracat din nou. A dat rezultat, caci nu am mai tremurat. Cerul era senin si se anunta o zi minunata. Numai ca pe la vreme, la tv, se anuntasera pe aceasta zi posibile ploi pe la munte dupa amiaza, asa ca ne-am zorit sa plecam. Pe la 8: 50 am plecat. Nu se trezise decat tipul din Dej, cel cu tuica. Acum nu ne-a mai rugat. A zis ca ei nu pleaca azi, se odihnesc, si ca pleaca a doua zi spre Calcescu. Neinspirata alegere din partea lor, dar nu aveau de unde sa stie ce furtuna ii astepta a doua zi.
Si am pornit la drum, iar celebrul urcus care ne inspaimantase atat de mult, l-am facut fara nici un popas. Am ajuns in creasta la fix o ora de la plecarea de la lac, in care era inclus si timpul cat m-am spalat la izvor. Ajunsi din nou la intersectia cu traseul de creasta, am gasit ceva ce nu era cu o zi in urma: un picior de vaca (vitel) mancat... nu era rupt de la genunche, ci a fost mancat asa, pur si simplu. Jos, avea copita neatinsa, iar de la copita mai sus vreo 3 - 4 centimetri de par neatins. Ce o fi cu el pe acolo? Cine, sau ce l-o fi adus? Noi am presupus ca a fost adus si devorat de caini de la stana, insa, cine poate sti sigur? Am continuat drumul spre Carja, avertizandu-i pe cei doi sa nu se sperie de urcus.
In drum spre varf, am intalnit trei femei care campasera cu cortul acolo, pe creasta. Cand am trecut de varful Scurtu, care tinea adapost, vantul a inceput sa ne sufle cu furie, de parca ar fi vrut sa ne impiedice sa continuam. Scotea o gramada de sunete, lovindu-se de stanci... parca ar fi vrut sa ne zica ceva, sa ne avertizeze sau sa ne ameninte. Uneori era atat de "furios" incat trebuia sa ma opresc ca sa imi pot tine echilibrul. Totul e viu pe pamant, inclusiv natura este vie, are propriul ei suflet si actioneaza dupa voia ei. Oamenii sunt tolerati atata timp cat nu o afecteaza. Insa, de cate ori gresim, suntem avertizati: uragane, avalanse, inundatii, tornade, alunecari de teren, vulcani, astea sunt semnele, avertizarile pe care natura ni le trimite. Insa noi cu ce gresisem? Ce mesaj sau avertisment primeam!?
Referitor la vant, cat timp fusesem ziua precedenta pe creasta Mijei, avusesem impresia ca as comunica cu cineva, prin intermediul vantului... odata, vroiam sa urc pe o stanca, foarte periculos drumul pana la ea si cand m-am indreptat spre ea vantul batea asa de tare si suiera printre stanci si prin parul meu, crescand mereu in intensitate, incat m-am pomenit zicand: "Ok, Ok, nu ma mai urc pe ea!" Si m-am intors inapoi. Si vantul s-a mai domolit.
Vf. Carja l-am urcat in 20 si ceva de minute. Sus insa, ne astepta o turma de oi, doi ciobani tolaniti si trei caini care cum ne-au vazut, ne-au luat in primire. Ciobanii au strigat la ei si ne-au zis sa venim fara frica, ca sunt fricosi cainii. Si asa era. Desi latrau de zor, nu s-au apropiat de noi. Noi ne-am oprit ca se disperase fratele meu, care era mai in spate, sa ne oprim sa-l asteptam, sa nu ramana singur cu cainii! Ciobanii au crezut ca ne-am oprit de frica cainilor si, cand am ajuns langa ei ne-au zis: "Ce ficiori sunteti voi ma, de va e frica de niste javre?" Ne-au cerut tigari, dar niciunul din noi nu fuma.
Am mai inaintat putin, am lasat bagajele si am urcat si pe Varful Carja (2404 m), care era cam la vreo 30 de metri de poteca. Am facut niste poze, caci peisajul si vizibilitatea erau superbe. Apoi ne-am grabit spre Parangul mare.
Vremea era frumoasa, nori erau pe cer, dar erau sus, nu se lasau pe varfuri. Am pornit mai departe, inaintand hotarati si admirand din cand in cand peisajul. Dupa ce am trecut de varful Soinita, in apropiere de varful Gemanarea, am dat de o groapa plina cu zapada. Inainte de a intra in linie dreapta spre Parangul Mare, am mai intalnit o turma de oi, tot cu 3 caini galagiosi dar care pastrau distanta si cu un cioban care dormea bustean, acoperit cu o haina groasa. M-am intrebat daca nu s-o plictisi cu viata lui, dar am renuntat repede la a ma intreba astfel de lucruri, la a cauta mereu sa gasesc raspunsuri pentru orice. Sunt tot timpul preocupat sa caut raspunsuri. Simt ca raspunsurile sunt importante pentru a intelege semnificatia vietii. Dar nu cred e totdeauna asa! E mult mai important sa traim din plin si sa lasam timpul sa dezvaluie secretele existentei noastre. Daca ne preocupam prea mult cu a da un sens vietii, impiedicam natura din actiunile sale si devenim incapabili sa citim semnalele ei. Un om care se uita fix doar la soare va orbi.
In drum spre Parangul Mare a inceput sa se ridice ceata pe partea dreapta. Insa, pe varf, vremea a fost superba. Am vazut tot ce era de vazut, in toate partile. Am vazut pana si apa Jiului, la iesirea lui din munti, in drum spre Tg. Jiu. Ne-am dus pe varful din fata, de langa Parangul mare si am avut priveliste de nota 10 spre caldarea Rosiile si toate lacurile de acolo.
Insa ne-am schimbat la fata, cand am vazut cum arata coborarea de pe creasta, pana in caldare... si pe acolo trebuia sa coboram noi. Am privit si creasta in fata, pe unde am continuat noi spre Calcescu; s-a vazut si Ranca si Transalpina urcand spre pasul Urdele... ce sa mai vorbim, se vedea tot ce se putea vedea.
Am mancat pe varf ceva biscuiti, insa batea foarte tare vantul. Poteca ocoleste varful de care ziceam, cam la vreo 10 metri - e pacat sa nu treceti pe acel varf.
Mai departe, ne-am dat seama ca e mai greu la coborare ca la urcare. Pare paradoxal, dar asa e. Pana pe Parangul Mare am ramas surprinsi ca, desi aveam bagaj greu, ne-am incadrat perfect in timpul estimat in ghiduri si pe indicatoare, ba chiar am fost mai rapizi. Insa la coborare, pana la refugiu, am facut dublul drumului estimat. Coborand de pe Parangul Mare pana in saua Gruiul de unde urma sa coboram in caldarea Rosiile pe punct rosu, ii compatimeam pe cei care trebuiau sa urce acea panta. Si iata-i, eroii, se arata in zare. Veneau hotarati, dar le-a trecut hotararea cand au inceput urcusul. Erau 3 persoane, 2 baieti si o fata, asudati complet si tragand la deal de rucsacurile lor. Veneau de la Calcescu.
Traseul de creasta a fost refacut, insa traseele care sunt trecute pe harti ca ar veni din partea dreapta (cruce rosie pe muntele Gemanarea, punct rosu care vine din Valea Jiului si trece pe varful Mandra spre Parangul mare cat si cruce rosie care vine din satul Stancesti, la sud, tot pe varful Mandra pana pe Parangul Mare) sunt inexistente! Nici marcajele, dar nici potecile care sa iasa in creasta nu sunt vizibile.
Coborand spre acea sa, am vazut pe dreapta si izvoarele Gilortului, care porneste de la poalele Parangului Mare si isi continua drumul spre inima Olteniei, cu trecere pe la Novaci si Tg. Carbunesti, urmand a-si uni fortele cu cele ale Jiului, in apropiere de Filiasi. Am ajuns si in sa, am vazut si traseul punct rosu, ne-am oprit sa ne odihnim. Obosisem mai rau la coborare ca la urcare. De fapt nu obosisem, ca nu eram transpirati, dar incepusera sa ne lase telescoapele - tremurau genunchii intr-o fericire. Si, ne-am mai oprit si pentru a ne face curaj inainte de a incepe coborarea. Pana la urma, ne-am hotarat sa incepem si aceasta coborare. In afara de "poteca" pe care o gasisem cu o seara in urma, la coborarea de pe creasta Mijei, poteca de aici, punct rosu, pot spune fara nici o problema ca era cea mai grea din cate facusem pana atunci, precum si cea mai enervanta (caci era foarte alunecoasa). Am coborat de multe ori cu spatele, tinandu-ne bine de stancile din jur... genunchii au inceput in curand sa tremure, iar terenul era instabil: nisip, pietris, pamant gata sa alunece la vale. In unele locuri, poteca se strecura printre doua stanci atat de stramte, incat nu aveam loc cu rucsacurile, care se loveau cu partea de jos de stanci si ne dezechilibrau. Sa zica cine ce o vrea, eu sustin ca pe astfel de trasee, fara discutii, e mai greu la coborare decat la urcare, daca ai bagaj greu in spate. Dupa vreo 25 de minute de chin, am ajuns si jos, la baza lacului Mandra.
De aici incolo, nu ghiceam pe unde merge poteca, caci tot terenul era numai si numai bolovani. Pe harta era mentionat ca traseul ar trece pe dreapta lacului Mandra, in teren insa marcajul cobora pe partea stanga. Am mai facut un mic popas, am studiat harta, apoi am plecat la drum, ferm convinsi ca intr-o ora vom ajunge la Refugiu... n-a fost asa. Am pornit pe marcaj, la drum. Mergeam numai si numai pe bolovani, de la 100 de grame pana la bolovani de cateva tone! Marcajul era in fata doar pentru a ne arata unde trebuie sa ajungem, ca in rest mergeam pe unde ni se parea mai usor. Cred ca e teroare pe aici pe ceata! Mereu m-am intrebat de ce unii zic la unele portiuni trasee marcate iar la altele poteci marcate? De ce nu zic la toate poteci marcate? Pentru ca, nu toate sunt poteci. De exemplu, pe unde mergeam noi, numai de poteca nu putea fi vorba. Ce poteca sa fie pe stanci desprinse de sus si ingramadite aci, in caldare? Aceste era un traseu marcat, caci despre poteca nici nu poate fi vorba. Saream de pe o stanca pe alta, urcam pe altele, unele nu erau stabile... cea mai mica greseala, cel mai mic pas gresit si iti puteai lasa picioarele pe acolo, mai ales cu bagaj greu in spate. Pana cand am ajuns in dreptul lacului Rosiile, ne tremurau ingrozitor picioarele. Nu mai suportau greutatea care se lasa pe ele la fiecare pas. Cand ne opream sa ne odihnim, aproape in orice pozitie tineam picioarele, incepeau sa tremure. Am continuat coborarea, tot pe stanci, tot prin chin... in spate insa, de cate ori priveam, eram impresionati de meretia acestei caldari. Ingramadire de stanci si pustietate ca aici, nu mai vazusemt pe niciunde.
Am trecut de lacul Lung, insa nu am mai facut nici un ocol pe la lacul Rosiile, ca ne-ar fi luat prea mult timp si prea mult efort. Ne-am oprit intr-un loc sa mancam ceva si sa mai admiram din peisaje. Prin jurul nostru misunau broaste. Par atat de dezgustatoare si urate, insa nu cred ca vreo broasca are frustrari legate de aspectul ei.
Mai jos, am dat si de lacul Zanoaga Stanei. Marcajul trece peste apa la gura de scurgere, iar poteca merge pe stanga, pe langa lac, insa marcaj nu exista acolo si nici poteca nu e prea vizibila. Cum noi stiam ca trebuie sa ajungem la vale, adica spre dreapta, am luat-o la dreapta si ne-am trezit intr-o poiana, fara marcaj, fara poteca. M-a luat oboseala si m-am asezat, fara sa-mi dau jos rucsacul. Vazusem poteca spre stanga, insa nu stiam sigur daca aia e sau nu, asa ca le-am zis sa se duca dincolo de stanca din stanga noastra sa vada daca e acolo marcajul. Vroiau sa plece in cautarea marcajului fratele meu si Alin, iar fratele meu s-a intors la lac, desi intr-acolo plecase Alin, ferm convins ca acolo e marcajul, ca il vazuse el mai in spate pe o stanca... pai daca marcajul era pe o stanca chiar atunci cand trecea peste apa lacului, ce rost mai avea sa se intoarca inapoi? Ca doar marcajul nu se duce in fata si apoi se intoarce. Dar el a zis ca poate marcajul s-a bifurcat, unul venind pana la lac si altul se continua la vale. Unde a mai vazut el marcaje care se bifurca!?? Insa cea mai buna metoda de a te convinge este sa vezi cu ochii tai, asa ca l-am lasa sa se duca... si s-a dus si a orbecait pe acolo, pe stanci, in zadar. Alin trebuia sa plece in partea cealalta, iar fratele meu a zis cand a plecat ca e sigur ca acolo nu e marcaj - i-am strigat sa nu fie chiar asa de sigur si i-am zis lui Alin sa se uite dincolo de mica coama din stanga noastra, care se termina cu o stanca in forma de varf. El s-a dus pana pe acea stanca si a zis ca nu e nici un marcaj (normal ca nu trecea pe acea stanca marcajul) si s-a asezat jos acolo, uitandu-se in vale dupa marcaj... intr-o directie unde nu avea cum sa fie. Probabil ca si el era convins ca marcajul este pe acolo pe unde il cauta fratele meu si astepta confirmarea. Mi-am lasat bagajul jos, am ajuns pana unde ajunsese si Alin, am mai mers 10 metri si am vazut si marcajul care era exact pe unde banuiam eu... 10 metri daca mai facea si el, fara sa se opreasca pe acea stanca, l-ar fi vazut. L-am chemat si pe fratele meu, care orbecaia pe stanci fara rost. Am vazut in directia de mers, pe poteca, o stana, iar de pe versantul alaturat, de pe muchia Sliveiului, doi oameni care coborau si un caine... am presupus ca erau ciobani. Am pornit la drum, am trecut si peste paraul care cobora de la poalele Parangului mare, din caldarea fara lac, aflata intre caldarea Rosiile si Caldarea Sliveiului, apoi am continuat drumul spre stana, printr-o poiana cu iarba inalta, al carei sol mustea de apa. Cu cat inaintam, cu atat era mai mare iarba, care, pana la urma, ne ajungea pana la brau. In drum spre acea stana am vazut si bucati dintr-un aparat zburator care s-a prabusit pe acolo (elicopter), iar stana, parasita, era acoperita cu bucati de tabla, provenite probabil din acelasi aparat prabusit. In fata stanei, cei 2 pe care ii vazusem, dar care erau turisti. Cand ne-am apropiat de ei, cainele lor, un rotweiller, s-a trezit din somn si, luat prin surprindere, s-a repezit la noi. Aia au zis ca nu face nimic, cainele s-a oprit putin, buimac de somn, apoi a venit hotarat spre noi. Alin, care era in fata, a tipat la caine si la cei doi - cainele s-a oprit, iar stapanul lui a venit razand si l-a luat de lesa, spunand ca nu musca si ca nu l-a mai auzit de mult latrand. Si-a cerut scuze ca ne-a speriat cainele. A venit cu cainele la noi, sa ne miroase, ca sa nu mai fie speriat si am trecut mai departe. Cei doi erau din Petrosani si facusera un tur circular, urcand prin caldarea Rosiile si intorcandu-se pe muchia Sliveiului, iar acum porneau la vale, unde probabil ca-i astepta masina cu care sa se intoarca. Am pornit inainte si tot coboras greu, tot cu pietre. Am coborat si aceasta portiune, ne-am oprit sa ne mai odihnim si ne-au depasit si cei doi, cu cainele lor, care se uita tare mirat la noi. Alin a zis ca parea cam fricos, insa nu este rasa lui sa fie fricos! Poate doar nedumerit.
Am trecut de o portiune cu drum drept si a venit partea finala a coborasului, spre refugiu. Am vazut in fata o multime de pietre si ne-am ingrozit ca o sa treaca traseul pe acolo. Insa traseul a cotit la dreapta si a intrat in jnepenis. Intrarea era larga si eu m-am grabit sa zic ca au facut bine cei care au taiat jepii pentru a face traseul mai usor, mai larg. Insa larg era doar pe vreo 5 metri, apoi abia mai aveam loc cu bagajul printre jepi, iar coborasul era destul de pronuntat. Am vazut si refugiul, vopsit in culorile tricolorului. Iar portiunea dinainte de refugiu, a fost un "special bonus". Continea meniu complet. Coborare in panta destul de pronuntata, jepi prin care nu aveam loc, care zgariau si care ne inabuseau, apoi stanci, pietre si coboras din ce in ce mai greu - ce altceva ne mai puteam dori? Poate ceva ceata si ploaie!
Acest traseu este greu, dificil la coborare cu bagaj greu in spate, insa fara bagaj cred ca este mult mai usor. Si chiar daca spun ca este greu si ca ne-a "rupt", asta nu inseamna ca incerc sa va spun sa ocoliti acest traseu - ba dimpotriva, cred ca este cel mai superb traseu din cate am facut. Merita sa mergeti pe acest traseu. Ar fi pacat sa-l ocoliti. Dar, poate, e mai bine sa-l faceti in sensul urcarii, daca aveti bagaj greu in spate. De fapt, nu conteaza cum il veti face, cu bagaj sau fara, la urcare sau la coborare, pentru ca oricum va va impresiona. Este un traseu minunat si e normal sa nu te poti bucura de aceste frumuseti fara a plati un anumit pret. In lumea asta, nimic nu este gratis. Dar merita. E adevarat ca totul are un pret, dar intotdeauna pretul e relativ. Cand ne urmam visele, putem lasa impresia celorlalti ca suntem nefericiti si nenorociti. Dar ce gandesc ceilalti nu e important. Importanta e bucuria din inimile noastre.
Dupa un ultim efort, am ajuns si la refugiu. Acolo mai erau patru persoane din Petrila, trei baieti si o fata, care urmau sa urce a doua zi spre Parangul Mare, apoi sa mearga pana la telescaun. Ei s-au folosit de un joagar gasit la refugiu si au taiat un trunchi de brad in butuci, pe care apoi i-au spart cu o barda adusa de ei de acasa. Aceste lemne le-au dus in refugiu sa faca focul, caci nu aveau nici saci, nici izopren, doar 2 paturici... ne-am instalat si noi in refugiu. Refugiul Agatat arata destul de bine, era curat si bine intretinut. In rafturile lui sa gaseau si conserve, zahar si diferite lucruri folositoare lasate de cei care coborau de pe creasta si care nu le mai carau cu ei acasa. Soba functiona foarte bine, asa ca toata nopatea am facut focul cu lemnele sparte si a fost foarte cald.
Dupa ce am lasat bagajul in refugiu, ne-am asezat toti pe banca, pe prispa refugiului, pentru binemeritata odihna. In jururl nostru erau numai brazi. Nu mai aveam privelistea larga a golurilor alpine, insa si padurea are farmecul ei. Am coborat jos, nu am stiut cat de sociabili sunt cei din Petrila, asa ca nu am luat contact imediat cu ei. Mai tarziu insa, am comunicat, am povestit, fara nici o bariera. M-am spalat putin la izvor si m-am invartit prin jur. Eram fericit ca am facut acest traseu, eram fericit ca acum ma odihneam si, in primul rand, eram foarte fericit ca am avut o vreme buna. Am privit in jur si totul era minunat, linistit, relaxant.
Toata viata noastra, noi toti vedem ca trebuie sa indeplinim anumite actiuni, sa facem anumite lucruri, sa rezolvam probleme, sa fim disponibili pentru ceilalti. Incercam tot timpul sa planificam ceva, sa concludem ceva, sa descoperim un al treilea "ceva". Nu este nimic gresit in toate astea - pana la urma asa construim si modificam lumea. Insa, uneori, simtim nevoia sa luam o pauza. Sa ne opri din cand in cand, pentru a fugi de noi insine si sa ramanem in liniste in fata Naturii. Fara sa cerem nimic, fara sa multumim pentru ceva. Doar pentru a simti caldura iubirii care ne inconjoara. In acele momente se pot dezlantui lacrimi neasteptate - lacrimi nici de bucurie, nici de tristete. E un dar. Lacrimile purifica sufletul nostru.
Nu ma rog prea des - insa uneori chiar simt nevoia sa o fac. Rugaciunile sunt ramurile unui copac ale carei radacini sunt credinta. Asadar poate fi credinta fara rugaciune. Dar nu poate exista rugaciune fara credinta.
Am incercat sa aprind cu cei din Petrila un foc de tabara, dar nu a fost chip. Insa am avut jar pentru a aprinde focul in soba. Am mancat, ne-am instalat, am intins cortul pentru a se mai usca ca il impachetasem ud la Mija, insa nu s-a uscat, doar s-a murdarit de funingine de la tentativele de aprindere a focului de tabara. Inainte de culcare l-am strans, iar cand s-a lasat seara am mai povestit cu cei din Petrila, am citit cate ceva din tot ce au scris cei care au trecut pe la refugiu in caietul lasat acolo in acest scop, dupa care ne-am dus la culcare. Si am adormit bustean, fara sa mai stiu nimic, pana a doua zi dimineata!
Pe vremea acea nu erau urmele de gheare de urs pe lemnul refugiului, la intrare.
A treia zi (ultima): 18 iulie 2003
Ref. Agatat – Cabana Groapa Seaca – Cheile Jietului - Petrosani ( PR + drum asfaltat 19 km)
"Daca te voi uita vreodata, uitata sa fie dreapta mea! Sa se lipeasca limba mea de cerul gurii, de nu-mi voi aduce aminte de tine..."
M-am trezit ultimul. Am fost trezit mai intai de niste bubuituri in podea, spargeau ceva lemne, insa am adormit la loc. Apoi am fost trezit de fratele meu, cu un ghiont in coaste de mi-a oprit rasuflarea - asa stie el sa trezeasca oamenii. Am raspuns ceva morocanos si am mai stat putin, pana sa ma trezesc. Apoi m-am trezit, am facut bagajul, am mancat ceva si ne-am pregatit de plecare. Aveam drum lung de facut. Pana la Gropa Seaca era ceva de mers, iar de acolo mai erau vreo 19 km pana in Petrosani. Am facut poze la refugiu, am scris cateva randuri in acel caiet, ne-am luat tot ce ne trebuia, am lasat acolo ce nu ne mai trebuia (niste conserve, zahar - o conserva au luat-o cei care urcau pe creasta, cei din Petrila.. Ei au plecat spre creasta. Vremea nu se anunta prea superba. Era cald si nu mai era senin cum fusese in dimineata precedenta. Au plecat si ei spre creasta. Alte persoane cu care ma intalnesc, cu care ma simt bine si pe care nu o sa le mai vad niciodata! Asta face parte integranta din drumetiile pe munte. Intalnesti oameni, te simti bine impreuna cu ei, apoi fiecare isi urmeaza drumul sau, de multe ori nemairetinand nici macar numele.
Insa astfel de lucruri se intampla si in viata de zi cu zi, nu numai pe munte si cu persoane pe care le stii de mult, nu pe care le intalnesti intamplator intr-o noapte!
Am pornit si noi la vale. In refugiu mi-am dat seama ca in drumul de coborare de pe Parangul mare pana la refugiu, mi-am pierdut un tricou...
Coborarea spre Groapa Seaca se face la inceput prin padure. Un traseu usurel, insa genunchii nostri nu mai suportau coborarea. Era foarte cald, nu adia nici urma de vand si o boare insuportabila ne inconjura. Am trecut peste apa paraului Rosiile, pe partea dreapta si ne-am indepartat de el. Padurea era plina de copaci cazuti, fie de vant, fie de greutatea zapezii, fie sub propria lor greutate, fie doborati de alti copaci, in caderea lor. Era o mare anarhie in jur, insa toata aceasta anarhie forma un tot unitar, imposibil de invins, de distrus: padurea! (intre timp, drujba din mana omului mi-a demonstrat ca si padurea poate fi invinsa). Se spune ca tunci cand urmaresti un tel, numai singur poti ajunge la el - nu poti astepta ajutor de la nimeni. Totul depinde de tine! Atunci de ce suntem impreuna toti cei care urmarim un tel comun in viata? Padurea ne raspunde la aceasta intrebare: suntem toti uniti pentru ca padurea este mai puternica decat un copac solitar. Padurea pastreaza umiditate, rezista la furtuni si ajuta pamantul sa fie fertil. Copacii fac padurea puternica. Dar ceea ce face un copac sa fie puternic, sunt radacinile lui. Iar radacinile unei plante nu pot face alte plante sa creasca. A fi uniti pentru acelasi scop inseamna a permite fiecarei persoane sa creasca in felul sau. Cine nu stie insa cum trebuie sa creasca, cine nu se intreaba si nu afla asta, va sfarsi ca acei copaci prabusiti inainte de vreme.
Am continuat coborarea prin padure, am mai trecut peste un parau care venea de pe versantul din dreapta si alerga grabit spre apa Jietului, apoi am coborat pana jos, la un baraj pe Jiet (care nu ne-am dat seama pentru ce fusese construit) si de acolo am continuat pe un drum forestier. Un drum superb, calm, linistit, care ne-a relaxat. Era un drum de care aveam nevoie, drumul perfect de a incheia excursia. M-am uitat inapoi, la crestele Parangului si am simtit ca, chiar daca asi vrea, nu as fi in stare sa uit acest munte.
Drumul acela ne-a readus starea de veselie, insa mie imi amintea ca asta e drumul de intoarcere, de parasire a locului unde ma simt cel mai bine. Am vazut si o vipera, care a trecut peste drum, prin fata noastra. Am ajuns si la cabana Groapa Seaca, unde am mancat cate ceva. Tot din rucsac... am scos o paine feliata, impachetata intr-o punga de plastic - asa o cumparasem. Cand am luat o felie sa o mananc, am observat ca era complet stricata - mijlocul ei era umed si mirosea puternic. Era imposibil de mancat. Am zambit: asta e viata care si-a urmat cursul si nu a fost folosita la maxim - si acum e prea tarziu. Am scos o cutie de pateu, dar nimeni nu avea pofta de pateu: asta e viata care inca nu si-a facut cursul si asteapta momentul potrivit. Am scos apoi cealalta paine, pastrata intr-o panza, care era inca foarte buna... si am impartit-o cu ceilalti: acesta e momentul prezent. Sa stii sa-l folosesti fara frica. A fost mistuita intreaga paine - fara frica.
Am pornit la vale pe drumul asfaltat, care duce in Petrosani. 19 km. Am inaintat vreo 4 km si a trebuit sa facem un popas pentru niste treburi ce nu mai sufereau amanare... prin padure, am mai zarit un sarpe (nu am vazut exact ce era)!
Am trecut pe partea dreapta a Jietului, pe pod si am dat de un izvor. Eu ma pregateam sa ma spal cand a trecut un camion, care, la semnul lui Alin, a oprit. Si ne-am urcat in el, desi nu prea era loc. Cara lemne iar in cabina nu prea era loc. Dar ne-am inghesuit acolo, insa eu am fost nevoit sa-l tin in poala pe Traian, ca el era cel mai usor... saracele mele picioare. Am intrat si in chei, am vazut si un pescar pe acolo. La un km inainte de a iesi din chei, s-a pus si ploaia! Si ce ploaie... si ne-a urmat pana unde a trebuit sa coboram. Caci nu mergea pana in Petrosani, ci ne-a lasat la vreo 5 km departare de gara. Ne-am dat jos pe o ploaie torentiala, am pus pelerinele pe noi, insa la incaltari i-ar ne-am udat putin. Si hai la drum, la vale. Ne-am uitat spre creste - saracii, cei din Petrila, care acum probabil erau pe creasta. Ne-am gandit si la cei din Dej, care acum erau in drum spre Calcescu, pentru ca ieri au stat sa se odihneasca. Obosisera de la telescaun pana la Mija. Asta e: a fost alegerea lor, iar acum suportau consecintele acelei alegeri! Se auzeau unele tunete, inabusite, indepartate. Din fata trece o duba, care ma stropeste tot si imi scapa cateva cuvinte nu tocmai ortodoxe la adresa soferului si a stramosilor lui, de la maimuta incoace. Dupa 1 minut, ma uit inapoi, in speranta ca va veni vreun camion, si il vad pe cel cu duba ca intoarce exact unde coborasem noi din celalalt camion, urca cateva persoane in duba si vine spre noi. Ii anunt si pe ceilalti. Ne oprin, asteptam, facem semn, semnalizeaza dreapta, deci clar, opreste sa ne ia. I-am multumit in gand si mi-am cerut scuze, tot in gand, pentru cuvintele care mi-au scapat cand m-a stropit cu masina. Si am urcat in duba. Acolo era o femeie cu 2 fete care fusesera la cules de afine (una din fetite era mov pe la buze, de la cate afine mancase) si mai era un baiat din Petrosani, care m-a intrebat de unde vin. I-am spus, i-am spus si de unde suntem.
Am coborat in Petrosani, am ramas surprinsi ca nu a trebuit sa platim nimic, caci aceea era o cursa pentru mineri.
Si iata-ne in mijlocul civilizatiei. Noi, veniti de pe munte, din trasee dificile, eram veseli si plini de viata. Cei din jur pareau plictisiti si... obositi. Da, obositi! Obositi de zilele lor identice una cu cealalta! Orice actiune, atunci cand devine obisnuinta, isi pierde semnificatia si poate sfarsi prin a provoca daune. Fiecare actiune este actiunea ta si exista un singur secret: nu lasa ca obisnuinta sa preia comanda miscarilor tale. Singurul lucru care face visele oamenilor imposibile este frica de esec.
Am mers spre gara, am vazut ca avem tren la 18: 35, era abia ora 14 si ceva, asa ca am colindat putin prin Petrosani. Cum nu aveam ce face sau ce sa vedem, ne-am asezat la o terasa si am stat acolo pana pe la ora 17: 45, timp in care am servit 2 beri. Ne-am intalnit acolo cu un cunoscut al lui Traian, care astepta doua tipe din Bucuresti cu care sa plece spre Obarsie - zicea ca gasise si o masina. A aberat putin omul asta, apoi a tacut... i-au venit si tipele si a plecat... intre timp, s-a pus iar ploaia si a plouat pana am plecat noi spre tren. Ne-am dat seamam cat de norocosi am fost, ca am prins acea fereastra de doua zile intre ploi. Inainte de a pleca spre gara, i-am vazut pe cei patru care dormisera cu noi in refugiu. Ajunsesera si ei. Ne-au povestit ca au avut vreme buna pana pe Parangul Mare, dupa care s-a pus ploaia. Erau fleasca!
Cand a venit trenul, in gara, am ochit un vagon cu compartimente si ne-am indreptat spre el. In drum spre Tg. Jiu am revazut cainele pe care il hranisem la venire, care de fapt era catea si care avea vreo patru ghemotoace de par, durdulii, in fata custii special amenajata de lucratorii CFR pentru ea. Acele ghemotoace paroase si miscatoare, erau tare haioase si foarte durdulii. Trenul a inaintat pe ruta lui. Si am ajuns si acasa, in randul acelorasi oameni, fiecare cu viata lui. Nu stiu ce era in mintea lor, dar, cand am coborat din tren, in mijlocul lor, am stiut ca nu ma voi plictisi nici aici, in oras... am multe de facut, de incheiat, de rezolvat... am multe de trait.
Tot ceea ce ne inconjoara este intr-o continua schimbare. Zi de zi soarele lumineaza o lume noua. Ceea ce numim rutina este o zi plina de noi propuneri si oportunitati. Insa noi nu percepem ca fiecare zi e diferita de celelalte. Astazi, undeva, o comoara ne asteapta. Poate fi un zambet, poate fi o mare victorie - nu are importanta. Nimic nu e plictisitor, pentru ca totul se schimba constant. Plictiseala nu face parte din lume.
Pe Refugiul Agatat scria asa: "Organizati-va viata in asa fel incat sa va ramana timp si de urcat pe munte. Astfel, viata voastra va fi mai echilibrata si mai bine cumpatata".
Le multumesc tuturor celor care m-au facut sa ma simt atat de bine, de fiecare data cand am urcat pe munte.
Pana data viitoare, numai bine si la cat mai multe ture pe munte.
Va urma... intotdeauna "va urma"!
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu