Requiem pentru Casuta din Povesti

Jurnalul acesta contine, printre altele si descrierea unor fapte si gesturi pe care nu le incurajez si nu le recomand pe munte, precum si multe greseli (din care am invatat). Eu doar relatez aici amintiri din cea mai frumoasa perioada petrecuta in Parang – pe vremea cabanei Casuta din Povesti. Nu incurajez unele fapte si nici nu vreau sa le ridic in slavi. Ma repet – doar le relatez, asa cum au fost. Ca ajutor pentru amintiri, ma folosesc de un jurnal scris in august 2005.

Acest text nu este si nici nu poate fi comparat cu un RT, pentru ca nu aceasta este ideea lui. El se vrea a fi un elogiu adus tuturor lucrurilor minunate petrecute la acea cabana. Cum insa nu le pot relata pe toate, voi povesti unul din cele mai frumoase weekenduri petrecute acolo, care a coincis si cu prima zapada din acea iarna, in muntii Parang.Sper ca dimensiunea acestui jurnal nu va speria prea multi cititori si ca-l vor citii pana la capat.

Cabana Casuta din Povesti mi-a fost cel mai drag loc de popas din muntii Romaniei. Domnul Csabi , cabanierul, cand ne vedea uneori ca-i calcam pragul cabanei, se lumina la fata si isi striga sotia “Vino incoace, ca ne-au venit nepotii”. Mi-e dor de tot ce s-a intamplat acolo, de toate prieteniile pe care le-am legat sau le-am trait intens, acolo. Si de Tom. Motanul cabanei. “Aspiratorul de gagici”, cum il numea cabanierul.

Intr-o zi geroasa de ianuarie, din iarna lui 2006, la munca fiind, primesc un sms sec: “A ars Casuta din Povesti!”. Stiam ce inseamna acea cabana pentru persoana care mi-a dat sms-ul. Am simtit durerea, regretul si constiinta faptului ca “nimic nu va mai fi la fel!”. Inca un simbol al nostru, si poate chiar al muntilor nostrii, disparuse. Am ramas blocat, cu telefonul in mana, privind in gol. Pana sa ma desmeticesc, a venit al doilea mesaj, de la aceeasi persoana, care mi-a umplut ochii de lacrimi, instantaneu: “Odata cu cabana, a ars si Tom!”

Oricine revenea la acea cabana, primul lucru pe care il facea era sa il caute pe Tom si sa-l smotoceasca. Ii placea asa mult sa fie mangaiat! Si acum mi-l amintesc tot in vesnica lui “garsoniera”, unde isi petrecea timpul iarna, asezat langa caloriferul electric.

_______________________________________________________________________________

Prima zapada in Parang, noiembrie 2004

"Pana si in cea mai nefericita viata exista clipe insorite si mici flori de fericire ivite printre pietre si nisip."

Crestele dezgolite sau inzapezite si mirosul de vin fiert, potecile sapate in stanca si prin zapezile albastrui ale muntilor, raurile galagioase si cascadele inspumate sau inghetate, izvoarele reci si limpezi si oglinzile lacurilor glaciare, rasaritul care trezeste natura la viata (si pe care eu, de obicei, il ratez, pentru ca dorm) si apusul care ineaca piscurile in sange, umbra racoroasa a codrilor seculari de brazi, poienile uitate de lume, toate acestea si multe altele ma cheama necontenit in inima muntilor. Nimic nu va putea stavili aceasta chemare, in afara de o eventuala vointa divina. Si ma voi duce mereu spre locurile care ma cheama sa le gust salbaticia si sa le descopar... pe toate.

Aceasta mistica chemare n-are cum sa o inteleaga cel care nu a batut niciodata potecile muntilor, daca nu le-a gustat apa, daca nu a simtit fiori in tot corpul, daca nu a vazut muntii murind si inviind in fiecare an. Probabil ca trebuie sa te nasti cu aceasta chemare sadita in suflet, pentru a o auzi, caci nu multi reusesc sa o auda. Unii pleaca pe munte pentru ca ii goneste ceva acolo, eu ma duc pentru ca ma atrage ceva. Am auzit chemarea, am acceptat-o, am inteles-o, am iubit-o, am devenit una cu ea.

Era trecut de mijlocul lui noiembrie 2004, nu trecusera decat doua sau trei zile de cand ma intorsesem de la munte, dupa o perioada de iesiri in fiecare weekend. Eram suficient de obosit si datorita programului lung de la serviciu (eram si student), asa ca tocmai le zisesem tuturor ca in weekendul care urma nu voi mai pleca pe munte, voi ramane acasa sa ma odihnesc si sa-mi refac puterile financiare, greu incercate in acea perioada. Eram hotarat sa stau acasa. Seara m-am intalnit cu prietenii la o bere in oras si mi-au zis ca pleaca in weekend la munte, in Parang, din nou la Casuta din Povesti. Inca nu ninsese pe munti (cel putin nu in Parang), iar Mihai mi-a zis ca daca as veni si eu, ar merge cu mine pana pe Parangul Mare. N-au trecut nici 30 de secunde pana cand mi-am incalcat hotararea luata cu cateva ore in urma. Nu puteam refuza asa propunere. Am plecat de la acea intalnire euforic, cu gandul la tura ce se anunta. Gandul meu zbura departe, pe culmi inalte scaldate in razele soarelui si invaluite in miresme ce numai acolo sus exista!

In ziua de dinaintea plecarii nu mai aveam rabdare. Abia asteptam sa plec. Chemarea naturii era atat de puternica, incat nu pot sa ma laud ca am fost prea eficient in acea zi la lucru. Mintea mea era deja in mijlocul naturii. Port cu mine tot timpul iubirea de natura, de libertate si ea nu s elimiteaza la simple iesiri din cand in cand din oras, bucurandu-ma de frumusetea pamantului, calcand iarba poienilor in picioare si smulgand o gramada de flori pentru a le arunca dupa aceea sau pentru a le vedea vestejindu-se. Iar dorul de munte este o parte componenta a mea, din prima clipa cand nu mai vad muntii in zare si pana in clipa cand revin la poalele lor. Acolo sus, pe munti, departe de haosul orasului, acolo simt ca traiesc, acolo ma simt intradevar viu si stiu ca sunt una cu tot ceea ce ma inconjoara. Pe munte, sentimentul prezentului si al simultaneitatii vietii imi invadeaza intreaga faptura. In mijlocul naturii imi dau seama mai mult ca oricand de indestructibilitatea oricarei vieti, de vesnicia fiecarui moment.

Cat de innoitor si consolator a actionat aceasta iubire de natura asupra intunecatei mele vieti! Iubirea dezinteresata este o pura si fericita arta. Unii o au de la natura si o exerseaza in viata lor multa vreme, inconstient; acestia sunt iubiti de Dumnezeu, cei buni si sufletele de copii. Altii au invatat-o prin suferinte grele - nu s-au vazut printre schilozi si nenorociti astfel de oameni cu ochi puternici, linistiti si stralucitori? In ei o dragoste dezinteresata a invins si a iluminat suferinta.

... Si astazi stau inca departe de aceasta implinire. Dar in acesti ultimi ani mi-a lipsit doar rareori consolatoarea credinta ca voi gasi drumul adevarat spre ea.

Prima zi, sambata

Am plecat cu trenul personal spre Petrosani, sambata la 3:15 , dupa o zi obositoare la serviciu si fara sa apuc sa inchid macar un ochi pana la plecare, caci a trebuit sa-mi fac bagajul. Prietenii mei erau deja la cabana. Pe tren eram doar cu Anca (annabell_gnr). In cele cinci ore cat dureaza drumul, am incercat sa rezistam eroic fara sa adormim, insa in cele din urma, pe defileu, am adormit. Ne-a trezit cineva, strigand ca am ajuns in Petrosani. Cand am deschis ochii si am privit afara, eram intradevar in Petrosani. Ningea. Am coborat grabiti si am observat ca trenul se umpluse deja cu oamenii care mergeau spre Craiova, se schimbase chiar si locomotiva. Am coborat in aerul rece, primind pe fata somnoroasa indreptata in sus, sarutul rece si inviorator al jucausilor fulgi de zapada. Prima zapada la munte. Ce noroc pe noi! Planuiam sa mergem pe Parangul Mare stiind ca inca nu era zapada si iata, in dimineata in care am ajuns, deja solul era alb. In Petrosani stratul de zapada era nesemnificativ, 2-3 centimetri. Deoarece era dimineata si mai era o ora si mai bine pana cand pornea telescaunul, am decis sa mergem pe jos. Eram doar doi, microbuzele din fata garii cereau un pret fix, scump pentru 2 persoane. Am pornit la drum prin ninsoare. Cu cat inaintam, stratul de zapada se ingrosa. Cand mai aveam putin pana sa iesim din Petrosani, ne-a ajuns o masina din urma si ne-a facut semn daca mergem la telescaun. Am confirmat, a oprit si ne-a luat. I-am povestit si soferului ce planuim, sa ajungem pana pe Parangul Mare, dar n-a fost prea mirat - el nu cunostea Parangul. Desi traia de o viata in Petrosani, nu avusese niciodata curiozitatea sa urce pe muntele sub al carui acoperis locuia. Nu-l pasiona acest lucru. El nu se gandea decat la ce si cum sa faca, sa aiba ce pune seara pe masa. Cel mai simplu scop al unui om in viata, dar si cel mai efemer. Il priveam oarecum incantat de linistea lui sufleteasca: el nu cauta nimic, nu-l interesa ce e cu el pe pamant - nu-si batea capul prea mult sa afle cum a aparut lumea, el isi batea capul doar cum sa traiasca mai bine in aceasta lume. Nu se intreba niciodata daca era bine sau rau ceea ce facea, daca era pe drumul cel bun sau nu... nu avea insomnii, nu avea ganduri triste. Doar tristeti. Cand gandurile mi se tulbura, nimic nu-mi potoleste mai mult zbuciumul din suflet decat privind o astfel de fiinta care, intr-o tihna fericita, traieste in cercul stramt al existentei ei, isi urmeaza viata de pe o zi pe alta, vede cum cad frunzele si nu se gandeste decat ca vine iarna.

De jos, de la telescaun, i-am sunat pe cei de sus, de la cabana, le-am spus ca venim. Sa se pregateasca. A pornit si telescaunul. Ninsoarea era din ce in ce mai abundenta, cu cat urcam mai sus se facea mai frig iar stratul proaspat de zapada se facea din ce in ce mai gros. Cele aproximativ 20 de minute petrecute in telescaun, au fost foarte friguroase. Sus, cand ne-am apropiat de primele cabane, am ajuns cam la nivelul norilor. Aici batea un viscol crancen. Ne-am amuzat putin, mai ales de faptul ca nu vedeam releul de la capatul telescaunului de viscol, iar noi vroiam sa ajungem pe Parangul Mare. Cand mai aveam 50 de metri pana la rampa de coborare (prima) din dreptul cabanei Casuta din Povesti, acolo unde viscolul atinsese apogeul, incat nici nu ne mai auzeam intre noi, s-a oprit telescaunul. Am intepenit. Dupa cateva minute, a pornit... dar inapoi. S-a oprit iar, a inceput sa se balanseze ametitor. Pana la urma a pornit in directia cea buna. Strigam deja la cei din cabana. Am coborat, am intrat in cabana, am salutat tot ceea ce imi era drag, l-am smotocit pe Tom, care era morocanos ca l-am scos din garsoniera lui unde dormea bustean, am lasat rucsacul cel mare, am mancat ceva, am baut ceva cald, ne-am luat ce am crezut ca ne va fi necesar la noi (fetele ne-au facut si cate un sandwich) si am pornit noi, cei trei muschetari, eu, Mihai si Ovidiu, sa facem primii urme pana pe Parangul Mare! Desi doar ce ninsese in noaptea aceea, zapada fiind afanata si deloc asezata. Cabanierul a ras cand a auzit planul nostru. Noi speram totusi intr-o indreptare a vremii, eram ferm convinsi ca putem merge la lumina frontalelor (ieftine) chiar si noaptea, de va fi nevoie. Si chiar daca in adancul sufletului nostru, cei drept nu prea adanc, stiam ca n-avem nici o sansa, nu ne era rusine sa pornim la drum, chiar daca stiam ca nu vom ajunge pana pe Parangul Mare. Nu conta pana unde ajungeam, atata timp cat plecam si eram pe munte, asa cum ne doream. Si in viata, stim ca nu vom putea realiza tot ceea ce dorim si ceea ce visam, dar acesta nu e un motiv sa renuntam la viata noastra, nu? Viata nu devine banala si nu ma simt indreptatit s-o consider o prostie, daca stiu ca lupta nu-mi va fi incununata de succes. Este cu mult mai banal sa lupt pentru ceva bun si ideal, crezand ca o sa reusesc. Oare idealurile exista pentru a fi realizate? Oare noi, oamenii, traim pentru a desfiinta moartea? Nu, traim pentru a ne teme de ea si pentru a o indragi din nou si tocmai datorita ei stropul nostru de viata lumineaza uneori, pret de o ora, atat de frumos. Aceasta era ora noastra!

Am pornit, incurajati de stratul relativ mic de zapada. Se putea inainta. Mihai mi-a povestit norocul lor: cand au venit au gasit totul verde, cand s-au trezit dimineata era totul alb. Inaintarea a decurs relativ bine si, dupa putin efort, am ajuns putin obositi la table, la intersectia traseului de pe Parangul Mic cu cel care ocoleste pe curba de nivel, pe unde urma sa mergem noi. Acolo, pe bancuta, ne-am asezat in mijlocul unui viscol asurzitor si rece, sa ne odihnim putin si sa bem ceva. Cand sa bem din sticla... Surpriza! Formase un dop de gheata, la gura, si nu puteam bea. Inca nu aflasem ca sticla trebuie tinuta cu dopul in jos, sa nu inghete la gura. Trebuie sa spun ca n-as mai pleca in ruptul capului asa cum am plecat atunci si cu planurile noastre stiintifico-fantastice de a ajunge pe Parangul Mare. Nu aveam nici piolet, nici coltari, parazapezi aveam doar eu, nu aveam ochelari de zapada. In picioare aveam bocanci de 3 sezoane. Eu eram imbracat in costum de schi, culoare galbena.

Dupa ce ne-am odihnit, am pornit mai departe. Zapada nu era inca foarte mare, dar viscolul ne zadarnicea planul nostru de intoarcere in caz de intuneric: in cateva minute acoperea complet urmele pe care le lasam, iar noi planuiam sa ne intoarcem ghidati de aceste urme. Si totusi, am mers inainte. Cunosteam destul de bine traseul, fusesem chiar cu doua saptamani in urma pe acelasi traseu, insa fara zapada. Si eram totusi, destul de aproape de cabana. Vizibilitatea se mentinea constanta la 30 de metri maxim. Cand am iesit in creasta, dupa ce am ocolit Parangul Mic, a inceput specatcolul. Viscolul venea cu toata puterea, nestingherit de nimic, direct peste noi. Am gasit cu greu poteca din creasta, mai bine zis am urmat linia crestei, fara sa stim exact daca suntem sau nu pe poteca. Uneori vizibilitatea scadea sub 10 metri, datorita norilor incarcati cu zapada care caborau buluc peste noi, ingropandu-ne. Am ajuns pana la urma, cu ceva probleme de orientare, la intersectia cu traseul spre Mija. Dupa ce ne-am lamurit unde suntem, am pornit mai departe, prin acelasi viscol salbatic, spre Carja. Eu vorbeam despre white-out, le povesteam ce inseamna si toate povestile pe care le auzisem. Prietenii mei auzeau prima data despre acest fenomen si, banuiesc, le era greu sa si-l inchipuie. Am mers ghidandu-ne mai mult dupa instinct si dupa cei cativa stalpi de marcaj care se zareau din cand in cand. In inaintarea noastra spre Carja, am intrat intr-o poiana in care nici macar vara poteca nu este bine conturata. Odata intrati in aceasta poiana, cu zapada asezata fara nici o cuta, pentru prima data in viata noastra am intrat in white-out (sau vizibilitate zero). Parca eram intr-o incapare cu peretii, tavanul si podeaua albe, fara dungi, fara colturi, fara nimic. Nu aveam nici cea mai vaga idee daca la 1 metru in fata noastra este zapada sau hau. Ne-am oprit, putin speriati si fascinati in acelasi timp. Speriati deoarece nu mai vedeam incotro sa mergem si stiam de prapastiile din jur. Ne-am uitat inapoi, nici macar urmele noastre nu se mai vedeau. Nimic. Parca eram suspendati intr-un vid alburiu, luminos. Doar vantul continua sa urle, facundu-ne si pe noi sa urlam, sa ne auzim. Dupa ceva mai mult de un minut, a aparut in fata noastra o banda rosie. Semn de marcaj. Era suspendata in acel gol alburiu imens. Ne-am data seama ca e un semn de marcaj de pe un stalp, dar nu vedeam stalpul, alb si el acoperit fiind de zapada. Nu ne puteam da seama nici macar la ce distanta este fata de noi. In acel haos creat de viscol si invizibilitate, datorita faptului ca nu aveam nici un alt punct de reper, parea ca se misca. Acest lucru l-a inspaimantat pe Mihai care a zis ca e un miraj si nu a vrut sa inainteze spre el, nestiind ce este intre noi si acel semn de marcaj. Pana la urma, spre norocul nostru, o mica spartura in nori, care erau la nivelul nostru, ne-a lasat sa vedem drumul cel bun si acel stalp de marcaj in toata splendoarea lui. In mod miraculos, doar placuta cu semnul de marcaj ramasese neacoperita de zapada. Pe jos, stratul de omat depasea deja 30 de centimetri, inaintarea era din ce in ce mai anevoioasa si viscolul din ce in ce mai puternic. Pierzand poteca si mergand de-a dreptul pe linia crestei, la un moment dat, dupa ce am coborat de pe niste stanci, am intrat in zapada pana la brau. Am mai intrat o data in vizibilitate zero, pana sa ajungem la ruinele de pe atunci ale refugiului de la poalele varfului Carja. Acolo am facut un popas, am mancat un baton de ciocolata energizant.

Pentru cateva clipe, in mijlocul viscolului, deasupra noastra s-a vazut cerul albastru. Era o mica spartura in nori, dar acest lucru ne-a incurajat. Mai stii, odata ajunsi pe varful Carja poate vom ajunge deasupra norilor si vom putea inainta mai bine. Inca mai visam ca vom putea urca pe Carja. Ne-am facut curaj si am inceput urcusul. Cu fiecare metru luat in altitudine, vantul batea din ce in ce mai tare, viscolul era deja apropape de apogeu, mugea si urla incat nici macar respiratia mea obosita nu o mai auzeam. Vizibilitatea se micsora treptat. La un moment dat, natura vazand probabil ca nu vrem sa ne bagam mintile in cap, ne-a invaluit intr-un nor dens si ninsoare abundenta, incat vizibilitatea a devenit iar zero. Am dat de gheata, am alunecat cativa metri. Sub stratul prafos de zapada, era un strat consistent de gheata. De aici am inteles ca inaintarea va fi imposibila. Le-am strigat celor din urma ca e gheata, dar nu stiu daca m-au auzit. Am mai inaintat cam maxim 10 metri si n-am mai putut. Viscolul era departe de a mai putea fi indurat, nu mai puteam nici sa respir, simteam ca ma inec cu zapada. Atinsese apogeul. M-am asezat in genunci si mi-am prins fata in maini si m-am asezat jos, aparandu-ma cu coatele de furia viscolului, pentru a putea respira. In acest moment, pe cei din spate, la mai putin de 10 metri, nu-i mai vedem. Si ce idee nastrusnica mi-a venit mie in acele conditii? Sa-l sun pe fratele meu, care era in Bucegi, la Malaesti. Ne-a sfatuit sa ne intoarcem, ceea ce si planuiam. Cei din spatele meu strigau la mine sa ne intoarcem si nu-si puteau inchipui ce fac acolo, in acea pozitie. Eu nu-i auzeam. Ma gandeam cat de nebuni suntem. Frigul incepea sa ma patrunda prin oase si o senzatie de oboseala imi invada trupul. Un oarecare disconfort fizic m-a facut sa imi doresc sa fiu acum la cabana, in fata semineului, doar in ciorapi, cu picioarele perpelindu-mi-le la foc si cu o cana de ceai sau vin fiert in mana. E tare ciudat cu dorintele astea. Daca in momentul acela eu n-ar fi trebuit decat sa clipesc si m-as fi teleportat pe loc in camera incalzita a cabanei, cu siguranta ca nu as fi clipit, as fi preferat sa raman acolo unde sunt si sa ajung la cabana pe picioarele mele, prin propriul meu efort. Simteam ca traiesc momente care imi cladesc fiinta si aveam un oarecare regret ca nimeni nu va sti exact ce anume traiam eu acolo, ce zbucium, fizic si sufletesc, constient totusi ca nu pentru multi ar putea insemna ceea ce insemna pentru mine. Acest lucru imi era dat sa traiesc doar mie si celor doi prieteni care urcasera cu mine pana acolo. Merita! Din aceste intamplari, nevazute de nimeni, se compune linia launtrica esentiala a destinului nostru. Caci destinul si firea sunt nume ale unei singure notiuni.

Intr-un final m-am ridicat. Am mai incercat sa fac un pas in fata si nu mica mi-a fost mirarea cand m-am lovit de un perete de stanca acoperit de zapada. Poteca cotea la stanga, eu nici macar nu observasem. De aici ne-am intors, era sinucidere curata sa mai continuam. Am ajuns la cei doi, le-am spus ca e gheata si viscol prea puternic si ca nu mai putem continua. Asa ca am pornit inapoi. La intoarcere, urmele noastre nu mai erau vizibile si ne-am dat seama ca daca ne prindea intunericul, nu mai aveam cum sa ne intoarcem. Si asa, desi era dupa amiaza, vizibilitatea era foarte proasta, iar poteca nici macar nu se ghicea. Nu am nimerit poteca, am mers pe niste stanci, am intrat in unele portiuni cu zapada viscolita, care ne trecea mai sus de brau. Am innotat prin ea. Am trecut iar prin acea poiana expusa viscolului, insa de data asta am avut noroc, am zarit cu mult timp inainte stalpul de marcaj si ne-am indreptat direct spre el, chiar daca intre timp stalpul disparuse. Cand ne-am indreptat spre Carja, vantul batea de undeva mai din spate. Acum, batea exact din partea stanga, ceea ce ne facea sa mergem cu mana la fata, pentru a ne proteja de viscol. Datorita manusii inghetate lipita de fata, lui Mihai i-a degerat obrazul. O pata alba si lipsita de simturi ii cucerise intregul obraz stang. Noi am vazut asta si i-am zis sa se frece bine in zona aceea. Intr-un final, obrazul a prins culoare din nou. Dupa ce am trecut de intersectia cu traseul spre Mija, am avut din nou probleme de orientare.

Pe partea stanga, pe unde trebuia sa mearga traseul nostru, nu se vedea nimic, era ca un fel de zid putin inchis la culoare. Am pierdut putin timp pana sa gasim traseul si l-am urmat cu oarecare dificultate, datorita zapezii destul de mari. Mergand, Mihai a zis cel mai mare adevar in contextul unei discutii pe care nu mi-o mai amintesc, care a caracterizat plecarea noastra pe munte: "Avem tupeu... la ce echipament avem noi, chiar avem tupeu!" Dar cu tupeul nu se urca munti; se face doar vanzare la pietre funerare!

Cand mai aveam cateva minute pana la table, eu si Mihai ne-am asezat putin jos - Ovidiu era in fata - sa admiram spectacolul din fata noastra. Norii erau putin deasupra capetelor noastre si se aruncau cu furie pe deasupra brazilor aflati mai jos de noi. Parea un spectacol alb-negru. Nu se distingea nici o alta culoare, in afara de culoarea hainelor noastre. Privind in fata fulgii de zapada aruncati cu furie de viscol asupra padurii de brazi, Mihai a exclamt: "Aici nu mai exista nici o patima!" Si avea dreptate. Gandurile imi zburau in liniste, nederanjate de nimeni si de nimic. Cand treci prin astfel de momente, este imposibil sa nu ai macar o revelatie. In fata mea se desfasura spectacolul naturii, careia ii apartinem si care totusi exista sub semnul divinului. Intrebarii daca apartinem divinului sau naturii, incepea sa i se mijeasca un raspuns. Toate aceste intrebari si nedumeriri, caracteristice fiecarui om obisnuit sa incerce sa inteleaga ce i se intampla, asortate cu tot ceea ce ne inconjura, m-au facut sa fiu convins ca omul nu este o structura impietrita si durabila, ci mai degraba o incercare si o trecere, nu e nimic altceva decat o punte ingusta, periculoasa, intinsa intre natura si spirit. Chemarea lui cea mai profunda il impinge spre spirit, spre Dumnezeu, iar dorul lui cel mai fierbinte il trage indarat spre natura: viata lui penduleaza infricosata si tremuranda, intre aceste doua forte.

Ne-am amintit ca am carat atata timp cu noi niste sandwich-uri si le-am scos sa le mancam. Erau stanca. Impietrite de inghet. Spargeai dintii in ele. Puteau fi numite oricum, numai comestibile nu. Cand am ajuns la table, l-am gasit pe Ovidiu rezemat de tabla ProParang cu harta masivului, sa-l apere cat de cat de viscol, incercand resemnat sa aprinda o bricheta, desi isi daduse demult seama ca nu are nici o sansa. Statea acolo, rezemat, cu ochii privind in gol si apasa ritmic butonul de aprindere... nu mergea!

In timp ce noi eram chinuiti de un viscol crancen pe drumul de intoarcere de la poalele varfului Carja, jos, la cabana, nu foarte departe de noi, soarele cuprinsese cerul la apus intr-un adevarat incendiu. Da, in vreme ce noi ne luptam cu vizibilitate zero si un viscol de neuitat, cei de la cabana beau linistiti un ceai cald si admirau apusul.

Cand ne-am apropiat de releu, deja se intunecase. Eram plecati de dimineata, de la 10 si ceva. Am ajuns pe intuneric, undeva in jur de ora 18, cred, la cabana, tot insotiti de viscol. 8 ore pe un traseu de aproximativ 3 ore. Acea fereastra de vreme buna a fost numai pentru cei de la cabana, nu si pentru noi. Am fost intampinati cu zambete. Hainele de pe noi aveau crusta de gheata. Insa, ceea ce e cel mai important, nici noua nu ne disparuse zambetul de pe fata. Eram incantati. Aparatul foto pregatit ne-a surprins intrarea glorioasa in curtea cabanei.

Amintindu-mi acele zile, departe de tot ceea ce traisem pana atunci, incep sa cred ca esti cu adevarat liber doar atunci cand te gasesti intr-un loc cu totul nou, rupt de tot ceea ce iti este familiar. Doar asa incepi sa simti aerul in timp ce il inspiri, sa privesti orizontul cu ochi flamanzi, sa iti arunci ochii printre stele sau printre nori si sa acorzi fiecarei experiente entuziasmul conquistadorului ratacind pe taramuri virgine.

Ne-am dezghetat, am povestit aventura, am mancat, am baut, am ascultat superba muzica de la Casuta din Povesti si, intr-un final ne-am dus si ne-am cuibarit in culcusurile noastre, Cu aceasta ocazie, i-am cunoscut si eu cat de cat pe cei cu care venisera cei doi prieteni ai mei, colegi ai lor care nu prea pareau sa aiba legatura cu muntele. Am dormit bustean.

A doua zi, duminica

Ne-am trezit dimineata, am mancat, in timp ce parapantistii care fusesera cazati la Casuta din Povesti se pregateau de plecare. Urma sa ramanem singuri, doar cu cabanierul, in acea noapte. Planul meu era sa plec in acea zi, pentru ca luni aveam serviciu, insa prietenii mei m-au convins sa raman. Cu nu prea mare efort, ce-i drept. Afara ningea in continuare. Am sunat un coleg de la serviciu si i-am zis ca nu pot veni a doua zi la lucru, ca sunt blocat undeva pe munte, din cauza viscolului. El m-a sfatuit sa raman pana se indreapta vremea, sa nu fac vreo prostie... si cum el avea mare trecere pe langa sef, a rezultat ca problema cu serviciul era rezolvata. Dupa putin timp de discutii si ascultat muzica, am decis sa mai plecam intr-o plimbare, de data asta tot grupul, spre varful Parangul Mic. Dar nu am plecat pe traseul clasic, ne-a zis Mihai ca mai stie el un traseu, prin spatele cabanei, pe un drum forestier pana la o stana, si ca de acolo a vazut el traseul spre Parangul Mic, intr-o vara. Undeva pe Slima, zicea el. Am pornit pe unde a zis. Am iesit afara in aerul rece al iernii. Fulgii munceau sarguincios la cresterea stratului de zapada. Totul era alb, eram cu totii rosii in obraji si pufaiam aburi pe nari. Eram tare veseli si cu chef de joaca, asa cum sunt tinerii in toate zilele frumoase de iarna, cu multa zapada. Alergam, radeam, incercam sa prindem fulgii. Am intrat in padure prin spatele cabanei si, inainte sa iesim pe un drum forestier superb, le-am facut la toti ceilalti o poza.

Zapada proaspata era neatinsa. O catea de la cabana s-a luat dupa noi si a mers si ea cu noi. Am trecut si pe langa defrisarile pentru partii (e vorba de actuala partie EuroParang). Vizibilitatea era buna, ningea, iar stratul de nori era undeva deasupra noastra. Am ajuns la o stana si de acolo ne-am dat seama ca mai sus, pe unde trebuia sa mergem noi, intram in nori si se reducea foarte mult vizibilitatea. Locul nu mai arata ca vara, nu se vedea nimic in fata, asa ca Mihai nu prea mai era sigur pe unde trebuie sa mergem. Pana la urma am luat-o de-a dreptul in sus. Inaintam greoi, urcand pieptis prin zapada neatinsa. Viscolul incepea sa semene cu cel de ieri, vizibilitatea s-a redus semnificativ, ne ghidam doar dupa marginea padurii. Cand am trecut mai sus de nivelul padurii de brazi, urcam de-a dreptul fara sa stim unde mergem, sau daca suntem pe drumul cel bun. Colegii prietenilor mei erau imbracati in haine de oras, o fata era in adidasi, cu niste ciorapi trasi peste ei (cand au venit nu era zapada). Dupa un timp, am intrat eu sa deschid drumul - zapada ajungea uneori pana la brau, mai ales printre jepi. Vantul era din ce in ce mai puternic, era frig iar vizibilitatea din ce in ce mai mica. Nu ne mai auzeam intre noi, nu eram siguri daca mergem spre varf asa ca am decis sa cotim la dreapta, spre statiune, mai ales ca o parte din cei care erau cu noi se cam speriasera. Cateaua, care se tinea si ea dupa noi, parea ca imbatranise: sprancenele, genele, mustatile si parul de pe ea albise de la zapada ce se depusese pe ele.

Dupa un timp de mers la dreapta, am dat de penultimul stalp de la fostul teleschi de pe Parangul Mic si am iesit in drumul ce coboara de pe varf in statiune, pana la cabana noastra. Aici, in mijlocul viscolului, ne-am oprit stransi in grup pentru odihna.

Cateaua tremura foarte rau. Statea exact pe drumul ce facea legatura intre statiune si Parangul Mic, drum neaparat de nimic in calea viscolului. Aici, nici macar stratul de zapada nu rezistase, fusese spulberat de viscol si nu masura decat cativa centimetri. I-am facut poza catelei.

Dar pentru a face aceasta poza (tremuratul nu se observa, dar va asigur ca tremura ca varga), a trebuit sa-mi scot manusile si mi-au inghetat foarte rau mainile, m-au durut pur si simplu vreo 10 minute de atunci inainte. Pana jos, la cabana, mi s-au incalzit.

Am ajuns la cabana lecuiti de plimbari. Ne-am mai jucat prin zapada, pana cand a venit seara si ne-am retras in sala de mese, leaganul prieteniei noastre. Eram singuri in cabana, nu mai era nici un turist. Eram insa putin tristi: nu aveam nimic de baut. Vazandu-ne asa amarati, domnul Csabi a venit la noi cu 3 litri de vin alb. Ne-a zis ca face el cinste acum si facem noi data viitoare. Am fost perfect de acord si incantati. Ne-am uitat la sticle fericiti, iar cheful ne-a revenit la toti. Ah, dulce prietenie. Nimic nu este mai placut in lume, decat sa imparti bucuriile si tristetile cu cei mai buni prieteni... sa-i ai aproape. Eram constient ca acea seara nu ar fi existat, fara ei! Si totusi Goethe, prin al sau trist Werther, amintea: “Prietenii te pretuiesc, le faci adesea bucurie si ti se pare ca fara ei nu s-ar putea. Dar daca ai pleca, daca te-ai rupe de cercul acesta, cat timp ar simti ei golul pe care pierderea ta l-ar lasa in viata lor, cat timp? O, atat de pieritor e omul, incat chiar acolo unde are certitudinea ca inseamna ceva, acolo unde lasa cu adevarat urma prezentei lui, in amintirea, in sufletul celor care ii sunt dragi, chiar si acolo urma aceasta trebuie sa se stinga si sa dispara, si asta atat de curand!”

A urmat degustarea vinului... delicios. Un vin cu adevarat bun, placut la gust si usor de baut. Si n-a durat mult pana cand l-am terminat pe tot, apoi, intr-un exces de euforie, am iesit afara, ne-am dezbracat, am ramas doar in chiloti si ne-am tavalit in zapada. La inceput tematori, ne frecam cu zapada, dar apoi am inceput sa ne batem, sa ne trantim in zapada. Cand am inghetat bine, am fugit intr-un suflet, alunecand pe scari, pana am ajuns in camera noastra si ne-am asezat langa soba, sa ne incalzim cu bratele deschise, ca si cand am vrea sa o imbratisam. Din neatentie, m-am atins de soba foarte incinsa si am auzit cum a sfarait pielea. Dupa ce ne-am incalzit, am iesit iar. De data asta ne aruncam singuri in zapada. Eu imi pastrasem bocancii. A ras cabanierul de noi si de veselia noastra. Ne-a povestit ce faceau in alti ani parapantistii acolo. Dupa ce ne-am incalzit, am avut parte de, poate, cea mai frumoasa seara din viata mea. Cabanierul ne-a facut focul in semineul din sala de mese, iar noi ne-am strans cu totii in fata lui. Si ce poate fi mai frumos decat sa stai intr-o noapte de iarna intr-o cabana la munte, sa asculti viscolul de afara, sa privesti la focul din semineu si sa ai langa tine cei mai buni prieteni cu care sa depeni amintiri? Iar aceste amintiri curgeau lant. Revedeam toate peisajele care mi-au placut candva inconjurandu-ma in iluminari pretioase si eu insumi rataceam prin ele, cantam, visam si simteam o puternica si calda viata invartindu-se in mine. Si totul se termina cu o deosebit de dulce tristete ca si cum as fi auzit cantece dragi mie si ca si cand as fi stiut ca undeva se afla un mare noroc caruia ii eram menit si pe care l-as fi scapat. Ma vedeam plecand, intorcandu-ma, bucurandu-ma si iarasi intristandu-ma. Pentru ce? Pentru cine? …Toate pentru nimic, mie spre chin, nimanui spre placere.

In acea seara eram cu totii multumiti, relaxati, melancolici. Povestile curgeau in valuri monotone. Pana si torsul motanului in cosuletul lui se incadra perfect in atmosfera. Glumeam si ne impartaseam prietenia. Eram constienti ca purtam in suflet tot ceea ce a fost trait vreodata de sufletele omenesti si consideram ca datorie si ca destin doar acest singur lucru: ca fiecare din noi sa ajunga sa fie el insusi si sa traiasca cu dorinta ca viitorul sa ne afle pe toti pregatiti pentru orice va voi el sa aduca. Eram un salt al naturii, un salt in necunoscut, poate catre nou, poate catre nimic, si sa lasam acest salt din adancurile primordiale sa-si faca efectul, sa-i simtim vointa in noi si sa o prefacem cu totul in vointa noastra proprie, aceasta si nu alta era menirea noastra. Atat!

Dulce noapte: doar aceasta fericire de mi-ar fi fost dat sa o traiesc in viata, si tot as fi fost multumit. Dar am avut mult mai multe clipe fericite, spre norocul meu. Si continua sa fie...

Glumele au continuat lant si in camera, nebuniile nevinovate la fel si nici nu mai stiu cand am adormit.

A treia zi, luni

Cand ne-am trezit, era un soare orbitor. In noaptea precedenta ninsese mult, des si linistit, incat domnul Csabi ne-a zis ca am fost norocosi, ca sunt multi care vin ani la rand in Parang si nu au prins asa ceva. Seninul din acea dimineata si privelistea larga spre Retezat si imprejurimi, ne-a bucurat sufletul. Soarele diminetii inconjurase cabana si imprejurimile si, in afara de stratul proaspat de omat, nimic nu mai amintea de viscolul care pana in urma cu cateva ore bantuise regiunile.

Priveliste larga spre orasele miniere din valea jiului si nelipsita pacla negricioasa de deasupra lor. Acea pacla era aerul infect pe care noi il respiram, zi de zi. Daca aici, in mijlocul muntilor, deasupra acestor orasele mici si cu trafic redus, exista atata poluare, m-am ingrozit la gandul cum arata atmosfera de deasupra marilor orase. Priveam spre acea lume, spre agitatia oarasului si nimic nu ma atragea intr-acolo. Lumea in care traim a luat-o razna: se degradeaza, totul in jur se distruge, adevarata frumusete a vietii nu mai este vazuta, sufletele majoritatii oamenilor sunt moarte iar vietile lor ruine.

Inainte de a cobora, nu am vrut sa ratez aceste privelisti si am urcat singur pana sus, dincolo de releu, pentru a admira si varful Carja in toata splendoarea lui. Melancolic, am privit spre creasta spre care dorinta noastra de aventura si de gasire a libertatii ne impinsese in urma cu doua zile. Ce linistit parea acum totul, acolo sus, in stralucirea limpede a soarelui, reflectatat in zapada. Si mi-am luat ramas bun de la strajerul acestor locuri - varful Parangul Mic, nu pentru mult timp, insa.

Cand m-am intors, erau cu totii gata de plecare. Am hotarat sa mergem pe jos pana in Petrosani. Ne-am luat ramas bun de la cabanier ca de la un bun prieten, cu convingerea ferma ca vom reveni. Si am tot revenit, pana in acea trista noapte de iarna...

Am pornit prin zapada proaspata si rece, la vale, admirand inegalabila priveliste ce se infatisa ochilor nostrii avizi de frumuseti. Coboram prin zapada ce uneori ne ajungea pana la brau. Priveam jos, la valea Jiului, si vedeam acoperisurile caselor ce ascundeau oameni si vietile lor. Si treptat, cu cat inaintam mai mult si cu cat ma prindea mai tare si mai straniu privitul in jos peste acoperisuri si strazi si peste banalitatea fiecarei zile, aparea tot mai des, sfios si dureros, sentimentul ca eu sunt doar un observator si ca lumea indepartata de mine asteapta poate ca eu sa dezgrop o parte a comorilor ei, sa ridic valul accidentalului si al banalitatii si sa eternizez ceea ce am descoperit prin hoinarelile mele, salvandu-l de la pieire. Dar…

Am ajuns si in Petrosani, pe drum neuitand sa ne amuzam pe seama uneia din fetele venite de vineri, care era in pantaloni de piele, cu o caciula de vulpe in cap si cu un fular dat peste caciula. Ne-am zis ca asta e noua generatie de costumatie pentru munte. Pe tren, glumele si povestile au continuat. Prietenul celei cu caciula de vulpe, era cam de o seama cu mine si era preot. A povestit multe istorisiri amuzante cu intamplari din viata diferitilor preoti. Era haios si nu parea cu nimic mai deosebit decat noi, ca sa merite titulatura de "ales" al lui Dumnezeu pentru a mijloci comunicarea dintre noi si divinitate. Nu era cu nimic mai sfant decat noi, ba poate chiar mai putin patruns de spirit si totusi multi oameni isi lasa sufletele in seama lui, deoarece ei nu stiu ce sa faca cu ele.

Am ajuns in Craiova cu convingerea ca la temelia prieteniei noastre s-a mai pus o caramida.

La final, imi doresc sa nu uitam in miscarea sortii noastre mici ca noi nu suntem zei si nici nu suntem facuti de noi insine, ci suntem copii si parti ale pamantului si ale intregului cosmic. Insesi visele noptilor noastre si de asemenea muntii, vanturile, marile, norii calatori si furtunile sunt simboluri si purtatori ai melancoliei, care-si odihnesc aripile intre cer si pamant si al caror scop este de a ne face sa dobandim constiinta neindoielnica despre nemurirea oricarui traitor. Samburele cel mai dinlauntru al fiecarei fiinte poarta certitudinea acestui drept, este copilul lui Dumnezeu si se odihneste fara teama in sanul vesniciei. Dar tot ce este rau, bolnav, corupt si pe care-l purtam in noi se opune si crede in moarte.

Tot timpul muntii mi-au grait intr-o limba ademenitoare si puternica. Dincolo de zidurile caselor noastre infloreste si izvoraste zilnic o nemasurat de multipla si activa viata

Izvoarele bucuriei si curentii vietii se regasesc in iubirea naturii, in diminetile pline de lumina si racoare, in primavara care isi dezlantuie avanturile sale in afara oraselor, in raul care curge printer stanci si pe sub poduri, in padurile si minunatele campii prin care alearga trenurile, in crestele incremenite in raza timpului...

In aceasta lume a inaltimilor am gasit catusele de aur ale unor placeri de neuitat si cam tot ceea ce am descoperit aici, m-a facut sa devin cel ce sunt astazi. Eu, care in urma cu 8 ani, nu aveam decat un singur prieten si o existenta stearsa, odata cu descoperirea muntelui, am descoperit si izvoarele bucuriei si am fost prins in valtoarea curentilor vietii, incat azi am ce povesti cat altii intr-o viata intreaga (si nu numai intamplari in mijlocul muntilor, pentru ca muntele m-a invatat bucuria de a trai, oriunde m-as afla) si bucuria de a avea prieteni si amici in toate zonele tarii, si un grup de prieteni adevarati alaturi de mine, mai mare decat as fi putut eu visa vreodata (si pot spune ca am fost un veritabil visator, traind doar din vise, fara a ma gandi vreodata ca ceea ce traiam in vise as fi putut trai si in realitate - asta pana in clipa in care am pus prima data piciorul pe munte, binecuvantata fie acea zi!).

Si doresc tuturor celor care sunt mai norocosi si mai voiosi ca mine, sa descopere lumea cu bucurii inca si mai mari!

Inchei aici cu cuvintele prietenului meu, Ovidiu, care le-a “scapat” in seara aceea minunata, cu focul semineului in priviri:

"Sa traim pana cand ne-om ierta noi insine!"

Ce lunga ne-ar fi viata, in acest fel!