Prima data in Fagaras (iulie 2002)

„In orice inceput e o vraja peste fire, ne apara si sa traim ne ajuta“ spune Hermann Hesse.

Acest jurnal este o reeditare a unui text scris spre finele anului 2002, an in care pasisem prima data in Fagaras. Acest jurnal a fost scris undeva prin luna decembrie a acelui an. Pana in acea vara, mai fusesem o data in muntii Bucegi (4 zile, in vara anului 2000 – prima data pe crestele muntilor, in blugi, pantofi sport de duzina, pulovere si un ghiozdanel in spate, dar fara telecabina si am urcat pe Jepii Mici, am atins arful. Omu, am coborat pe valea Ialomitei, am revenit in platou pe la muntele Furnica si am coborat pe Jepii Mari), in Muntii Parang in vara anului 2001 (vezi jurnalul „A treia intalnire cu Parangul”, publicat si pe carpati.org) si in primavara anului despre care povestesc in Cozia si apoi un 1 mai tot in muntii Parang. Si deja ma simteam explorator si om de munte. Dar blugii ramasesera un obiect necesar in ranita militara din spate, conservele ocupau loc de cinste, cortul era luat din piata, sacii de dormit din Metro, iar in picioare pantofi sport marca Bit si deja credeam ca sunt „cei mai buni pentru munte”. Ca sursa de lumina aveam o singura lanterna Varta si, in afara de asta, mult optimism, incredere, curiozitate, pofta de aventura si voiosie tinereasca.
Postez insa acest jurnal tocmai pentru ca stiu ca nimeni nu s-a nascut invatat, in nici un domeniu, cu atat mai putin echipat. Iar eu nu vreau sa uit primii pasi pe munte, caci, pana la un punct, cred ca sunt cei mai frumosi. Tocmai de aceea las acest jurnal in forma in care l-am scris atunci, cu ideile si parerile despre munte de atunc, din clipa in care l-am scrisi (chiar daca unele imi par chiar si mie puerile, in prezent). Singurele corecturi au fost cele referitoare la greseli de exprimare ori de ortografie. L-am mai periat putin, sa zic asa, sa fie mai placut la citire. Ceea ce am adaugat acum in plus, in jurnal, am scris cu caractere in format italic.
Iar pozele de atunci, realizate cu un aparat foto Zenit mai batran decat mine, pe film si apoi scanate, probabil vor fi deliciul acestui jurnal. Eu zambesc cu drag si melancolie de fiecare data cand le vad.
Astfel, avand in vedere faptul ca eram incepator in ale muntelui, in alegerea traseului chiar am crezut ca pe vreme rea Piatra Craiului poate fi mai usor decat Fagarasul, pentru ca, vazusem eu pe harta si prin ghiduri, distanta intre refugii era mica si se facea in cateva ore. Nu stiam nimic despre expunerea crestei Pietrei Craiului si nici prin cap nu-mi trecea ca s-ar putea sa nu gasim locuri in acele refugii. Insa masivitatea Fagarasului ma determina sa-i privesc mai cu respect.
Din aceste considerente continui sa sustin ca e mai bine sa incepi sa urci muntii cu cineva care are o oarecare experienta. Dar in nici un caz nu sustin ideea ca daca nu cunosti astfel de oameni, sa stai acasa. Daca spiritul iti este liber si aventurier, cu siguranta vei gasi solutii in orice situatie, daca nu te intinzi mai mult decat iti permite pielea.
De asemenea, desi la inceput am mers si eu pe munte in haine de oras, daca in prezent sustin echipamentul adecvat, o fac pentru ca am descoperit intre timp ca ma simt mai confortabil asa si, tot intre timp am mai aflat ca se pot ivi situatii in care ramanerea in viata sa depinda in mare masura si de echipament. Dar, iar la fel, daca nu ai echipament si nici bani, dar vrei sa urci pe munti, n-am sa-ti zic stai acasa, ci doar drum bun.
Eram student, abia daca aveam bani de bilet la personal, „echipamentul” era incropit doar dintr-o bursa, a fratelui meu. Ce pretentii as fi putut sa am? Si oricum, nu cred ca pe atunci as fi stiut ce sa cumpar. Treptat, am invatat totul singur. Caci in primii 5 ani de mers pe munte, n-am intalnit pe nimeni mai experimentat ca mine, de la care sa invat.

- 12 aprilie 2010 -

Imi las cuvantul ceului ce eram acum aproape 8 ani:

Prima data in Fagaras (iulie 2002)

Iulie 2002. Impreuna cu fratele meu si cu un prieten, Daniel, eram inca nehotarati unde sa mergem de data aceasta. Initial planul a fost Fagarasul, dar apoi a aparut varianta cu Piatra Craiului, pentru ca vemea se anunta din ce in ce mai rea, iar in Piatra Craiului distantele intre refugii si cabane sunt mai mici. Nu am fi avut chef sa ne prinda vreo furtuna si singurul adapost sa fie doar corturile.
Pana la urma am ales Fagarasul. Un vis ce incoltise mai demult in inimile noastre. Am visat mult acest munte pana sa calc pe potecile lui, pentru prima data. Mi l-am inchipuit in fel si chip, dar nici macar nu m-am apropiat cu inchipuirea de adevarata lui splendoare si maretie. Cum nu-mi suradea ideea de a merge doar trei persoane prima data pe acest munte, am insistat si l-am convins si pe Alin, un alt prieten, sa vina. Ii tot povesteam cum este pe munte, ii aratam poze si zisese ca ar vrea si el sa mearga. Si l-am convins. Il invidiam oarecum pentru curiozitatea si emotia lui. Imi aminteam de cum a fost cand am pasit eu prima data pe munte si tare imi mai era dor de acele clipe. M-am indreptat spre munte ca spre un taram legendar. Si n-am fost niciodata mai coplesit, mai fascinat, mai entuziasmat si mai speriat ca prima data cand am urcat spre 2200 m, pe Valea Jepilor, in Bucegi. Bun traseu am ales pentru inceput! Dar orice s-ar spune, nu cred ca ar fi fost un traseu mai potrivit care sa ma faca sa vreau sa ma intorc iar si iar si iar...
Dar sa revin la Fagaras. Bineinteles, de pe 1 pana pe 15 iulie cand a fost canicula incat ajungea temperatura si la 43 de grade (da, si pe atunci aveam canicula), noi aveam pacatoasa de practica. Pe 16 am terminat si... au inceput ploile. Si de atunci se pare ca a devenit un obicei ca vara, cand ma pregatesc sa urc pe acest munte, sa se porneasca ploile. Ziceam ca plecam maine, dar venea cate o ploaie de paraliza tot traficul in oras, iar pe la munte prognoza nu era foarte buna. Am mai asteptat. S-au mai hotarat inca 4 sa mearga, persoane pe care le-a gasit Daniel (nu stiu pe unde, nu mai fusesera niciodata pe munte si nici nu pareau ca ar avea vreo treaba cu el). Trebuia sa plecam cat mai curand, pentru ca in august aveam toti treaba - celebrele restante. Hm, ce vremuri!
Pe data de 22 iulie, intr-o zi de luni, am plecat. Cu toate ca pana duminica plouase in toata tara si pe viitor se mai anuntau ploi, noi am pornit. Nu mai puteam stepta. Tare ciudat, pe vremea aceea niciodata „nu am mai putut astepta”, din diverse motive, cand a fost sa urc pe acest munte! Si vremea aproape intotdeauan mi-a cerut sa mai astept, mai putin iarna, cand am prins mereu cate 6-8 zile cu soare (paradisul avalanselor).
Am plecat cu un tren personal, care ne-a costat vreo 5 ore pana in halta Podul Olt.
Planul era sa facem traseul incepand din localitatea Sebesu de Sus, pe la Suru si pana pe Moldoveanu si apoi sa coboram pe Valea Rea pana in prima localitate in care am fi gasit un mijloc de transport. Numai drumul forestier, care ne-ar fi asteptat la sfarsitul celor 5 sau 6 zile pe munte era de vreo 35 – 40 km si coboara de la poalele Moldoveanului pana in localitatea Slatina (un sat de munte amarat), iar de acolo am mai fi avut inca vreo cativa km buni, daca nu zeci de km, pana la o localitate cu mijloc de transport. Cred ca nu e nevoie sa terminati de parcurs acest jurnal, ca sa va inchipuiti ca nici macar un sfert din traseul propus nu am facut, desi am stat plecati vreo 6 zile.


Prima zi (22 iulie 2002)

Am fost urmariti de ghinion de la bun inceput. Trebuia sa plecam 8 persoane, dar unul din cei 4 (in plus) a renuntat si nici n-a mai ajuns in gara. De ce, nici pana acum nu am aflat. Nu ca m-ar interesa. In tren, cu toate ca am ajuns cu o jumatate de ora mai devreme, nu am mai gasit compartimente libere. Si am nimerit intr-un vagon in care majoritatea compartimentelor aveau rupte suporturile pentru bagaje. Asa ca rucsacurile noastre stateau pe banchete, iar noi pe culoar. Cand am coborat in halta Podu Olt, un altul din cei n plus si-a agatat rucsacul in scara (rucsac Safari luat din piata si pe care il ghiftuise cu spor cu vreo 17 kg de bulendre) si l-a rupt. L-a ancorat el, dar i s-a cam taiat cheful. Am mers 5 km pe jos pana in satul Sebesul de Sus, de unde incepe urcusul spre fosta cabana Suru. Era o splendoare de nori si ceata pe creste, de imi venea sa mor de ciuda. In sat ne-am intalnit cu niste nemti care coborau de la Suru si ne-au spus ca ploua de rupe pe creste. Perfect!
De aici, unul din cei 4 care se mai hotarasera initial sa vina cu noi si cel cu rucsacul rupt au renuntat si ei, dupa o intrebare ramasa legendara. Avand in vedere planul nostru maret, de aproximativ 100 km pe crestele si vaile celui mai impunator munte din Roamania, dupa ce am urcat un delulet mic la iesire din sat, inainte de a incepe macar urcusul propriuzis pe munte, cu limba intr-o parte, flacaul cu rucsacul rupt m-a intrebat: „Tot asa e pana sus?!” M-a bufnit rasul. Incercam sa-i raspund dar pur si simplu ma ineca rasul. Am reusit intr-un final sa ii zic ceva de genul: „In fata e Fagarasul, nu un delulet amarat! Si privindu-i disperarea, l-am sfatuit prieteneste (desi nici nu mai stiu cum il cheama), sa se intoarca. Dar nu s-a intors. Si-a pus cortul acolo unde era. Nici sa se intoarca nu mai avea putere.
Asa ca am mai ramas eu, fratele meu, Alin, Daniel si inca unul din cei 4, Bogdan, singurul care a mai ramas in grup. Am inceput urcusul pe muchia Moasei, iar pe creasta s-a facut o vreme superba… totala amagire. Daca am fi stiut ce ne asteapta, poate ne-am fi intors si am fi incercat alta data. Norii s-au risipit, a rasarit soarele. Nici macar pe varfuri nu mai erau nori. Urcusul spre Suru insa ne-a cerut mult efort.
De aici a inceput spectacolul: in primul rand peisaje superbe cum numai in Fagaras poti sa vezi (de o salbaticie impresionanta!). Apoi, Alin a facut o intindere musculara, exact la jumatatea urcusului, in padure. Ne-am oprit, a dat cu Ben Gay, a luat o fiola de algocalmin, am pornit, dar la prima portiune mai dificila iar l-au luat durerile. Prima lui tura pe munte a fost in Fagaras, dar nu prea se anunta o reusita pentru el. De fapt, ce inseamna o prima tura reusita? Daca ajungi intreg acasa si apoi te reintorci cu bucurie pe munte, inseamna ca acea prima tura a fost o reusita. Iar el a tot revenit de atunci, pe munte, cu mine sau cu altii.
Mi-am reamintit atunci de prima mea tura cu adevart pe munte, care a fost in Bucegi, in anul 2000 inainte de a da examenul la facultate. In tren, in drum spre Busteni, l-am intalnit pe Daniel, care era cu verisoara lui si nu avea chef sa urce (in tren ne-am vazut pentru prima data). Dar pana in Busteni s-au razgandit. Am vrut sa urcam cu telecabina, dar era o coada de vreo 300 m. Asa ca ne-am hotarat sa urcam pe jos, fara sa stim mare lucru despre traseu, In fata noastra nu se vedea dacat un perete de stanca. Am urcat pe Jepii Mici pana la cabana Caraiman si de acolo pana la Babe, unde am innoptat. Insa ce am vazut pe Valea Jepilor, dar mai ales felul cum a resimtit sufletul meu acele lucruri, in acea vreme, nu pot sa descriu in cuvinte. De atunci, de cand am urcat pe acel traseu, fiecare clipa de timp liber si cu oleaca de bani in buzunar am petrecut-o pe culmile muntilor. Nicaieri nu ma simt mai bine, mai liber sau mai plin de viata. Este atat de bine sa strabati muntii cu rucsacul in spate, sa ai cei mai buni prieteni langa tine si sa nu mai simti nici o grija, sa nu mai ai nici o patima. Dupa fiecare colt, dupa fiecare stanca sa descoperi mereu ceva nou, sa te lasi coplesit de frumusetea si de salbaticia peisajului si sa cauti mereu drumul cel bun prin valmasagul de intemperii ce-ti va fi dat sa le intalnesti. Eu mi-am regasit credinta si ratiunea de a fi aici, in mijlocul muntilor. Si de aceea ma intorc de cate ori am ocazia.
Dar sa revin la povestea din Fagaras.
Cu chiu, cu vai, am ajuns si sus la fosta cabana Suru. Nu mai era decat refugiul, dar datorita alergiei fratelui meu la praf si mucegai (iar acel refugiu nu ducea lipsa de praf) ne-am instalat corturile. Mai erau cateva persoane acolo. Am prins o vreme superba seara. Varfurile care se zareau si salbaticia vailor de o parte si de alta a locului de campare ne-au impresionat. Vedeam varful Suru si salbatica vale a paraului Moasa. Stiam ca undeva mai jos, sub varful Suru, este o stana, dar nu am putut ghici unde anume ar fi fost un loc pentru o stana. Prea parea inaccesibila zona. Rar vezi asa ceva.
Noaptea am avut o priveliste destul de frumoasa asupra luminilor orasului Sibiu si ale Transilvaniei.
Am facut si un mic foc, cu ceva dificultate pentru ca erau lemnele ude si verzi. Noaptea, am fost invadati de soarecii aciuati in gramada de lemne care a ramas probabil de cand exista cabana. Nu ne-a trecut prin cap sa agatam mancarea in copaci. A fost teroare!


A doua zi (23 iulie 2002)

Cand ne-am trezit dimineata, eram in nori. La propriu. Am asteptat ca poate se retrag norii. Cum s-au retras si ieri. Dar ti-ai gasit! Doi turisti care fusesera seara la refugiu, s-au intors inapoi din creasta. Nu au urcat decat pana la intalnirea cu traseul banda rosie ce vine din Valea Oltului si apoi s-au intors. Vroiau sa faca toata creasta in vreo 3 zile. In acea zi vroiau sa ajunga de la Suru pana la refugiul Caltun sau poate mai departe. Dar s-au intors. De ce? Cel care era in fata a zis ca prietenul lui a cedat fizic. A inceput sa cada pe poteca. Eu nu i-am inteles: in loc sa mearga mai incet, sa-si impuna un ritm mai lent, au preferat sa se intoarca, pentru ca unul nu se tinea de celalalt! Dar, ma rog, a fost hotararea lor. Si nu mi-am putut inchipui de ce, daca venisera pentru 3 zile, aveau rucsacurile de doua ori mai mari si mai grele ca ale noastre?! Ce or fi carat ei acolo? Dar ne-au zis ca sus ceata este si mai deasa si ca bate si vantul.
Ne-am hotarat totusi sa plecam, in speranta ca se va imprastia si ceata. Aveam retineri pentru ca eram pentru prima data in Fagaras si nu cunosteam traseele decat din carti, de pe harti si de la cunoscuti. Avand in vedere ca am pornit tarziu, aveam ca rezerva o posibila campare pe malul lacului Avrig, la vreo 3-4 ore distanta de locul nostru de popas. Ceata bineinteles ca nu s-a mai ridicat. Cand am trecut de Monumentul ridicat in memoria unui alpinist care a murit intr-o avalansa in timpul unei actiuni de salvare, ne-am intalnit cu marcajul triunghi albastru care venea de pe creasta dinspre Valea Oltului. Tot traseul de la Suru pana pe cresta este marcat cu triunghi rosu pe toate hartile. Dupa ce ne-am intalnit cu marcajul triunghi albastru, am mers inainte si, stupoare: pe poteca era marcaj banda rosie, foarte sters. Vreo greseala! Marcaje din ce in ce mai rare si mai sterse, dar tot banda rosie; un marcaj care nu aparea pe nici o harta. Dar, totusi, aceea era unica poteca. Am mai mers putin si ne-am oprit. Fiind ceata incat nu vedeam la mai mult de 20 de pasi, am inceput sa ne indoim ca este drumul cel bun. Dar atunci am vazut doi ciobani care coborau cu magarii si ne-au zis ca aceea este poteca spre lacul Avrig. Si ne-au cerut tigari. Bineinteles ca nu aveam.
Am pornit mai departe si intr-un loc in care poteca urca foarte abrupt spre dreapta, am vazut iar marcajul banda rosie si am crezut ca e posibil sa ne fi intalnit deja cu traseul de creasta. Trecuse ceva timp de cand pornisem in traseu, dar eram abia la jumatatea drumului pana la creasta. Insa nu aveam de unde sa stim asta. Pentru putin timp s-a ridicat ceata si am vazut un parau in stanga care cobora foarte grabit.
Noi nu am urcat spre dreapta pe unde mergea poteca, ci am mers drept pe o poteca nemarcata, facuta probabil de ciobani... si ne-am ratacit. Nu am mai gasit poteca. O jumatate de ora am pierdut orbecaind pe o poteca care ne cobora jos, la baza unui parau imposibil de trecut, nu datorita debitului, cat a malurilor foarte abrupte. Poteca se oprea acolo. Bogdan disparuse ca magaru’n ceata. Batea si un vant! Am strigat si dupa el vreo 10 minute. Ne-am adunat si am inceput sa studiem harta. Paraul si abruptul erau trecute pe harta, iar poteca trebuia sa fie undeva la dreapta. Cand ne-am uitat spre dreapta, s-a ridicat pentru o clipa si ceata (sau a fost o spartura in nori) si am vazut stalpii indicatori de pe poteca. Undeva foarte sus. Am mai facut o juma’ de ora pana la poteca. Dar s-a intetit vantul si s-a indesit si ceata, incat ne intrebam daca nu ar fi mai bine sa ne intoarcem. Dar am hotarat sa continuam.
In apropiere de creasta, de stalpii indicatori, poteca s-a impartit iar in vreo 10, facute probabil pe vreme buna cand nimeni nu mai tine cont de poteca marcata si merge pe unde i se pare mai usor, avand avantajul ca vede unde trebuie sa ajunga. Si cand ne-am dat seama ca nici poteca care se impartea in 10 nu mai era marcata, ne-am asezat jos, resemnati. Am baut apa si am zbierat ca nebunii de ciuda. Ne-a raspuns o alta voce, ceva mai jos de noi. Am sarit repede in picioare: poate mergeu in aceeasi directie cu noi si or fi stiind drumul, sau poate coboara si ne vor da indicatii. Dar, parca in ciuda, vantul sufla nebuneste, incat abia ne auzeam noi intre noi. Totusi, ne-a auzit. Era un turist care se intorcea (am aflat asta la lacul Avrig). A zbierat la noi ca stalpii indicatori sunt la 200 m stanga sus. Cred ca nu era mai departe de 30 de pasi de noi, dar nu numai ca nu l-am vazut, dar abia daca il auzeam. Am urcat decat eu pe directia indicata si le-am spus sa nu plece de pe loc, ca sa stiu unde sa ma intorc. Am luat-o pe poteca cea mai din stanga si dupa 5 minute am ajuns la stalpii indicatori. M-am intalnit cu poteca de creasta (banda rosie) care venea din Valea Oltului. I-am strigat si au venit si restul. Aici, la idicatoare, am primit mesaj pe mobil de la cei doi care si-au pus cortul jos, la poale, ca s-au intalnit cu 2 salvamontisti care le-au spus ca pe Negoiu e furtuna cu tunete si fulgere si ca si noaptea se anunta furtuni in tot masivul. Super!
Am pornit spre lacul Avrig. Mare lucru nu am de zis despre acest traseu, pentru ca mare lucru nu am vazut. Ceata nu s-a ridicat cu nici un chip. In schimb, ne-am dat seama ca nu are rost sa caram apa dupa noi – aveam cate 2 litri fiecare in rucsac – pentru ca erau izvoare din 5 in 5 minute.
In saua Budislavu, inainte de a urca pe varf, vantul a fost la un pas sa dea cu mine jos. Ne inchipuiam ce frumos trebuie sa se vada de acolo... noi nu vedeam nimic! Am coborat si in caldarea lacului Avrig, dar nici acolo nu am vazut nimic. Am mancat la 20 de pasi de apa lacului si nu il vedeam de ceata. Mai erau acolo vreo 3 tineri, care ne-au intrebat daca nu ne-am intalnit cu colegul lor, care a renuntat si s-a intors. Probabil cel care ne-a dat indicatiile despre traseu, de undeva din ceata.
Era ora 16. Nu aveam nici un chef sa ramanem acolo, cu toate ca asa fusese planul initial. Era prea multa umezeala si eram oarecum speriati si de avertismentul de pe mobil, asa ca am hotarat sa coboram la cabana Barcaciu.
Dupa 10 minute de coborare, am ajuns sub plafonul de nori si in sfarsit am putut sa ne bucuram si noi de peisaj (si ce peisaj!) si sa facem niste poze.


Drumul de coborare de la Avrig este intradevar impresionant si toata valea aceea. Varfurile erau in continuare ingropate in nori, dar noi am scapat. Vedeam Oltul, acel rau maret care a nascut atatea legende. Jos, am trecut peste paraul care venea din lac si care mai jos, prin unirea cu alte paraie da nastera apei numita Raul Mare care trece pe langa cabana Poiana Neamtului si care, mai jos, se uneste cu paraul Jibra ce vine de undeva din stanga si formeaza raul Avrig – nu am inteles de ce nu se numeste de sus Avrig, din moment ce se scurge din lacul Avrig. Cand am trecut peste acel parau, am aruncat o privire inapoi, spre creste, spre locul de unde coboram.


Am intrat apoi in padure. Credeam ca nu mai ajungem. Era ora 18 si eram plecati de la 11. Iar rucsacurile ne omorau. Al meu (care era, de fapt, o ranita militara ale carei curele le invelisem intr-un burete, sa nu ma taie la umeri) avea 18 kg cand am plecat de acasa. Eram aproape la capatul puterilor. Si cat mai aveam pana pe Moldoveanu! Planul nostru era sa poposim la Avrig, iar ziua urmatoare sa ajungem la cabana Negoiu. Dar vremea ne-a dat planul peste cap si ne-a cam omorat. Si parea atat de chinuitor acel drum prin padure spre cabana Barcaciu! Pe la ora 20 am ajuns si la cabana (credeam ca nu mai ajungem), obositi, franti, dupa 9 ore de mers. Nu am mai avut chef sa mai intind cortul, asa ca am dormit in cabana. Asa a optat si Alin. Ceilalti 3, au dormit tot in cort, singurul cort instalat in fata cabanei in acea noapte. In cabana mai erau un francez, doi spanioli din Madrid si cativa bastinasi, de-ai nostri. Dar la cabana se servea vin fiert: am uitat de toate greutatile zilei respective.
Multi renunta sa coboare de pe creasta la cele 2 cabane (Barcaciu si Negoiu) pentru ca se sperie de urcusul pe varful Negoiu. Dar cei care coboara, nu vor fi dezamagiti. (?!)
Am dormit bustean.


A treia zi (24 iulie 2002)

Noaptea nu a plouat, iar dimineata anunta o zi ca si cea precedenta.
Aceasta zi a fost superba, asta daca nu pun la calcul cazatura pe care am luat-o. Am mers numai pe sub plafonul de nori, am vazut cascade, vai superbe, peisaje de neegalat, pe care le-am imortalizat in cateva poze.


Am ajuns cu bine la cabana Negoiu, pe la ora 15, dupa vreo 3 ore de mers. Am plecat destul de tarziu de la Barcaciu, in jur de ora 12. Nu ne grabea nimeni. (Ma amuza foarte mult aceasta expresie, in prezent, cand o aud la altii, pentru ca si eu am folosit-o la vremea mea si stiu ce inseamna: inseamna ca eram franti, obositi, dar „orgoliul” nu imi permitea sa recunosc asta, sa recunosc ca n-am fost in stare sa ma trezesc mai devreme, sa plec mai devreme, sa merg mai voiniceste, asa ca imi alegeam o „scuza” pentru eventualii carcotasi, un lucru pe care nimeni nu-l poate tagadui. Intr-adevar, nu ne grabea nimen, iar muntele nu inseamna numai maraton pepotecii. Si totusi, am simtit nevoia sa specific acest lucru – ca nu ne grabea nimeni, pentru a preveni o eventuala ranire a orgolilui si nu sa laud frumusetea locurilor care, poate, m-ar fi indemnat la reflectie, ori la popasuri indelungi si imbietoare de admirare a frumusetilor din jur. Am mentionat doar ca am facut 3 ore si, imediat scuza – nu ne grabea nimeni. Oricum, daca-mi amintesc bine, cam atat e trecut si pe indicator, aproximativ 3 ore intre cabana Barcaciu si cabana Negoiu, parca, nu sunt sigur. „Si nu voi ca sa ma laud/ Nici nu voi sa va-nspaimant”, dar, prin comparatie, in toamna anului trecut – 2009, am facut traseul cab. Barcaciu – cab. Negoiu si retur la cab. Barcaciu in 2 h si 45 min., cu tot cu timpul petrecut la leaganele de la Negoiu. Dar, pe atunci, in 2002, nu ne grabea nimeni.) Ne-am instalat corturile, am mancat si am plecat sa facem o vizita cabanei. Am hotarat ca urmatoarea zi, cea de-a patra, este zi de odihna, inainte de a urca pe Negoiu. La cabana, dezamagire mare: nu aveau vin fiert. Si-a pierdut tot farmecul. Cum de bere nu aveam chef, si mai costa si 30.000 de lei (in banii de atunci) in prima zi, iar in a doua, cand au aparut multi turisti, 35000 (nu stiu de ce a sarit pretul), ne-am multumit cu ceai (destul de convenabil – 10000 lei o cana de 500ml). Ne-am intors la corturi. Si am stat la povesti, privind peisajul. Din fata cabanei se vede varful Negoiu si paraul Saratii, cu superba cadere de pe platoul de la poalele varfului. Vazand cum se prezinta urcusul, ne-am dat seama ca am facut o alegere buna ca urmatoare zi sa ne odihnim. In jur peisaje de nedescris. Nicaieri nu am vazut ceva mai frumos, mai fascinant si mai salbatic. Pe versantii Tunsului, pe partea opusa cabanei, am vazut o ursoaica cu pui care manca afine. Am urmarit-o prin binoclul unui turist. Lumea era curioasa, se strangea sa o vada, imprumutau binocluri, erau incantati. Cineva a zis: „Acum, ca ursul este pe versantul celalalt, toti se aduna sa-l vada, dar daca ar fi fost pe versantul asta, tuturor le-ar fi sfarait calcaiele!”
Nu stiu de ce nu am adunat lemne de foc. Seara, cand ne-am dat seama ca nu avem lemne, am regretat. Prea tarziu. Altii stateau in jurul focului, numai noi in jurul lanternei.
Ziua a fost linistita, pana a venit un grup de cehi. Se spune ca oltenii sunt galagiosi... sa-i vedeti pe cehi! Cand au adormit, toata lumea a rasuflat usurata. Noroc ca s-au culcat devreme. Am mancat afine care erau din belsug pe acolo. Daniel a cules o sticla de 2 litri pe care a luat-o acasa. La vreo 2 luni dupa aceasta tura, cand am trecut pe la el, a desfacut sticla de afinata. Atunci am regretat ca nu am adunat si eu.
S-a lasat si noaptea. Era un cer atat de senin, cu toate ca toata ziua a fost innorat. Linistea dinaintea furtunii. Linistea ne-a impresurat, racoarea ne-a imbratisat, stelele straluceau, greierii cantau, bla, bla, bla... totusi, ar fi fost de preferat atunci o prezenta feminina. Un trup cald, pe care sa-l strangi in brate. Niste bucle moi, in care sa iti infunzi nasul, sa scapi de aerul rece care iti zgaria gatul... cateva soapte. Si multe vise si sperante.
In acea seara instelata m-am intins pe iarba, contempland linistea din jur, care nu era deranjata decat de susurul lin al paraului Saratii care trece prin vale si de cainii de la stana de pe vale. Dar eu ma obisnuisem deja cu vajaitul apei, asa ca mi se parea o liniste desavarsita. Si m-am cufundat in ascultarea linistii, fara sa astept ceva si in acelasi timp parca tot asteptand. Totul era super, totul in jur avea o frumusete coplesitoare si un sentiment de liniste si siguranta a pus stapanire pe mine. O pace divina mi-a cuprins sufletul. Ma simteam bine. Dar, totusi, simteam ca imi lipseste ceva, pentru a putea spune ca sunt fericit. Ne-am dus la culcare.


A patra zi (25 iulie 2002)

De dimineata, crestele erau eliberate de nori, toti turistii au plecat spre Negoiu, numai noi am ramas, ca aveam un accidentat. Alin avea probleme cu tendonul (o saptamana a schiopatat si cand am ajuns in Craiova). Eram cam inciudati. Am pornit totusi spre cascada Serbota (80 m), eu, fratele meu si Alin. Cascada superba.


Cand eram in drum spre cascada a inceput sa ploua. Si a plouat toata ziua, toata noaptea si a doua zi. Alin a uitat sa-si ia ceva de ploaie si nici nu putea sa se grabeasca, ca il durea tendonul. Abia mergea. I-am lasat pelerina mea, si eu am alergat inainte. De la cascada pana la cabana am facut 10 minute. Am ajuns sus lesinat de oboseala si ud fleasca. M-am dus la cort, m-am schimbat. Peste Daniel intra apa in cort. Am acoperit repede cortul lor cu o folie de celofan si am zburat la cabana. Acolo am comandat ceai cu rom, sa ma incalzesc. Nu au avut ei la cabana vin fiert, dar au avut in schimb altceva, care a compensat cat de cat lipsa vinului. Au avut casete cu Phoenix si Iris. Am petrecut mult timp in sala de mese a cabanei, pentru ca afara ploua. Dezavantajul vremii foarte umede era ca orice haina care se uda, nu mai era chip sa se usuce.


Noroc ca nu am plecat spre Negoiu, gandeam noi si ii cam compatimeam pe cei ce o luasera nainte.
Doar cateva clipe, spre seara, ploaia s-a mai domolit si atmosfera s-a mai aerisit putin.


Apoi ploaia nu ne-a mai slabit o clipa. Bine ca nu au fost si traznete, ca ar fi bagat spaima in noi.
Noaptea am petrecut-o in cort, dormind leganati de ritmul sacadat al ploii.


A cincia zi (26 iulie 2002)

Dupa ce a plouat timp de o zi si o noapte, ne-am dat seama ca nu mai avem cum sa pornim la drum prea curand si am hotarat sa coboram. Pentru prima data de cand incepusem sa merg pe munte, natura ma invinsese. De fapt, asa imi placea mie sa cred pe atunci. Adevarul este ca nu eram inca pregatit si aveam si o lipsa acuta de echipament. Dar invatam.
Toata cabana era cuprinsa de ceata si ploua de rupea. Se anuntau ploi pe urmatoarea saptamana, insemnate cantitativ. Si stiu ca nu s-au inselat. Prea ploioasa a fost acea vara, mai ales la munte! Asa ca am lasat pe alta data.
Am coborat o ora prin padure si 22 km de drum forestier, pe o ploaie de-a dreptul torentiala. Aveam vreo 2 litri de apa in incaltari. Mergeam fara sa mai tinem cont de balti, de namol sau alte lucruri d’astea. Ce rost ar mai fi avut? M-am intins de vreo doua ori cat eram de lung si m-am facut ca porcul pe pelerina. Dar in 5 minute, ploaia a curatat-o luna.
De la mina de marmura am gasit un camion, care pentru 40000 lei de persoana ne-a dus pana in gara din Porumbacu. Bagajele nu aveau loc in cabina, asa ca le-am lasat in remorca, acoperite cu pelerinele. Da’ tot s-au udat. Si ne-a luat 40.000 de persoana! Jaf la drumul mare.
Am ajuns si in gara (in care, la plecare, am uitat izoprenul...si nici nu era al meu). Si s-a oprit si ploaia.
Dar, oricum, muntii nu ofereau nici o perspectiva. Nici nu se vedeau. Daca ai fi spus cuiva care nu stie ca la vreo 10 km departare incep muntii, nu te-ar fi crezut.
Cand m-am descaltat in gara, vreo 2 litri de apa am scos din incaltari. La picioare uzi am stat pana s-au uscat. Am bagat doar niste pungi. Dar nu am vrut sa ajungem asa de distrusi in Craiova (aiurea – nu aveam trenuri pana in Craiova). Asa ca am hotarat sa facem un popas in Caciulata. Chiar de-am fi vrut, nu am mai fi ajuns in Craiova pana a doua zi dimineata, pentru ca nu mai erau legaturi. Am mers cu un personal pe care l-am asteptat doua ore pana in Podu Olt, de acolo pe jos pana in Turnu Rosu de unde am luat un tren, mai bine zis tramvai. Tren de epoca. I se spunea „motor” sau „cursa”. Avea scaune de plastic, ca la autobuze, bare de sustinere, iar cand pleca auzeam cum schimba viteza ca la autobuz. Avea doar 2 vagoane, care puteau fi conduse de la orice capat. Cel mai original tren pe care l-am vazut, mergea pana in Valcea.
Am coborat in Caciulata, ne-am intins corturile in campingul de la capatul podului de peste Olt, ne-am imprastiat toate hainele sa se usuce (o batrana ne-a intrebat de cat timp suntem plecati de acasa si de unde venim) si cand am vazut ca berea era doar 10000, am luat o naveta. Ne-am mai revenit.
Seara, eu am incercat ceva exercitii de bagat mintile in cap. Am vagi banuieli ca nu am reusit.




A sasea zi (27 iulie 2002)

Ultima zi, sambata, am plecat spre casa, pentru ca se pusese iar ploaia.
Cand am trecut podul spre Halta pausa, am rugat un trecator sa ne faca o poza de grup:


Cand am ajuns acasa, Alin a zis ca o sa mearga sigur si la anul. Si vom incepe tot de la Suru, pentru ca din cauza cetii nu prea am vazut mare lucru. (Si asa am si facut, numai ca nici de acea data nu aveam sa vedem ceva! Dar aceasta e alta poveste.) Si asta a fost mareata noastra ascensiune in Fagaras. Inca nu-mi implinisem dorinta, aceea de a ajunge pe Moldoveanu (abia in iulie 2007 am reusit, suferind insa din cauza vremii mai cumplit ca atunci, desi vara lui 2007 a fost cea mai fierbinte vara din ultimul secol... asa mi-e mie norocul!).
Despre prima incursiune in Fagaras, nu mai are rost sa spun ca a fost superba. E vorba despre Fagaras! Am regretat un singur lucru. Ca nu prea am facut poze. Faceam economie, ca trebuia sa stam vreo 10 zile, dupa planurile noastre si pana pe Moldoveanu erau multe de pozat, iar pe atunci aveam aparat cu film foto, nu cu carduri de memorie. Totusi, m-am ales cu vreo 25 de poze tare simpatice, care stau frmos in albume foto, nu pe hard disckuri. Am scanat doar cateva din ele.

Ma laudam pe atunci ca aveam deja 400 de poze facute in munti. Da’ de cand cu digitalele, m-am ales deja cu peste 50 GB. de poze. Cu siguranta deja nu mai am timp sa le vad pe toate. Si apar mereu altele si altele.
Si ma intreb: cand imi voi tinecopii si, poate, nepoteii pe genunchi si le voi povesti pe unde am umblat si ce am vazut sau ce mi s-a ntamplat pe acolo, le voi arata imagini electronice, sau fotografii ingalbenite de vreme, care au inaintat prin viata odata cu mine, asezate cu grija in albume?
E atat de trist sa stii ca au aparut si rame foto digitale! In curand vom avea poate si tablouri digitale si astfel vom putea tine pe pereti cele mai celebre picturi, la un pret cat o plasma... poate si mai ieftin. Si poate ca in curand vom avea autoportrete cu chipurile noastre patratzoase, sau triunghiulare, sau mai stiu eu cum si in ce hal stalcite, caci pozele clasice nu vor mai fi la moda. Imi amintesc ca zilele trecute, un prieten imi zicea ca oamenii tind spre simplitate. Ma intreb, oare in ce lume traieste el?! O rama foto digitala in locul unui album, inseamna simplitate?!
Muntele va ramane, insa, vesnic la fel.
Sper.