La inceput de... amintiri

Daca undeva s-a hotarat a ma naste aproape de Munti sau a fost doar o decizie intamplatoare a spiritului meu, eu n-am putut sa stiu. N-am inteles multi ani de ce primele incursiuni in satul bunicilor mei din Podisul Mehedinti, in care n-am vazut muntii decat de departe (uneori atat de departe!) au sapat crevase atat de adanci in ganduri si suflet si daca vreodata voi reusi a intelege...
N-am stiut ca atingerea pietrelor golase sau acoperite de smocuri de iarba – in scurtele incursiuni prin jurul satului bunicilor mei, in clipe amestecate cu prea multi oameni si casetofoane sau doar in minute furate pe un ecran de televizor sau vederi imperfecte de la munte - vor fi doar inceputul unei devastatoare iubiri. Atunci nu am stiut... Atatia ani in care dorul de a ajunge sus pe alte cai, langă poteci umblate de capre negre si langa flori de colt sau adieri de campanulle au facut ca dragostea de munte sa cresca din ce in ce, insidios si devastator. Si intr-o zi am urcat pe munte... Era in vara anului 2000. Si de atunci am tot revenit: in miez de vara - cand sus pe creste pielea este atinsa de un vanticel incarcat de miresme; toamna - cand tot muntele este bolnav de atatea culori; primavara - cand printre petice de zapada drumul se umple de ghiocei si branduse, si iarna - cand crestele muntilor si branele lasa cu greu piatra sa se ghiceasca din atata zapada.
Am vazut rasarite pe stanca florile de colt, simtind acut ca ele apartin unei alte dimensiuni. Nu neaparat fragile, dar petalele lor catifelate si ascunderea timida sub culori parca imateriale m-au facut si pe mine sa cred ca printre florile pajistilor alpine ele sunt stapane absolute... si nu prin numarul scazut, ci prin senzatia de atemporalitate pe care o creeaza, ca si cum ar sti ca Muntele e vesnic si va reprezenta mereu o cale spre nemurire. De-atatea ori mi-am odihnit ochii pe clopoteii aceia minusculi, agatati in crapaturi, acolo unde vantul urca din vai adanci si mainile gasesc cu greu crapaturi in care sa se sprijine... M-am oprit si eu langa izvoare cu susur ingemanat cu iarba umeda, sau langa mici paraie ce se transforma ca-ntr-o poveste in uriasi rascolitori de stanci sau doar in cioplitori de chei si pesteri. Si acolo, in adancuri, am stins lumina lampii si am ascultat cat de cotropitoare poate fi tacerea strabatuta de susur de apa si cum intunericul este marcat cumva de atatea curgeri de apa. Si mi-am lipit atunci palmele de peretii muntelui sa simt ca inca apartin acestui Pamant... Si ce senzatii stranii si ce nevoie de lumina avem ca sa existam intregi!
De-atatea ori m-am intors si eu inainte sa ajung in locul propus, de prea multa zapada, de prea multa grindina, furtuna, ceata, oboseala sau numai de prea putin timp... Dar niciodata n-am putut sa ma supar ca saptamani de renuntari nu-si mai aveau rostul, pentru ca au existat alte zile in care toate simturile au adunat culori, miresme si atingeri de piatra vie...
Şi acum, dupa atatia ani (7 in care am stat peste 200 de zile in mijlocul muntilor) ii simt la fel. Simt in palme colturile din vaile umplute cu jnepeni, de pe branele sapate sub creasta sau de sus, de pe varfuri. Uneori, stand chiar in patul meu de acasa, nici nu trebuie sa cobor pleoapele ca sa simt atingerea ierbii marunte si cum aerul vibreaza altfel. Simt miresmele si aud vantul infasurand muntele (la fel cum uneori in scoici se aude marea...) Si chiar daca acest lucru nu va fi niciodata dovedit, eu stiu ca MUNTII vor fi punctul meu de inceput si de sfarsit, vor fi puterea mea de a merge mai departe si locul in care sufletul meu isi gaseste popas...

Fie ca si voi sa aveti mereu un loc al vostru in care sa va impliniti dorurile...