A doua oara in Fagaras (iulie 2004)

In fata amintirilor suntem egali cu zeii. Nici ei nu le mai pot schimba. Ceea ce s-a intamplat nu mai sta in puterea lor si nici a destinului. Dar eu fac parte dintre cei ce simt nevoia sa revina asupra unor lucruri din viata lor, chiar daca nu mai pot schimba nimic. Singurele paradisuri reale sunt cele pe care le-am cutreierat, unde am iubit si am fost recunoscator. La acest lucru ma gandesc in fiecare dimineata cand lumina soarelui curge in sufletul meu.
Acesta e tot un jurnal din categoria amintirilor, scris in septembrie 2007, despre a doua intalnire cu Fagarasul, care a avut loc in iulie 2004. In prezent am facut doar cateva mici corecturi textului din 2007 si, bineinteles, am adaugat pozele. Acestea sunt lipsite de orice pretentie fotografica, fiind din categoria celor de tip "iola"... stiti voi: io la munte, io la Suru, io in Fagaras, io la cabana, io la cascada, etc. Pe vremea aceea faceam 5 - 6 poze intr-o zi de plimbare pe munte, cu un aparat foto Zenit, mai batran ca mine, iar ulterior le-am scanat. Si in acea vreme, aveam grija ca in majoritatea pozelor sa apara persoanele care participau la acea iesire pe munte.
Unii ar zice ca m-am schimbat intre timp, in ceea ce priveste atitudinea si comportamentul. Eu zic ca in esenta sunt acelasi, insa am evoluat in cunoastere

-12 aprilie 2010-

_________________________________________________________________

A doua oara in Fagaras (iulie 2004)

"In timp ce Ecleziastul spune ca aceasta lume e o vale a plangerii, eu nu-mi doresc decat sa ratacesc prin ea si gasesc, vara mai ales, destule motive sa-i plang pe cei plecati in paradis." Octavian Paler

Am fost 6 persoane: eu, fratele meu, apoi Alin, Costi, Alex si prietena sa Cristina.


Prima zi (miercuri 14 iulie):

Am ajuns pe la 11:45 in gara Podu Olt, de acolo am mers cei 2-3 km pana in Sebesul de sus, pe jos. La intrare in sat, sub un nuc, am intampinat o rafala scurta de ploaie si grindina. Vremea nu se anunta deloc incantatoare, nici de data asta.

Cand am trecut prin sat, de unde ne-am aprovizionat cu apa de la o localnica, a inceput sa ploua. Si a plouat vreo 3 ore. Am urcat pe Valea Moasei pana la Suru, pe traseul marcat cu punct rosu.

Avand in vedere ca in urma cu 2 ani cand urcasem pe marcaj cruce rosie, pe piciorul Moasei, ni s-a parut prea plictisitor acel drum numai prin padure, am zis sa incercam si altceva. In necunostinta de cauza, am ales acest nefericit traseu, pe o vreme deloc incantatoare. Tot in necunostinta de cauza, femeia din sat de la care am luat apa ne-a zis ca pe ultima portiune, pe poteca, de la capatul drumului forestier, mai avem o juma’ de ora pana la refugiu. Nu corespundea cu ce stiam eu, dar...
Pe drum am stat mai mult de o jumatate de ora sub niste copaci pana a trecut o rafala de ploaie apoi, in pauza de o ora cat a iesit si soarele, am tras maraton si am ajuns la capatul drumului forestier, un drum lin de cativa km zdraveni, ce dezvaluie privelisti absolut incantatoare.

Motivul pentru care trei coechipieri au ocolit, urcand panta din stanga, l-a reprezentat bivolul din partea dreapta a drumului, care le arunca priviri nu tocmai prietenoase. Ceilalti insa, pasteau linistiti.

La capatul acestui drum am fost nevoiti sa trecem desculti prin apa paraului Moasa, moment de grea incercare pentru picioarele noastre, care aproape ca au paralizat.

De aici s-a terminat drumul, a urmat poteca spre refugiu. Pe harta, drumul forestier, ca lungime, reprezinta doua treimi din traseu si il facusem intr-o ora. Ultima portiune, poteca, reprezenta doar o treime. Faza e ca drumul forestier nu urca in altitudine decat vreo 200 m, restul urma sa fie urcat pe poteca ce reprezenta ultima portiune a drumului.

Pornind pe aceasta carare, am mai trecut o data apa, in aceleasi conditii, apoi la drum. Ploaia a inceput iar si ne-a insotit pana la Suru. Traseul este impresionant, dar greu, lung si nu prea moralizator pe ploaie. Nu recomand acest traseu celor ce ajung prima data la munte.
Ploua cu galeata, eram transpirati si udati de ploaie, incat nu mai era nimic uscat pe noi, nici macar un loc de o palma, plus ca afara nu erau mai mult de 10 grade. Cum ne opream putin, inghetam. Paraul Moasei curgea vijelios pe langa noi intr-un spectacol inegalabil, iar undeva sus, foarte sus, pe creste, se vedea, printre nori si crengile copacilor, o cascada imensa si salbatica, greu, foarte greu accesibila, daca nu chiar imposibil. De vreo doua ore tot ziceam ca mai avem 15 minute. Am facut pe acel traseu, doar pe poteca, vreo 3 ore jumate, insa ploaia ne-a scazut rau de tot moralul.
Am obosit cum nu mi se mai intamplase pana atunci. Panta era foarte inclinata, solul umed, namolos in multe locuri, ploaia curgea mereu de sus, tineam geci sau pelerine pe noi, insa asudam si mai rau asa si senzatia de disconfort era mult sporita. Simteam ca ma sufoc. Daca ma descopeream, era si mai rau, stropii de ploaie imi trimiteau fiori reci si insuportabili prin trup. Si urcusul tot continua. Ni se parea ca vedem o poienita – acolo trebuie sa fie! – dar nu era decat o iluzie, o denivelare a terenului. Priveam in fata printre copaci, prin acea imensa pustietate si vedeam o bezna inspaimantatoare, copaci si umbre si ceata, care creau senzatii sumbre. Si rucsacul greu in spate. Incercam sa ma grabesc cat pot de repede, trageam pana la epuizare si tot ca un melc inaintam. Si namol si apa si ceata si umezeala chiar si sub piele, chiar si in ganduri.
Dorind sa scap cat mai repede de acest chin si sa fiu primul care da vestea imbucuratoare ca a ajuns, am pornit inainte. Si intr-un final am zarit o poiana. Mi-era frica sa sper, sa nu fie tot o iluzie. Dar iata-ma iesit in poiana, insa surpriza: in loc de refugiu, acolo era o stana netrecuta pe harta mea. Am asteptat urmatorul coechipier sa-l iau cu mine sa mergem spre stana, sa vedem incotro merge traseul si sa am cu cine ma apara de eventualii caini. El a carat un lemn pana acolo, de jos din sat, pe post de „bat telescopic”, dar acolo l-a lasat jos si a venit cu mainile goale. Am facut doar 5 metri si ne-a reperat un balaur. A dat alarma si in doua secunde, 5 caini cat toate zilele au pornit hotarati spre noi. Doar l-am auzit pe cel de langa mine: „mama, vin!” si a rupt-o la fuga. Speriat, am strigat la el sa ramana cu mine, sa fim doi. S-a oprit la strigatele mele, a luat niste pietre si a venit langa mine. Eu am fluierat la ei si s-au oprit la vreo 3 metri, apoi a venit ciobanul si i-a indepartat. Inca doi din grup aparusera si ei (fratele meu si Alin), dar erau prea „franti de oboseala” sa mai poate reactiona. Eram fleasca de la apa ploii, dar tot am simtit valul de transpiratie. Ciobanul ne compatimea ca am ales asa un traseu pe o asa vreme. „Ce e cu voi, ma, pe vremea asta, sus pe munte?” Ne-a explicat pe unde merge drumul mai sus si ne-a zis ca mai avem pana la refugiu vreo 10 minute. Sa-l credem?!
Singura fata din grup (Cristina, prietena lui Alex, care era si el cu noi) a cedat fizic, asa ca, atunci cand am ajuns la refugiu (in aproximativ 10 minute), m-am intors si i-am luat si ei rucsacul, pe o portiune scurta. La refugiu am fost intampinati cu ceai cald. Ni s-a spus ca suntem nebuni sa venim pe acel traseu, ca pe acolo mai vin doar unii straini si cei care nu stiu cum e drumul. Ni s-a povestit ca in urma cu vreo doua zile, tot asa, pe o ploaie torentiala, urcau de jos, pe piciorul Moasei o familie, barbat, femeie si copil, hotarati sa mearga pana in Piatra Craiului; pregateau aceasta excursie de prin februarie. A ajuns mai intai baiatul sus si a spus ca in spate mai sunt doua persoane in urma care au nevoie de ajutor. A pornit cel de la refugiu dupa ei si cand a gasit-o pe femeie, aceasta a cedat psihic, s-a asezat jos, pe o stanca si a inceput sa planga. A incurajat-o si a ajutat-o pana sus si, a doua zi, s-a incheiat tura lor pana in piatra Craiului, cu intoarcerea acasa.
Seara s-a lasat umeda si rece. Totul era invaluit in nori si continua sa ploua marunt. Alesesem din nou ascensiunea spre creste pe la Refugiul Suru, pentru a ne putea bucura de peisajul alpin din zona, pe care ultima data nu am putut sa-l admiram datorita vremii. Acum.... acum puteam sa vedem pana la 30 de metri in jur.
M-am spalat in apa rece de la robinetul de langa fosta cabana si, dupa ce m-am imbracat, parea ceva mai cald ca inainte. Am dormit bustean in acea noapte, paziti bine de miile de soricei din refugiu si in acompaniamentul de sforaituri a patru cehi si a doi dintre coechipierii mei.


A doua zi (joi 15 iulie)

Ploua in continuare, era ceata si nori pe creasta pana la nivelul refugiului si cum si cu doi ani in urma tot pe o astfel de vreme am urcat, fara sa vedem nimic pe creasta, acum am renuntat si, luandu-ne dupa prognoza meteo ce anunta indreptare de vreme, am mai pierdut (in cel mai placut mod) o zi la refugiu, fara sa pornim pe creasta.

Cel de la refugiu a plecat jos, in Sibiu, sa-si refaca proviziile si ne-a lasat pe noi sa avem grija de refugiu. In cazul in care va urca cineva, ne-a rugat sa le facem ceai cald. Noi am zis ca nu urca nimeni pe vremea asta, dar el ne-a asigurat ca in fiecare zi, pe orice vreme, in tara asta se gasesc nebuni care urca la Suru. In camera lui am dormit patru persoane, printre care si eu si am avut grija sa fac caldura sa dormim aproape in pielea goala. Intre timp au mai venit 4 cehi, foarte prost echipati, iar noaptea, pe la 22, un grup de 4 romani despre care fusesem anuntati prin telefon ca vor veni (acestia cunoscatori in ale muntelui si bine echipati – erau tot din Sibiu, intentionau ca a doua zi sa ajunga pana la Caltun ).
O intamplare amuzanta spre finele acestei zile: iesisem afara din camera incalzita, sa ma mai racoresc putin si m-am intalnit acolo cu doi dintre cei veniti din Sibiu. Unul din ei tremura ca varga si se vaicarea ca e frig rau. In acel moment, Alex a iesit din camera incalzita doar in izmene, la bustul gol, si, intinzandu-se, a exclamat: „Ba da ce cald e!”


A treia zi (vineri 16 iulie)

Ne-am trezit devreme si in jur de ora 8 am pornit. Am urcat pana pe creasta, in saua Suru, pe o burnita marunta, iar sus in creasta am intrat iar in nori. Abia dupa ce am coborat de pe Budislavu a aparut pentru o clipa o mica spartura in nori, sa vedem si noi imprejurimile, dar numai spre valea din sud. Pe traseu, urme de zapada proaspata si aici s-a simtit nevoia unor manusi, care insa ne lipseau din bagaj. Cand am coborat la lacul Avrig, norii s-au mai dispersat, am putut admira si peisajele.

Am mancat si am pornit mai departe, spre refugiul Scara, spre norocul nostru pe vizibilitate buna, caci traseul pana in saua Garbova a dat catorva din grup mici emotii, datorita accidentarii lui si a lipsei cablurilor ajutatoare, care erau rupte. De fapt nu erau necesare acele cabluri, traseul nefiind chiar atat de periculos. Insa aparitia acestor cabluri rupte, a avut un efect nu tocmai benefic asupra unora.

Aceste cabluri de sustinere erau in mintea lor asociate cu ideea de traseu periculos si lipsa sau starea proasta a acestora le dadea un mare sentiment de groaza si nesiguranta, desi nici o clipa nu a parut folositoare prezenta acestor cabluri. Am intalnit cazuri de persoane, care, citind descrieri ale traseului pe care urmau sa-l faca, acolo unde stiau ca sunt niste pasaje grele, se ingrozeau chiar inaine de a ajunge acolo si se blocau la ele, desi toti ceilalti traceau fara nici o problema, fara nici o emotie. In schimb, daca reuseai sa ii tii de vorba si nu ii avertizai ca acela era pasajul descris a fi dificil, il treceau fara nici o emotie. Nu de putine ori, oameni care confundau pasajele descrise in descrieri, treceau cu usurinta pe unde era „pasajul cheie” si se blocau in alte locuri, mult mai usoare, pe care dintr-o confuzie le considerau pasajele cheie. Iar acest fenomen nu se intalneste numai la incepatori.

Am ajuns si la refugiul Scara, trecanad peste varful Scara, de unde vremea ne-a lasat sa mai furam pe retina cate un peisaj, doua. Coborand de pe Scara ne-am intalnit cu un cioban care ne spune ca in ultimele doua nopti a nins. La refugiu, patru slovaci tremurau de zor. Ne-au povestit ca noaptea precedenta zapada crescuse cam de o palma, pe acolo... Asa ca am parasit creasta si am coborat spre cabana Negoiu, o coborare putin mai dificila, pentru muschi si picioare, dupa un asa traseu si cu un asa rucsac in spate, dar care ne conducea spre locuri mai placute, mai adapostite de intemperii. Cand a trebuit sa trec peste apa Serbotei, am alunecat pe o stanca si, in cadere, m-am lovit la tibie (plaga deschisa si negrituri). Am pansat locul, la cabana am dat cu o alifie de la salvamontistul de acolo si zilele urmatoare, spre norocul meu, nu m-a jenat la mers. Insa in Craiova, cand am ajuns, abia mai calcam in picior.
Cand am ajuns la cabana, dupa vreo noua ore de mers, am intins corturile, am admirat zapada proaspata, printre nori, de pe varful Negoiu, iar salvamontistul ne povestea ca tocmai e o interventie pe Albota (traseu nemarcat, acesibil doar alpinistilor), unde a cazut o tanara (s-a vorbit destul despre acel accident, la acea vreme).
M-am spalat la cabana, la chiuvete, ca nu aveam chef sa platesc pentru un dus, insa a fost cam rece apa. Corturile erau deja intinse asa ca, putin dupa cucerirea medilui inconjurator de catre armatele intunericului, ne-am cuibarit in sacii de dormit.


A patra zi (sambata 17 iulie)

Unul din coechipieri facuse intindere de tendon in zona genunchiului si nu mai putea merge, eu m-am trezit deprimat de vreme (ceata si nori pana la nivelul cabanei), asa ca am hotarat sa amanam plecarea spre Caltun, pe a doua zi, sa mai stam o zi aici in speranta ca poate maine vom prinde o vreme buna pe creasta. Alex si Cristina au urcat totusi pe Negoiu, fara bagaje. Eu am facut o plimbarea prin valea si caldarea Saratii,

Apoi am fost si pana la cascada Serbota.

Cand au venit cei doi de pe varf, erau ingroziti, inspaimantati de traseu („e crunt ma, crunt!”), ferm convinsi ca nu se poate face cu rucsacuri in spate. Le-am spus sa se calmeze, ca se poate, nu suntem singurii care urcam, ei nu, ca au fost acolo, au vazut cum e. Mi-am dat seama ca domnisoara mai degraba se intorcea acasa decat sa incerce o urcare pe acolo cu ruccsacul, ca i se parea prea greu asa ca, initial, am hotarat ca ea si prietenul ei sa ajunga la Caltun prin Strunga Ciobanului iar noi, restul, pe Negoiu si Strunga Dracului. Era deprimanta si durerea celuilalt coechipier la picior, desi el se incapatana sa mearga, nu aveam garantia ca fata va face fata la un nou efort, eram deja de 4 zile pe munte, asa ca am hotarat sa nu ne mai continuam drumul pana la Podragu cum ne era planul (ar mai fi trebuit sa mai stam inca vreo 3-4 zile pe munte, in ritmul in care mergeam, fara sa mai punem la calcul eventualele intarzieri datorate vremii sau eventualei epuizari a vreunuia dintre noi), ci sa facem a doua zi un traseu circular, fara bagaje, urcand pe Negoiu, coborand prin Strunga Dracului, pana la Caltun, si de acolo inapoi pe Strunga Ciobanului (acum regret ca n-am facut traseul invers, Strunga Dracului fiind mult mai interesanta si mai usor de abordat, la urcare).

Leaganele de la cabana Negoiu reprezinta un mod foarte placut de a petrece ziua spre inserare. (Atat de placut e acolo, incat, ulterior, a meritat "evadarea" dus-intors in timp record de la cabana Barcaciu, unde eram cazati, pana la cabana Negoiu, si asta dupa ce facusem deja un traseu pe creasta muntilor de aproximativ 7 ore, traseu care pe unii dintre participanti ii daduse gata, numai pentru a petrece 10 minute in aceste leagane - se intampla in toamna lui 2009).

Pe seara am avut o vreme superba si o vizita placuta.

Si cu ocazia acestei vizite, am realizat si poza de grup.

M-am ras, ca era nevoie, tot la chiuvete la cabana si m-am spalat iar, de data asta insa inghetand bine, ca ma dusesem tremurand sa ma spal.

A cincia zi (Duminica 18 iulie)

Am facut asa cum planuisem seara. Am mancat o omleta si am baut un ceai la cabana, ca eram satui de conserve de pate si snitele (noroc cu cateva conserve de fasole cu carnati, pe care le incalzisem seara la cabana), am cumparat cate un pachet de biscuiti si vreo 5 bucati de ciocolata de casa, am pus o bucata de paine, un borcan de zacusca, o cutie de pate in rucsac, un material de ploaie, ne-am legat cate un pulovar in jurul braului si, inarmati cu aparatul foto si mult curaj, neavanad nici macar cel mai elementar echipament pentru asemenea ture, am pornit la drum.
Ah, frumosi mai sunt primii ani, primele amintiri din tot ceea ce facem. Crestem, ne maturizam, ne perfectionam si ceea ce continuam sa ne amintim cu placere si cu zambetul pe buze sunt tot primii pasi, impreuna cu emotiile pe care le aveam atunci.
Cu noi a pornit si Alex care, cu o zi in urma, urcase pe Negoiu, insa el a pornit fara apa la el, fara nimic, zicand ca vrea sa faca o „tura de anduranta”, a urcat prin Strunga Ciobanului, apoi pe Strunga Dracului pana pe Negoiu si de acolo pe Custura Saratii pana pe Serbota si a coborat pe piciorul Serbotei, la corturi. Imbracamintea lui era geniala: avea o pereche de izmene rupte, patate, de cand era copil, cu elasticul rupt, a tras peste ele o pereche de blugi, a tras izmenele peste blugi, a strans blugii cu o curea, astfel incat sa-i tina si izmenele, avea o camasa de bumbac (nu am idee ce mai avea pe sub ea), peste care a tras o suba groasa si grea, de oaie. Si asa a pornit la drum. Cristina (prietena lui) a ramas la corturi, sa se bronzeze, dar nu a prea avut parte de soare. Noi am urcat cu greu pana la Acul Cleopatrei, insa de acolo totul s-a usurat, pentru ca, in lipsa bagajelor, ne puteam folosi si de maini in urcusul pe acele stanci, care ii ingrozisera pe cei de ieri.
In saua Cleopatrei am avut si priveliste frumoasa (Suru, ca de obicei, in nori), iar pe Negoiu, un peisaj superb, insa care ne-a fost deschis privirilor doar 10 minute. Am prins o fotografie spre Moldoveanu, cu zona Balea in nori, insa claritatea lasa de dorit, pentru ca era totusi ceata subtire in jur.

Se vedea si Caltunul si Vidraru si Cozia, precum si creasta Fagarasului, spre vest.

Dupa 10 minute a venit si ceata pe varf si nu a mai plecat, pana seara. Am stat vreo 40 de minute pe varf, era placut si nu ne grabea nimeni (din nou expresia asta, tare simpatica – vezi „Prima intalnire cu Fagarasul”), in speranta ca se va mai retrage ceata (nu pentru ca eram obositi), am mancat ceva, am rontait biscuiti, ne-am intalnit si cu celalalt din grup, care venea dinspre strunga Dracului, am ras de spaima lui din ziua precedenta de acest traseu si de faptul ca ne-a averizat ca si pe Strunga Dracului „e crunt!”. A baut ceva apa si a pornit val vartej mai departe.
In tot acest timp petrecut pe varf, Costi a scris cu un pix pe un tricou galben, de bucurie ca se afla acolo, numele varfului si altitudinea si s-a pozat imbracat in acel tricou, plin de incantare. Din acea tura, nu mai stiu nimic de el.

Am pornit si noi intr-un final. Inca se mai vedeau pete de zapada proaspata prin jur. La intrare in strunga Dracului, un morman mare de zapada din iarna, ingreuna accesul, insa asta doar la inceput, pe o portiune de vreo 2 metri, apoi zapada nu mai era, stanca nu era uda si, cu ajutorul cablurilor, am coborat cu bine si lejer pana jos.

Superba aceasta strunga, nu merita ocolita cu nici un chip. Privita de departe, pare inaccesibila turistului obisnuit. Avantajul nostru a fost ca n-am vazut-o de departe, inainte sa ne avantam pe acolo.

Apoi am mers pana la lacul Caltun. L-am admirat de sus, nu am mai coborat pana la nivelul apei.

Am urmarit doua capre negre care se zbenguiau prin imprejurimi, apoi am pornit spre strunga Ciobanului, printr-un amalgam de stanci, apa, zapada si gheturi.

Din toate zonele din muntii nostri pe unde am umblat, cel mai mult m-a fascinat zona Laitel – Lespezi – Caltun – Negoiu, cu cele doua strungi, cu vaile ce par neumblate de pe partea N-V a varfului Negoiu. Salbaticia si grandoarea acestor locuri m-au lasat fara cuvinte. Un spectacol fascinant, natural 100%. Cine nu intelege de ce fug spre munte de cate ori am ocazia, ar trebui sa stea cateva clipe in acele locuri. Si apoi sa constientizeze ca el, prin propriile lui puteri, indurand, infruntand si bucurandu-se in acelasi timp de natura si de vitregiile ei, a ajuns acolo. Cateva clipe de liniste si pace, intr-un peisaj divin, originar, departe de salbaticia marilor orase...
Am ajuns si la Strunga Ciobanului. Aceasta este o strunga dubla (urci si cobori pe ea). La urcare grohotisul ne facea picioarele nesigure. O stanca desprinsa din zid a prins cateva cabluri si a cerut ceva efort ca sa fie trecuta. Personal, mie mi s-a parut mai incomod de trecut aceasta strunga daca ai in spate rucsacuri mari, voluminosi si grei, decat cea a Dracului. De partea cealalta a Strungii, am dat de o turma de capre negre. Cu o zi in urma, pe versantii Tunsului, am admirat o ursoaica cu cei 2 pui ai ei. Noroc ca era pe versantul celalalt. Pe aici, zapada mare, ramasa din iarna, asa cum a fost si pe partea vestica a varfului Negoiu. Acolo era zapada in cantitati industriale.
Ne-am reintalnit cu traseul pe care urcasem pana pe Negoiu si l-am urmat in sens invers, pana la corturi. Alex ajunsese deja. Am mai mancat pe la cabana si de la noi si de la ei, am baut un ceai cald, asta dupa ce am admirat superbul apus si ne-am facut planul de plecare, pentru a doua zi. Cum trenul era pe la ora 13 si, pe langa o ora prin padure, aveam de facut inca 22 km drum foerstier, cu o fata si doi oameni putin faultati, eu si cel cu intinderea de tendon, am hotarat sa ne trezim devreme. N-am mai avut nici o tragere de inima sa ma spal. M-am dus direct la culcare.


A sasea zi, (luni 19 iulie)

Ne-am trezit cam pe la 6, am stans corturile, am facut bagajele, ne-am recuperat buletinul de la cabana, am mai luat ceva biscuiti si ciocolatele, paine, desi nu mai aveam, nu ne-au dat, pentru ca noi coboram in sat de unde puteam sa cumparam, ei o pastrau pentru cei ce veneau din creasta si plecau mai departe. Am pornit la drum la ora 8, am mers 55 de minute prin padure si apoi pe drum forestier am alergat aproape. Era si un soare arzator, desi era inca dimineata. Insa, din Porumbacu de sus, trei din noi si cinci rucsacuri au gasit o ocazie, eram si eu printre ei si am fost dusi pana jos, la drumul national. Acolo am baut o bere, ieftina, am mai mancat un pate, am pornit apoi spre gara, doi cu cate un rucsac in spate si tinand pe al 3-lea fiecare de cate o bretea, iar fata cu 2, unul in fata, unul in spate, ambele cele mai usoare. In drum spre gara ne-am oprit sa cumparam paine si am fost ajunsi de ceilalti 3. Am ajuns in gara, m-am spalat si eu ca omul la fantana, m-am pregatit „de oras” am luat personalul pana in gara Podu Olt si acolo aveam de asteptat, pe o caldura ucigatoare, trenul pana in Craiova.
Spalandu-ma pe picioare la robinetul din gara, am observat o negritura urata in jurul calcaiului, dar cum eu ma lovisem mai sus, la tibie, nu-mi inchipuiam cum de innegrise si acolo. In Craiova am aflat: scurgeri interioare de sange si puroi, s-au strans toate in laba piciorului.
Dupa ce m-am spalat, mi-am intins izoprenul pe peron, la umbra si am simtit cum cad intr-un somn adanc, care a durat cam o ora. Am dormit acolo, descult, ca un cersetor, iar cand a fost sa vina trenul, abia m-au trezit amicii mei. Mi-au zis sa ma uit prin jur, sa vad daca nu cumva am capatat ceva maruntis.
Apoi am luat trenul si am revenit in Craiova, unde am fost obligat sa stau in pat. Asta e, neatentia se plateste, ca sa nu zic altceva.
Totul s-a sfarsit cu bine, printr-o neinsemnata interventie chirurgicala, si planul de revenire in Fagaras era facut deja pana la sfarsitul acelei veri. Din pacate, au mai trecut aproape 2 ani pana cand am revenit in primavara anului 2006, in luna aprilie, pentru 9 zile de schi, ture si catarari pe o zapada de peste 1,5 metri, in cadrul unei scoli de iarna Salvamont, initiata de Fane Tulpan. In acele 9 zile, am avut parte de aproximativ 6 avalanse live, plus urmele altor zeci de avalanse, destul de recente, precum si de coborari spectaculoase pe schiuri prin valea Doamnei... In timpul scurs pana la acea scoala salvamont, mai tot timpul mi-a fost ocupat de masivele Parang, Straja, Cozia, Buila-Vanturarita si Retezat.

Prima data in Fagaras (iulie 2002)

„In orice inceput e o vraja peste fire, ne apara si sa traim ne ajuta“ spune Hermann Hesse.

Acest jurnal este o reeditare a unui text scris spre finele anului 2002, an in care pasisem prima data in Fagaras. Acest jurnal a fost scris undeva prin luna decembrie a acelui an. Pana in acea vara, mai fusesem o data in muntii Bucegi (4 zile, in vara anului 2000 – prima data pe crestele muntilor, in blugi, pantofi sport de duzina, pulovere si un ghiozdanel in spate, dar fara telecabina si am urcat pe Jepii Mici, am atins arful. Omu, am coborat pe valea Ialomitei, am revenit in platou pe la muntele Furnica si am coborat pe Jepii Mari), in Muntii Parang in vara anului 2001 (vezi jurnalul „A treia intalnire cu Parangul”, publicat si pe carpati.org) si in primavara anului despre care povestesc in Cozia si apoi un 1 mai tot in muntii Parang. Si deja ma simteam explorator si om de munte. Dar blugii ramasesera un obiect necesar in ranita militara din spate, conservele ocupau loc de cinste, cortul era luat din piata, sacii de dormit din Metro, iar in picioare pantofi sport marca Bit si deja credeam ca sunt „cei mai buni pentru munte”. Ca sursa de lumina aveam o singura lanterna Varta si, in afara de asta, mult optimism, incredere, curiozitate, pofta de aventura si voiosie tinereasca.
Postez insa acest jurnal tocmai pentru ca stiu ca nimeni nu s-a nascut invatat, in nici un domeniu, cu atat mai putin echipat. Iar eu nu vreau sa uit primii pasi pe munte, caci, pana la un punct, cred ca sunt cei mai frumosi. Tocmai de aceea las acest jurnal in forma in care l-am scris atunci, cu ideile si parerile despre munte de atunc, din clipa in care l-am scrisi (chiar daca unele imi par chiar si mie puerile, in prezent). Singurele corecturi au fost cele referitoare la greseli de exprimare ori de ortografie. L-am mai periat putin, sa zic asa, sa fie mai placut la citire. Ceea ce am adaugat acum in plus, in jurnal, am scris cu caractere in format italic.
Iar pozele de atunci, realizate cu un aparat foto Zenit mai batran decat mine, pe film si apoi scanate, probabil vor fi deliciul acestui jurnal. Eu zambesc cu drag si melancolie de fiecare data cand le vad.
Astfel, avand in vedere faptul ca eram incepator in ale muntelui, in alegerea traseului chiar am crezut ca pe vreme rea Piatra Craiului poate fi mai usor decat Fagarasul, pentru ca, vazusem eu pe harta si prin ghiduri, distanta intre refugii era mica si se facea in cateva ore. Nu stiam nimic despre expunerea crestei Pietrei Craiului si nici prin cap nu-mi trecea ca s-ar putea sa nu gasim locuri in acele refugii. Insa masivitatea Fagarasului ma determina sa-i privesc mai cu respect.
Din aceste considerente continui sa sustin ca e mai bine sa incepi sa urci muntii cu cineva care are o oarecare experienta. Dar in nici un caz nu sustin ideea ca daca nu cunosti astfel de oameni, sa stai acasa. Daca spiritul iti este liber si aventurier, cu siguranta vei gasi solutii in orice situatie, daca nu te intinzi mai mult decat iti permite pielea.
De asemenea, desi la inceput am mers si eu pe munte in haine de oras, daca in prezent sustin echipamentul adecvat, o fac pentru ca am descoperit intre timp ca ma simt mai confortabil asa si, tot intre timp am mai aflat ca se pot ivi situatii in care ramanerea in viata sa depinda in mare masura si de echipament. Dar, iar la fel, daca nu ai echipament si nici bani, dar vrei sa urci pe munti, n-am sa-ti zic stai acasa, ci doar drum bun.
Eram student, abia daca aveam bani de bilet la personal, „echipamentul” era incropit doar dintr-o bursa, a fratelui meu. Ce pretentii as fi putut sa am? Si oricum, nu cred ca pe atunci as fi stiut ce sa cumpar. Treptat, am invatat totul singur. Caci in primii 5 ani de mers pe munte, n-am intalnit pe nimeni mai experimentat ca mine, de la care sa invat.

- 12 aprilie 2010 -

Imi las cuvantul ceului ce eram acum aproape 8 ani:

Prima data in Fagaras (iulie 2002)

Iulie 2002. Impreuna cu fratele meu si cu un prieten, Daniel, eram inca nehotarati unde sa mergem de data aceasta. Initial planul a fost Fagarasul, dar apoi a aparut varianta cu Piatra Craiului, pentru ca vemea se anunta din ce in ce mai rea, iar in Piatra Craiului distantele intre refugii si cabane sunt mai mici. Nu am fi avut chef sa ne prinda vreo furtuna si singurul adapost sa fie doar corturile.
Pana la urma am ales Fagarasul. Un vis ce incoltise mai demult in inimile noastre. Am visat mult acest munte pana sa calc pe potecile lui, pentru prima data. Mi l-am inchipuit in fel si chip, dar nici macar nu m-am apropiat cu inchipuirea de adevarata lui splendoare si maretie. Cum nu-mi suradea ideea de a merge doar trei persoane prima data pe acest munte, am insistat si l-am convins si pe Alin, un alt prieten, sa vina. Ii tot povesteam cum este pe munte, ii aratam poze si zisese ca ar vrea si el sa mearga. Si l-am convins. Il invidiam oarecum pentru curiozitatea si emotia lui. Imi aminteam de cum a fost cand am pasit eu prima data pe munte si tare imi mai era dor de acele clipe. M-am indreptat spre munte ca spre un taram legendar. Si n-am fost niciodata mai coplesit, mai fascinat, mai entuziasmat si mai speriat ca prima data cand am urcat spre 2200 m, pe Valea Jepilor, in Bucegi. Bun traseu am ales pentru inceput! Dar orice s-ar spune, nu cred ca ar fi fost un traseu mai potrivit care sa ma faca sa vreau sa ma intorc iar si iar si iar...
Dar sa revin la Fagaras. Bineinteles, de pe 1 pana pe 15 iulie cand a fost canicula incat ajungea temperatura si la 43 de grade (da, si pe atunci aveam canicula), noi aveam pacatoasa de practica. Pe 16 am terminat si... au inceput ploile. Si de atunci se pare ca a devenit un obicei ca vara, cand ma pregatesc sa urc pe acest munte, sa se porneasca ploile. Ziceam ca plecam maine, dar venea cate o ploaie de paraliza tot traficul in oras, iar pe la munte prognoza nu era foarte buna. Am mai asteptat. S-au mai hotarat inca 4 sa mearga, persoane pe care le-a gasit Daniel (nu stiu pe unde, nu mai fusesera niciodata pe munte si nici nu pareau ca ar avea vreo treaba cu el). Trebuia sa plecam cat mai curand, pentru ca in august aveam toti treaba - celebrele restante. Hm, ce vremuri!
Pe data de 22 iulie, intr-o zi de luni, am plecat. Cu toate ca pana duminica plouase in toata tara si pe viitor se mai anuntau ploi, noi am pornit. Nu mai puteam stepta. Tare ciudat, pe vremea aceea niciodata „nu am mai putut astepta”, din diverse motive, cand a fost sa urc pe acest munte! Si vremea aproape intotdeauan mi-a cerut sa mai astept, mai putin iarna, cand am prins mereu cate 6-8 zile cu soare (paradisul avalanselor).
Am plecat cu un tren personal, care ne-a costat vreo 5 ore pana in halta Podul Olt.
Planul era sa facem traseul incepand din localitatea Sebesu de Sus, pe la Suru si pana pe Moldoveanu si apoi sa coboram pe Valea Rea pana in prima localitate in care am fi gasit un mijloc de transport. Numai drumul forestier, care ne-ar fi asteptat la sfarsitul celor 5 sau 6 zile pe munte era de vreo 35 – 40 km si coboara de la poalele Moldoveanului pana in localitatea Slatina (un sat de munte amarat), iar de acolo am mai fi avut inca vreo cativa km buni, daca nu zeci de km, pana la o localitate cu mijloc de transport. Cred ca nu e nevoie sa terminati de parcurs acest jurnal, ca sa va inchipuiti ca nici macar un sfert din traseul propus nu am facut, desi am stat plecati vreo 6 zile.


Prima zi (22 iulie 2002)

Am fost urmariti de ghinion de la bun inceput. Trebuia sa plecam 8 persoane, dar unul din cei 4 (in plus) a renuntat si nici n-a mai ajuns in gara. De ce, nici pana acum nu am aflat. Nu ca m-ar interesa. In tren, cu toate ca am ajuns cu o jumatate de ora mai devreme, nu am mai gasit compartimente libere. Si am nimerit intr-un vagon in care majoritatea compartimentelor aveau rupte suporturile pentru bagaje. Asa ca rucsacurile noastre stateau pe banchete, iar noi pe culoar. Cand am coborat in halta Podu Olt, un altul din cei n plus si-a agatat rucsacul in scara (rucsac Safari luat din piata si pe care il ghiftuise cu spor cu vreo 17 kg de bulendre) si l-a rupt. L-a ancorat el, dar i s-a cam taiat cheful. Am mers 5 km pe jos pana in satul Sebesul de Sus, de unde incepe urcusul spre fosta cabana Suru. Era o splendoare de nori si ceata pe creste, de imi venea sa mor de ciuda. In sat ne-am intalnit cu niste nemti care coborau de la Suru si ne-au spus ca ploua de rupe pe creste. Perfect!
De aici, unul din cei 4 care se mai hotarasera initial sa vina cu noi si cel cu rucsacul rupt au renuntat si ei, dupa o intrebare ramasa legendara. Avand in vedere planul nostru maret, de aproximativ 100 km pe crestele si vaile celui mai impunator munte din Roamania, dupa ce am urcat un delulet mic la iesire din sat, inainte de a incepe macar urcusul propriuzis pe munte, cu limba intr-o parte, flacaul cu rucsacul rupt m-a intrebat: „Tot asa e pana sus?!” M-a bufnit rasul. Incercam sa-i raspund dar pur si simplu ma ineca rasul. Am reusit intr-un final sa ii zic ceva de genul: „In fata e Fagarasul, nu un delulet amarat! Si privindu-i disperarea, l-am sfatuit prieteneste (desi nici nu mai stiu cum il cheama), sa se intoarca. Dar nu s-a intors. Si-a pus cortul acolo unde era. Nici sa se intoarca nu mai avea putere.
Asa ca am mai ramas eu, fratele meu, Alin, Daniel si inca unul din cei 4, Bogdan, singurul care a mai ramas in grup. Am inceput urcusul pe muchia Moasei, iar pe creasta s-a facut o vreme superba… totala amagire. Daca am fi stiut ce ne asteapta, poate ne-am fi intors si am fi incercat alta data. Norii s-au risipit, a rasarit soarele. Nici macar pe varfuri nu mai erau nori. Urcusul spre Suru insa ne-a cerut mult efort.
De aici a inceput spectacolul: in primul rand peisaje superbe cum numai in Fagaras poti sa vezi (de o salbaticie impresionanta!). Apoi, Alin a facut o intindere musculara, exact la jumatatea urcusului, in padure. Ne-am oprit, a dat cu Ben Gay, a luat o fiola de algocalmin, am pornit, dar la prima portiune mai dificila iar l-au luat durerile. Prima lui tura pe munte a fost in Fagaras, dar nu prea se anunta o reusita pentru el. De fapt, ce inseamna o prima tura reusita? Daca ajungi intreg acasa si apoi te reintorci cu bucurie pe munte, inseamna ca acea prima tura a fost o reusita. Iar el a tot revenit de atunci, pe munte, cu mine sau cu altii.
Mi-am reamintit atunci de prima mea tura cu adevart pe munte, care a fost in Bucegi, in anul 2000 inainte de a da examenul la facultate. In tren, in drum spre Busteni, l-am intalnit pe Daniel, care era cu verisoara lui si nu avea chef sa urce (in tren ne-am vazut pentru prima data). Dar pana in Busteni s-au razgandit. Am vrut sa urcam cu telecabina, dar era o coada de vreo 300 m. Asa ca ne-am hotarat sa urcam pe jos, fara sa stim mare lucru despre traseu, In fata noastra nu se vedea dacat un perete de stanca. Am urcat pe Jepii Mici pana la cabana Caraiman si de acolo pana la Babe, unde am innoptat. Insa ce am vazut pe Valea Jepilor, dar mai ales felul cum a resimtit sufletul meu acele lucruri, in acea vreme, nu pot sa descriu in cuvinte. De atunci, de cand am urcat pe acel traseu, fiecare clipa de timp liber si cu oleaca de bani in buzunar am petrecut-o pe culmile muntilor. Nicaieri nu ma simt mai bine, mai liber sau mai plin de viata. Este atat de bine sa strabati muntii cu rucsacul in spate, sa ai cei mai buni prieteni langa tine si sa nu mai simti nici o grija, sa nu mai ai nici o patima. Dupa fiecare colt, dupa fiecare stanca sa descoperi mereu ceva nou, sa te lasi coplesit de frumusetea si de salbaticia peisajului si sa cauti mereu drumul cel bun prin valmasagul de intemperii ce-ti va fi dat sa le intalnesti. Eu mi-am regasit credinta si ratiunea de a fi aici, in mijlocul muntilor. Si de aceea ma intorc de cate ori am ocazia.
Dar sa revin la povestea din Fagaras.
Cu chiu, cu vai, am ajuns si sus la fosta cabana Suru. Nu mai era decat refugiul, dar datorita alergiei fratelui meu la praf si mucegai (iar acel refugiu nu ducea lipsa de praf) ne-am instalat corturile. Mai erau cateva persoane acolo. Am prins o vreme superba seara. Varfurile care se zareau si salbaticia vailor de o parte si de alta a locului de campare ne-au impresionat. Vedeam varful Suru si salbatica vale a paraului Moasa. Stiam ca undeva mai jos, sub varful Suru, este o stana, dar nu am putut ghici unde anume ar fi fost un loc pentru o stana. Prea parea inaccesibila zona. Rar vezi asa ceva.
Noaptea am avut o priveliste destul de frumoasa asupra luminilor orasului Sibiu si ale Transilvaniei.
Am facut si un mic foc, cu ceva dificultate pentru ca erau lemnele ude si verzi. Noaptea, am fost invadati de soarecii aciuati in gramada de lemne care a ramas probabil de cand exista cabana. Nu ne-a trecut prin cap sa agatam mancarea in copaci. A fost teroare!


A doua zi (23 iulie 2002)

Cand ne-am trezit dimineata, eram in nori. La propriu. Am asteptat ca poate se retrag norii. Cum s-au retras si ieri. Dar ti-ai gasit! Doi turisti care fusesera seara la refugiu, s-au intors inapoi din creasta. Nu au urcat decat pana la intalnirea cu traseul banda rosie ce vine din Valea Oltului si apoi s-au intors. Vroiau sa faca toata creasta in vreo 3 zile. In acea zi vroiau sa ajunga de la Suru pana la refugiul Caltun sau poate mai departe. Dar s-au intors. De ce? Cel care era in fata a zis ca prietenul lui a cedat fizic. A inceput sa cada pe poteca. Eu nu i-am inteles: in loc sa mearga mai incet, sa-si impuna un ritm mai lent, au preferat sa se intoarca, pentru ca unul nu se tinea de celalalt! Dar, ma rog, a fost hotararea lor. Si nu mi-am putut inchipui de ce, daca venisera pentru 3 zile, aveau rucsacurile de doua ori mai mari si mai grele ca ale noastre?! Ce or fi carat ei acolo? Dar ne-au zis ca sus ceata este si mai deasa si ca bate si vantul.
Ne-am hotarat totusi sa plecam, in speranta ca se va imprastia si ceata. Aveam retineri pentru ca eram pentru prima data in Fagaras si nu cunosteam traseele decat din carti, de pe harti si de la cunoscuti. Avand in vedere ca am pornit tarziu, aveam ca rezerva o posibila campare pe malul lacului Avrig, la vreo 3-4 ore distanta de locul nostru de popas. Ceata bineinteles ca nu s-a mai ridicat. Cand am trecut de Monumentul ridicat in memoria unui alpinist care a murit intr-o avalansa in timpul unei actiuni de salvare, ne-am intalnit cu marcajul triunghi albastru care venea de pe creasta dinspre Valea Oltului. Tot traseul de la Suru pana pe cresta este marcat cu triunghi rosu pe toate hartile. Dupa ce ne-am intalnit cu marcajul triunghi albastru, am mers inainte si, stupoare: pe poteca era marcaj banda rosie, foarte sters. Vreo greseala! Marcaje din ce in ce mai rare si mai sterse, dar tot banda rosie; un marcaj care nu aparea pe nici o harta. Dar, totusi, aceea era unica poteca. Am mai mers putin si ne-am oprit. Fiind ceata incat nu vedeam la mai mult de 20 de pasi, am inceput sa ne indoim ca este drumul cel bun. Dar atunci am vazut doi ciobani care coborau cu magarii si ne-au zis ca aceea este poteca spre lacul Avrig. Si ne-au cerut tigari. Bineinteles ca nu aveam.
Am pornit mai departe si intr-un loc in care poteca urca foarte abrupt spre dreapta, am vazut iar marcajul banda rosie si am crezut ca e posibil sa ne fi intalnit deja cu traseul de creasta. Trecuse ceva timp de cand pornisem in traseu, dar eram abia la jumatatea drumului pana la creasta. Insa nu aveam de unde sa stim asta. Pentru putin timp s-a ridicat ceata si am vazut un parau in stanga care cobora foarte grabit.
Noi nu am urcat spre dreapta pe unde mergea poteca, ci am mers drept pe o poteca nemarcata, facuta probabil de ciobani... si ne-am ratacit. Nu am mai gasit poteca. O jumatate de ora am pierdut orbecaind pe o poteca care ne cobora jos, la baza unui parau imposibil de trecut, nu datorita debitului, cat a malurilor foarte abrupte. Poteca se oprea acolo. Bogdan disparuse ca magaru’n ceata. Batea si un vant! Am strigat si dupa el vreo 10 minute. Ne-am adunat si am inceput sa studiem harta. Paraul si abruptul erau trecute pe harta, iar poteca trebuia sa fie undeva la dreapta. Cand ne-am uitat spre dreapta, s-a ridicat pentru o clipa si ceata (sau a fost o spartura in nori) si am vazut stalpii indicatori de pe poteca. Undeva foarte sus. Am mai facut o juma’ de ora pana la poteca. Dar s-a intetit vantul si s-a indesit si ceata, incat ne intrebam daca nu ar fi mai bine sa ne intoarcem. Dar am hotarat sa continuam.
In apropiere de creasta, de stalpii indicatori, poteca s-a impartit iar in vreo 10, facute probabil pe vreme buna cand nimeni nu mai tine cont de poteca marcata si merge pe unde i se pare mai usor, avand avantajul ca vede unde trebuie sa ajunga. Si cand ne-am dat seama ca nici poteca care se impartea in 10 nu mai era marcata, ne-am asezat jos, resemnati. Am baut apa si am zbierat ca nebunii de ciuda. Ne-a raspuns o alta voce, ceva mai jos de noi. Am sarit repede in picioare: poate mergeu in aceeasi directie cu noi si or fi stiind drumul, sau poate coboara si ne vor da indicatii. Dar, parca in ciuda, vantul sufla nebuneste, incat abia ne auzeam noi intre noi. Totusi, ne-a auzit. Era un turist care se intorcea (am aflat asta la lacul Avrig). A zbierat la noi ca stalpii indicatori sunt la 200 m stanga sus. Cred ca nu era mai departe de 30 de pasi de noi, dar nu numai ca nu l-am vazut, dar abia daca il auzeam. Am urcat decat eu pe directia indicata si le-am spus sa nu plece de pe loc, ca sa stiu unde sa ma intorc. Am luat-o pe poteca cea mai din stanga si dupa 5 minute am ajuns la stalpii indicatori. M-am intalnit cu poteca de creasta (banda rosie) care venea din Valea Oltului. I-am strigat si au venit si restul. Aici, la idicatoare, am primit mesaj pe mobil de la cei doi care si-au pus cortul jos, la poale, ca s-au intalnit cu 2 salvamontisti care le-au spus ca pe Negoiu e furtuna cu tunete si fulgere si ca si noaptea se anunta furtuni in tot masivul. Super!
Am pornit spre lacul Avrig. Mare lucru nu am de zis despre acest traseu, pentru ca mare lucru nu am vazut. Ceata nu s-a ridicat cu nici un chip. In schimb, ne-am dat seama ca nu are rost sa caram apa dupa noi – aveam cate 2 litri fiecare in rucsac – pentru ca erau izvoare din 5 in 5 minute.
In saua Budislavu, inainte de a urca pe varf, vantul a fost la un pas sa dea cu mine jos. Ne inchipuiam ce frumos trebuie sa se vada de acolo... noi nu vedeam nimic! Am coborat si in caldarea lacului Avrig, dar nici acolo nu am vazut nimic. Am mancat la 20 de pasi de apa lacului si nu il vedeam de ceata. Mai erau acolo vreo 3 tineri, care ne-au intrebat daca nu ne-am intalnit cu colegul lor, care a renuntat si s-a intors. Probabil cel care ne-a dat indicatiile despre traseu, de undeva din ceata.
Era ora 16. Nu aveam nici un chef sa ramanem acolo, cu toate ca asa fusese planul initial. Era prea multa umezeala si eram oarecum speriati si de avertismentul de pe mobil, asa ca am hotarat sa coboram la cabana Barcaciu.
Dupa 10 minute de coborare, am ajuns sub plafonul de nori si in sfarsit am putut sa ne bucuram si noi de peisaj (si ce peisaj!) si sa facem niste poze.


Drumul de coborare de la Avrig este intradevar impresionant si toata valea aceea. Varfurile erau in continuare ingropate in nori, dar noi am scapat. Vedeam Oltul, acel rau maret care a nascut atatea legende. Jos, am trecut peste paraul care venea din lac si care mai jos, prin unirea cu alte paraie da nastera apei numita Raul Mare care trece pe langa cabana Poiana Neamtului si care, mai jos, se uneste cu paraul Jibra ce vine de undeva din stanga si formeaza raul Avrig – nu am inteles de ce nu se numeste de sus Avrig, din moment ce se scurge din lacul Avrig. Cand am trecut peste acel parau, am aruncat o privire inapoi, spre creste, spre locul de unde coboram.


Am intrat apoi in padure. Credeam ca nu mai ajungem. Era ora 18 si eram plecati de la 11. Iar rucsacurile ne omorau. Al meu (care era, de fapt, o ranita militara ale carei curele le invelisem intr-un burete, sa nu ma taie la umeri) avea 18 kg cand am plecat de acasa. Eram aproape la capatul puterilor. Si cat mai aveam pana pe Moldoveanu! Planul nostru era sa poposim la Avrig, iar ziua urmatoare sa ajungem la cabana Negoiu. Dar vremea ne-a dat planul peste cap si ne-a cam omorat. Si parea atat de chinuitor acel drum prin padure spre cabana Barcaciu! Pe la ora 20 am ajuns si la cabana (credeam ca nu mai ajungem), obositi, franti, dupa 9 ore de mers. Nu am mai avut chef sa mai intind cortul, asa ca am dormit in cabana. Asa a optat si Alin. Ceilalti 3, au dormit tot in cort, singurul cort instalat in fata cabanei in acea noapte. In cabana mai erau un francez, doi spanioli din Madrid si cativa bastinasi, de-ai nostri. Dar la cabana se servea vin fiert: am uitat de toate greutatile zilei respective.
Multi renunta sa coboare de pe creasta la cele 2 cabane (Barcaciu si Negoiu) pentru ca se sperie de urcusul pe varful Negoiu. Dar cei care coboara, nu vor fi dezamagiti. (?!)
Am dormit bustean.


A treia zi (24 iulie 2002)

Noaptea nu a plouat, iar dimineata anunta o zi ca si cea precedenta.
Aceasta zi a fost superba, asta daca nu pun la calcul cazatura pe care am luat-o. Am mers numai pe sub plafonul de nori, am vazut cascade, vai superbe, peisaje de neegalat, pe care le-am imortalizat in cateva poze.


Am ajuns cu bine la cabana Negoiu, pe la ora 15, dupa vreo 3 ore de mers. Am plecat destul de tarziu de la Barcaciu, in jur de ora 12. Nu ne grabea nimeni. (Ma amuza foarte mult aceasta expresie, in prezent, cand o aud la altii, pentru ca si eu am folosit-o la vremea mea si stiu ce inseamna: inseamna ca eram franti, obositi, dar „orgoliul” nu imi permitea sa recunosc asta, sa recunosc ca n-am fost in stare sa ma trezesc mai devreme, sa plec mai devreme, sa merg mai voiniceste, asa ca imi alegeam o „scuza” pentru eventualii carcotasi, un lucru pe care nimeni nu-l poate tagadui. Intr-adevar, nu ne grabea nimen, iar muntele nu inseamna numai maraton pepotecii. Si totusi, am simtit nevoia sa specific acest lucru – ca nu ne grabea nimeni, pentru a preveni o eventuala ranire a orgolilui si nu sa laud frumusetea locurilor care, poate, m-ar fi indemnat la reflectie, ori la popasuri indelungi si imbietoare de admirare a frumusetilor din jur. Am mentionat doar ca am facut 3 ore si, imediat scuza – nu ne grabea nimeni. Oricum, daca-mi amintesc bine, cam atat e trecut si pe indicator, aproximativ 3 ore intre cabana Barcaciu si cabana Negoiu, parca, nu sunt sigur. „Si nu voi ca sa ma laud/ Nici nu voi sa va-nspaimant”, dar, prin comparatie, in toamna anului trecut – 2009, am facut traseul cab. Barcaciu – cab. Negoiu si retur la cab. Barcaciu in 2 h si 45 min., cu tot cu timpul petrecut la leaganele de la Negoiu. Dar, pe atunci, in 2002, nu ne grabea nimeni.) Ne-am instalat corturile, am mancat si am plecat sa facem o vizita cabanei. Am hotarat ca urmatoarea zi, cea de-a patra, este zi de odihna, inainte de a urca pe Negoiu. La cabana, dezamagire mare: nu aveau vin fiert. Si-a pierdut tot farmecul. Cum de bere nu aveam chef, si mai costa si 30.000 de lei (in banii de atunci) in prima zi, iar in a doua, cand au aparut multi turisti, 35000 (nu stiu de ce a sarit pretul), ne-am multumit cu ceai (destul de convenabil – 10000 lei o cana de 500ml). Ne-am intors la corturi. Si am stat la povesti, privind peisajul. Din fata cabanei se vede varful Negoiu si paraul Saratii, cu superba cadere de pe platoul de la poalele varfului. Vazand cum se prezinta urcusul, ne-am dat seama ca am facut o alegere buna ca urmatoare zi sa ne odihnim. In jur peisaje de nedescris. Nicaieri nu am vazut ceva mai frumos, mai fascinant si mai salbatic. Pe versantii Tunsului, pe partea opusa cabanei, am vazut o ursoaica cu pui care manca afine. Am urmarit-o prin binoclul unui turist. Lumea era curioasa, se strangea sa o vada, imprumutau binocluri, erau incantati. Cineva a zis: „Acum, ca ursul este pe versantul celalalt, toti se aduna sa-l vada, dar daca ar fi fost pe versantul asta, tuturor le-ar fi sfarait calcaiele!”
Nu stiu de ce nu am adunat lemne de foc. Seara, cand ne-am dat seama ca nu avem lemne, am regretat. Prea tarziu. Altii stateau in jurul focului, numai noi in jurul lanternei.
Ziua a fost linistita, pana a venit un grup de cehi. Se spune ca oltenii sunt galagiosi... sa-i vedeti pe cehi! Cand au adormit, toata lumea a rasuflat usurata. Noroc ca s-au culcat devreme. Am mancat afine care erau din belsug pe acolo. Daniel a cules o sticla de 2 litri pe care a luat-o acasa. La vreo 2 luni dupa aceasta tura, cand am trecut pe la el, a desfacut sticla de afinata. Atunci am regretat ca nu am adunat si eu.
S-a lasat si noaptea. Era un cer atat de senin, cu toate ca toata ziua a fost innorat. Linistea dinaintea furtunii. Linistea ne-a impresurat, racoarea ne-a imbratisat, stelele straluceau, greierii cantau, bla, bla, bla... totusi, ar fi fost de preferat atunci o prezenta feminina. Un trup cald, pe care sa-l strangi in brate. Niste bucle moi, in care sa iti infunzi nasul, sa scapi de aerul rece care iti zgaria gatul... cateva soapte. Si multe vise si sperante.
In acea seara instelata m-am intins pe iarba, contempland linistea din jur, care nu era deranjata decat de susurul lin al paraului Saratii care trece prin vale si de cainii de la stana de pe vale. Dar eu ma obisnuisem deja cu vajaitul apei, asa ca mi se parea o liniste desavarsita. Si m-am cufundat in ascultarea linistii, fara sa astept ceva si in acelasi timp parca tot asteptand. Totul era super, totul in jur avea o frumusete coplesitoare si un sentiment de liniste si siguranta a pus stapanire pe mine. O pace divina mi-a cuprins sufletul. Ma simteam bine. Dar, totusi, simteam ca imi lipseste ceva, pentru a putea spune ca sunt fericit. Ne-am dus la culcare.


A patra zi (25 iulie 2002)

De dimineata, crestele erau eliberate de nori, toti turistii au plecat spre Negoiu, numai noi am ramas, ca aveam un accidentat. Alin avea probleme cu tendonul (o saptamana a schiopatat si cand am ajuns in Craiova). Eram cam inciudati. Am pornit totusi spre cascada Serbota (80 m), eu, fratele meu si Alin. Cascada superba.


Cand eram in drum spre cascada a inceput sa ploua. Si a plouat toata ziua, toata noaptea si a doua zi. Alin a uitat sa-si ia ceva de ploaie si nici nu putea sa se grabeasca, ca il durea tendonul. Abia mergea. I-am lasat pelerina mea, si eu am alergat inainte. De la cascada pana la cabana am facut 10 minute. Am ajuns sus lesinat de oboseala si ud fleasca. M-am dus la cort, m-am schimbat. Peste Daniel intra apa in cort. Am acoperit repede cortul lor cu o folie de celofan si am zburat la cabana. Acolo am comandat ceai cu rom, sa ma incalzesc. Nu au avut ei la cabana vin fiert, dar au avut in schimb altceva, care a compensat cat de cat lipsa vinului. Au avut casete cu Phoenix si Iris. Am petrecut mult timp in sala de mese a cabanei, pentru ca afara ploua. Dezavantajul vremii foarte umede era ca orice haina care se uda, nu mai era chip sa se usuce.


Noroc ca nu am plecat spre Negoiu, gandeam noi si ii cam compatimeam pe cei ce o luasera nainte.
Doar cateva clipe, spre seara, ploaia s-a mai domolit si atmosfera s-a mai aerisit putin.


Apoi ploaia nu ne-a mai slabit o clipa. Bine ca nu au fost si traznete, ca ar fi bagat spaima in noi.
Noaptea am petrecut-o in cort, dormind leganati de ritmul sacadat al ploii.


A cincia zi (26 iulie 2002)

Dupa ce a plouat timp de o zi si o noapte, ne-am dat seama ca nu mai avem cum sa pornim la drum prea curand si am hotarat sa coboram. Pentru prima data de cand incepusem sa merg pe munte, natura ma invinsese. De fapt, asa imi placea mie sa cred pe atunci. Adevarul este ca nu eram inca pregatit si aveam si o lipsa acuta de echipament. Dar invatam.
Toata cabana era cuprinsa de ceata si ploua de rupea. Se anuntau ploi pe urmatoarea saptamana, insemnate cantitativ. Si stiu ca nu s-au inselat. Prea ploioasa a fost acea vara, mai ales la munte! Asa ca am lasat pe alta data.
Am coborat o ora prin padure si 22 km de drum forestier, pe o ploaie de-a dreptul torentiala. Aveam vreo 2 litri de apa in incaltari. Mergeam fara sa mai tinem cont de balti, de namol sau alte lucruri d’astea. Ce rost ar mai fi avut? M-am intins de vreo doua ori cat eram de lung si m-am facut ca porcul pe pelerina. Dar in 5 minute, ploaia a curatat-o luna.
De la mina de marmura am gasit un camion, care pentru 40000 lei de persoana ne-a dus pana in gara din Porumbacu. Bagajele nu aveau loc in cabina, asa ca le-am lasat in remorca, acoperite cu pelerinele. Da’ tot s-au udat. Si ne-a luat 40.000 de persoana! Jaf la drumul mare.
Am ajuns si in gara (in care, la plecare, am uitat izoprenul...si nici nu era al meu). Si s-a oprit si ploaia.
Dar, oricum, muntii nu ofereau nici o perspectiva. Nici nu se vedeau. Daca ai fi spus cuiva care nu stie ca la vreo 10 km departare incep muntii, nu te-ar fi crezut.
Cand m-am descaltat in gara, vreo 2 litri de apa am scos din incaltari. La picioare uzi am stat pana s-au uscat. Am bagat doar niste pungi. Dar nu am vrut sa ajungem asa de distrusi in Craiova (aiurea – nu aveam trenuri pana in Craiova). Asa ca am hotarat sa facem un popas in Caciulata. Chiar de-am fi vrut, nu am mai fi ajuns in Craiova pana a doua zi dimineata, pentru ca nu mai erau legaturi. Am mers cu un personal pe care l-am asteptat doua ore pana in Podu Olt, de acolo pe jos pana in Turnu Rosu de unde am luat un tren, mai bine zis tramvai. Tren de epoca. I se spunea „motor” sau „cursa”. Avea scaune de plastic, ca la autobuze, bare de sustinere, iar cand pleca auzeam cum schimba viteza ca la autobuz. Avea doar 2 vagoane, care puteau fi conduse de la orice capat. Cel mai original tren pe care l-am vazut, mergea pana in Valcea.
Am coborat in Caciulata, ne-am intins corturile in campingul de la capatul podului de peste Olt, ne-am imprastiat toate hainele sa se usuce (o batrana ne-a intrebat de cat timp suntem plecati de acasa si de unde venim) si cand am vazut ca berea era doar 10000, am luat o naveta. Ne-am mai revenit.
Seara, eu am incercat ceva exercitii de bagat mintile in cap. Am vagi banuieli ca nu am reusit.




A sasea zi (27 iulie 2002)

Ultima zi, sambata, am plecat spre casa, pentru ca se pusese iar ploaia.
Cand am trecut podul spre Halta pausa, am rugat un trecator sa ne faca o poza de grup:


Cand am ajuns acasa, Alin a zis ca o sa mearga sigur si la anul. Si vom incepe tot de la Suru, pentru ca din cauza cetii nu prea am vazut mare lucru. (Si asa am si facut, numai ca nici de acea data nu aveam sa vedem ceva! Dar aceasta e alta poveste.) Si asta a fost mareata noastra ascensiune in Fagaras. Inca nu-mi implinisem dorinta, aceea de a ajunge pe Moldoveanu (abia in iulie 2007 am reusit, suferind insa din cauza vremii mai cumplit ca atunci, desi vara lui 2007 a fost cea mai fierbinte vara din ultimul secol... asa mi-e mie norocul!).
Despre prima incursiune in Fagaras, nu mai are rost sa spun ca a fost superba. E vorba despre Fagaras! Am regretat un singur lucru. Ca nu prea am facut poze. Faceam economie, ca trebuia sa stam vreo 10 zile, dupa planurile noastre si pana pe Moldoveanu erau multe de pozat, iar pe atunci aveam aparat cu film foto, nu cu carduri de memorie. Totusi, m-am ales cu vreo 25 de poze tare simpatice, care stau frmos in albume foto, nu pe hard disckuri. Am scanat doar cateva din ele.

Ma laudam pe atunci ca aveam deja 400 de poze facute in munti. Da’ de cand cu digitalele, m-am ales deja cu peste 50 GB. de poze. Cu siguranta deja nu mai am timp sa le vad pe toate. Si apar mereu altele si altele.
Si ma intreb: cand imi voi tinecopii si, poate, nepoteii pe genunchi si le voi povesti pe unde am umblat si ce am vazut sau ce mi s-a ntamplat pe acolo, le voi arata imagini electronice, sau fotografii ingalbenite de vreme, care au inaintat prin viata odata cu mine, asezate cu grija in albume?
E atat de trist sa stii ca au aparut si rame foto digitale! In curand vom avea poate si tablouri digitale si astfel vom putea tine pe pereti cele mai celebre picturi, la un pret cat o plasma... poate si mai ieftin. Si poate ca in curand vom avea autoportrete cu chipurile noastre patratzoase, sau triunghiulare, sau mai stiu eu cum si in ce hal stalcite, caci pozele clasice nu vor mai fi la moda. Imi amintesc ca zilele trecute, un prieten imi zicea ca oamenii tind spre simplitate. Ma intreb, oare in ce lume traieste el?! O rama foto digitala in locul unui album, inseamna simplitate?!
Muntele va ramane, insa, vesnic la fel.
Sper.

Muntii din ochii mei

"Alpinismul e arta care te invata nu cum sa urci, ci cum sa nu cobori niciodata!”

Majoritatea oamenilor au ajuns cel putin o data la munte, dar nu toti i-au prins farmecul, pentru ca nu l-au inteles, sau pur si simplu nu au fost in stare (nu putem avea decat fericirea pe care o putem intelege).

Nu, urcusul pe munte nu este deloc usor. Injuri de mama focului de minim 10 ori pe zi, din tot atatea motive. Dar simti ca traiesti. Ca injuri ceva ce iti face placere, mai mult ca sa ai ce zice, si nu ceva care cu adevarat te dezgusta. Poate la fel cum injuri uneori o bautura „ca buna mai e!”.

La munte, perfectiunea, puritatea si echilibrul sunt prezente tot timpul, indiferent daca e soare, ploua sau bate vantul. Pentru mine nu exista termen de vreme urata, pentru ca fiecare tip de vreme are frumusetea ei aparte. Poate, asa cum zicea fratele meu, vreme urata ar putea fi considerata vremea nepotrivita cu ceea ce intentionam sa facem. Muntele imi place la fel de mult indiferent ca e soare, ploaie, viscol sau e furtuna. Furtunile dintre oameni, ca si cele de la munte, iti descopera secrete, resurse si energii nebanuite altfel. O furtuna nu ne va dobora sau tulbura niciodata, daca ne vom mladia dupa forta ei cu ochii atintiti spre inainte, unde totdeauna, in cele din urma vom gasi seninul si linistea care astfel vor fi mai apreciate.

Imi place muntele la fel de mult oricum, oricand, indiferent de vreme. Pe munte nu exista decat urcusuri si coborasuri, care sunt la fel de placute, precum si mult apreciatele clipe pe varf, care nu pot si nici nu trebuie sa fie mai mult de o fractiune din totalul experientei. Totodata, muntele poate fi si o lectie de viata, pentru cei care stiu sa-l accepte ca profesor: odata ce ajungi pe varful muntelui descoperi ca sunt atatea alte piscuri de cucerit, atatea alte vai, coborasuri si urcusuri de strabatut. La fel cum spunea si Marquez "adevarata fericire consta in felul in care escaladezi muntele" nu in clipa cand te afli pe varf - aceea e doar o incununare a reusitei. De asemenea, muntele te invata ca, cu cat urci mai sus, cu atat intalnesti mai putini oameni. Ei sunt acolo, jos, culmile sunt doar pentru cei care au curajul sa indrazneasca, pentru cei care cauta, pentru cei care vor sa scape sau vor sa uite, pentru cei care stiu cum sa ajunga acolo, adica pentru cei care vor si pot, pentru cei care nu pot si nu vor sa opuna rezistenta chemarii...

Muntele reprezinta o reflexie in lumea materiala a acelei divinitati launtrice cu care ne nastem si de care trebuie sa devenim constienti. In cele din urma, la munte totul e un dialog interior pe care il porti cu tine insuti, cu cel sau cea care esti cu adevarat. Muntele e o zona unde materialitatea si spiritualitatea lumii noastre se topesc una in alta. Paradisul adevarat e aici pe pamant si nu trebuie sa facem altceva decat sa deschidem larg ochiul mintii pentru a-l descoperi, acolo la cativa pasi de umbra fiintei noastre. In realitate, sunt peste o infinitate de motive: muntele te invata ce inseamna prietenia, prieteniile ce dureaza cel mi mult sunt cele facute sau intarite pe munte, muntele te invata ce e succesul, ce inseamna frumusetea, puritatea, echilibrul, te invata ce e iubirea si, mult mai important, te invata cum sa iubesti... muntele te invata cum sa strabati un drum, cum sa treci peste un obstacol, cum sa supravietuiesti unei furtuni sau conditiilor potrivnice, cum sa faci fata situatiilor neprevazute, te invata sa te adaptezi repede la situatie, te invata ce e libertatea si te invata cum sa o pretuiesti dar, cel mai important lucru, muntele iti arata cat de mic si trecator esti, dar cata importanta ai pentru istoria lumii....
Muntele te invata nu numai sa crezi in minuni, dar chiar sa ajungi sa le consideri un lucru obisnuit, te invata cum sa urci si cum sa cobori, cand trebuie sa te opresti, care sunt semnele ca te-ai ratacit pe drumul tau, te invata cat de mic esti si cat de mare este tot ceea ce te inconjoara, tot ceea ce este si care este un singur cuvant: Divinitate. Dumnezeu este centrul tutror lucrurilor iar tu esti centrul universului tau...
Si multe altele...
Dumnezeul meu este un om al muntilor: sever, necrutator, invelit cu piei de fiara salbatica, ucisa de mana lui, cu securea la cingatoare, un barbar iesit din salbaticie. Cu securea isi croieste drum spre inima mea si incearca sa intre.

Fara sa-i pot spune ii inteleg mereu fiecare teama, fiecare greseala si abia acum, privind-o, mi le inteleg si mie. Si eu am fost asa! „Frumosi mai sunt primii pasi, temerari, in tot ceea ce intreprinde omul! Si trec toate, devii mai aspru iar ceea ce te bucura devine tot mai abstract. Se agata de frumusete tot soiul de criterii descriptive, reguli si orgolii se invirtesc in jurul a ceea ce ar fi trebuit sa fie simplu prilej de bucurie... Caci ceea ce a incantat ochiul cuiva, i-a miscat sufletul trebuie respectat cel putin de aceia care au simtit acelasi lucru macar o data. Iar daca prea multe reguli te tin uneori departe de ceea ce iti misca sufletul eu zic sa iti aduci aminte mereu cu cata teama si speranta priveai la inceput spre piscuri... cata bucurie poate sa aduca in noi o imagine din locurile ce ne sunt dragi. Pentru ca o sa vina o varsta la care amintirile o sa tina loc aventurii, iar cea mai mare bucurie o sa fie stingacia pe care o s-o ghicim in coltul vreunei fotografii ingalbenite de vreme...”

Viata insasi e o calatorie - iar daca pleci de acasa, undeva trebuie sa ajungi. Reusita in viata nu e un punct de destinatie, ci calatoria in sine. Fiecare asa numita ratacire are semnificatia ei anume, e un drum pe care l-am creat noi insine sau pe care instinctul ne indreapta pentru o ratiune anume. De aceea mai important si mai plin de intelesuri e drumul pe care il parcurgem si nu faptul de a ajunge undeva. De altfel, fiecare sfarsit de drum e un inceput al unei alte calatorii. Este ca mersul pe munte: odata ce ajungi pe varful muntelui descoperi ca sunt atatea alte piscuri de cucerit, atatea alte vai, coborasuri si urcusuri de strabatut. Cu cat urcam mai sus, cu atat vedem mai clar ce mare e lumea si ce orizonturi largi ni se deschid. Caci asta e o regula a vietii: trebuie sa urci cat mai sus, daca vrei sa vezi cat mai departe!

Si iar incepe sa bata un vant de plecare prin mintea mea. Oare cat tip va mai bate? Deie Domnul sa bata pana la moarte! Ce bucurie sa lasi pamantul de sub picioare in urma si sa pleci! Sa tai sforile care te leaga de certitudine si sa pornesti! Sa privesti in urma ta si sa vezi oamenii si locurile pe care le iubesti cum se indeparteaza!

_________________________________________

Acest text l-am postat si pe cele doua site-uri de munte, www.alpinet.org si www.carpati.org

Pe carpati.org a primit 37 de comentarii pana in prezent (11.02.'09) (clic AICI pt a le citi)

Pe alpinet.org a primit 10 comentarii (clic AICI pt a le citi)

Iarna in Cozia (foto)

Acestea sunt pozele. Mai jos (sau in arhiva din dreapta) gasiti si jurnalul acestei ture.
______________________________________________